Tra­diții de nun­tă de la alții

Nun­ta re­pre­zin­tă, pro­ba­bil, unul din ce­le mai im­por­tan­te eveni­men­te din viața ta da­că faci par­te din ca­reul de ași ca­re stă la ma­sa prin­ci­pa­lă sau mă­car cel mai im­por­tant eveni­ment pe anul res­pec­tiv (asta da­că ești in­vi­tat și nu poți re­fu­za).

Beau Monde Mirese - - Sumar - TEXT: MIHNEA LAZĂR

Ca re­gu­lă ge­ne­ra­lă, însă, nu­nți­le sunt niște eveni­men­te fes­ti­ve ca­re se joa­că aproa­pe me­reu „la si­gu­ra­nță“. Ris­cul, în ast­fel de si­tuații, e să ai par­te de o pe­tre­ce­re mai de­gra­bă anos­tă. Ăsta-i și mo­ti­vul pen­tru ca­re fi­e­ca­re nun­tă se­a­mă­nă cu ce­le­lal­te: te­a­ma de eșec es­te atât de ma­re, încât oa­me­ni­lor le e fri­că, de ce­le mai mul­te ori, să-și asu­me ris­cul unei nu­nți ori­gi­na­le.

Orga­ni­za­to­rii eveni­men­tu­lui vor trăi mu­lțu­miți cu im­pre­sia că au me­nți­nut puțin or­di­nea în Uni­vers și că au păs­trat

Hao­sul din­co­lo de li­nia roșie a de­zas­tru­lui. Ast­fel, ca­la­po­dul-stan­dard al ori­că­rei nu­nți sa­fe, fă­cu­tă du­pă tra­diția-stan­dard, va cu­prin­de, in­va­ria­bil, cu­vin­te-cheie pre­cum: ro­chie al­bă de mi­re­a­să, cu­nu­nie, bani pen­tru pre­ot, cost ca­me­ra­man, cost for­mație, plic, ape­ri­tiv, șam­pa­nie, pe­tre­ce­re la res­tau­rant. Di­mi­neața, toa­tă lu­mea ple­a­că aca­să mu­lțu­mi­tă. În acest fel, sur­pri­ze­le (de ori­ce fel) sunt me­reu păs­tra­te sub ma­sa cri­ti­că. Re­ver­sul me­da­li­ei es­te că, la fi­nal, sunt mari șan­se ca nun­ta ta să fie la fel de ba­na­lă ca toa­te nu­nți­le din lu­mea asta. Ci­ne nu cre­de să ri­di­ce pri­mul ca­se­ta VHS a pro­pri­ei sa­le nu­nți. Pen­tru că Se­co­lul Vi­te­zei a fost

de­ja pe­ri­mat de no­ul Se­col al Elec­tro­nu­lui și Fa­ce­book-ului, pen­tru că trăim (nu-i așa?) într-o lu­me afla­tă „la mai puțin de un click dis­ta­nță“, n-ar stri­ca să arunci o pri­vi­re și în ogra­da ve­ci­ni­lor tăi de pla­ne­tă. Ri­tua­lu­ri­le și tra­diți­i­le de nun­tă ale altor po­poa­re pot fi la fel de fan­tas­ti­ce, ori­gi­na­le sau, pur și sim­plu, înspăi­mântă­toa­re. Pri­vește, ana­li­ze­a­ză, zâmbește și ia amin­te: poa­te că n-ar stri­ca puți­nă do­cu­men­ta­re pen­tru pro­pria ta nun­tă. Asta, da­că vrei chiar să ai par­te de un eveni­ment de po­mi­nă pe ca­re toți in­vi­tații îl vor ți­ne min­te toa­tă viața.

Mau­ri­ti­us: vrei să te că­să­to­rești? Îngrașă-te!

În res­tul lu­mii goa­na du­pă di­e­ta ide­a­lă ca­re să-i adu­că mi­re­sei si­lue­ta per­fec­tă re­pre­zin­tă nor­ma. Nu și în Mau­ri­ti­us, se pa­re: aici tână­ra mi­re­a­să are sar­ci­na de a se îndo­pa cu uni­cul scop de a câști­ga ki­lo­gra­me gre­le la cântar. Fi­e­ca­re ki­lo­gram în plus spo­rește șan­se­le – spu­ne su­per­stiția – ca mi­re­le să fie un Făt-fru­mos bo­gat și pros­per. Gra­mul și do­la­rul.

Zu­lu, Afri­ca de Sud: nu una, ci trei ro­chii de mi­re­a­să!

Po­po­rul Zu­lu nu­mă­ră pes­te 15 mi­li­oa­ne de su­fle­te, ma­jo­ri­ta­tea trăind în pro­vin­cia Kwa­zu­lu­na­tal, din Afri­ca de Sud. Nu­nți­le lor pli­ne de cu­loa­re co­nțin un ele­ment im­por­tant pen­tru o vi­i­toa­re mi­re­a­să eu­ro­pe­a­nă ca­re ți­ne nea­pă­rat să se fa­că re­mar­ca­tă: pen­tru a-și im­pre­si­o­na vi­i­toa­re­le ru­de, mi­re­se­le Zu­lu obișnu­i­esc să-și schim­be hai­ne­le de nun­tă chiar și de trei ori pe tim­pul zi­lei. Spre de­o­se­bi­re de nu­nți­le-stan­dard, ce­re­mo­nia Zu­lu in­clu­de sa­cri­fi­ca­rea li­ve a unei vaci, ca semn că mi­re­a­sa e ac­cep­ta­tă în fa­mi­lia mi­re­lui. Reți­ne doar fa­za cu ce­le trei ro­chii de mi­re­a­să. Chiar da­că e puțin over­kill.

Gre­cia: băr­bi­e­ri­tul mi­re­lui

Sar­ci­na pi­că ex­clu­siv și la pro­priu în mâi­ni­le ca­va­le­ri­lor de onoa­re. Ide­al, ope­rați­u­nea se fa­ce cu un brici bi­ne as­cuțit, să sim­tă toa­tă lu­mea sus­pan­sul. Nu ui­tați de pro­sop și, mai ales, de spu­ma de ras. La fi­nal, con­form obi­cei­u­lui, soa­cra îl îndoa­pă pe mi­re­le proas­păt ras cu mi­e­re și alu­ne.

Ve­ne­zue­la: fu­ra­tul mi­re­sei. Și al mi­re­lui. În ace­lași timp.

Pe­tre­ce­rea e în toi, dar un­de a dis­pă­rut mi­re­a­sa? Toa­tă lu­mea râde și între­a­bă de­ja nașul ca­re e prețul ce­rut. Până în mo­men­tul în ca­re un fin ob­ser­va­tor al eveni­men­tu­lui con­sta­tă că și mi­re­le a dis­pă­rut. Ge­nul ăsta de obi­cei vi­ne, se pa­re, din Ve­ne­zue­la. Se spu­ne că, da­că mi­rii reușesc să se ex­tra­gă împreu­nă ne­vă­zuți de cei­la­lți de la pro­pria nun­tă, e semn bun. La fel, cel ca­re ob­ser­vă pri­mul dis­pa­riția cu­plu­lui va avea par­te de no­roc. Nu se știe da­că va fi no­ro­cos doar zi­ua res­pec­ti­vă, tot anul sau toa­tă viața. Im­por­tant e că îi va su­râde și lui no­ro­cul, la un mo­ment dat.

Ru­sia: ci­ne are gu­ra mai ma­re va fi stă­pânul ca­sei.

Cu­plu­ri­le proas­păt că­să­to­ri­te au încă de la înce­put o sar­ci­nă di­fi­ci­lă: așa cum în res­tul lu­mii se obișnu­i­ește ca cei doi să gus­te la uni­son din tor­tul nu­pțial, la ruși e vor­ba de un di­ta­mai tor­tul fă­cut din pâi­ne – ko­ro­vai pe nu­me­le său (pe ca­re îl întâlnim și la nu­nți­le din Ucrai­na sau Be­la­rus). Ci­ne reușește să ia, din­tr-o sin­gu­ră îmbu­că­tu­ră, po­rția mai ma­re, ace­la va fi ca­pul fa­mi­li­ei. Să te ții.

Insu­le­le Mar­chi­ze: căl­ca­tul me­se­ni­lor în pi­ci­oa­re.

E un obi­cei pe ca­re „ar­he­o­lo­gii“in­ter­ne­tu­lui îl lo­ca­li­ze­a­ză în Insu­le­le Mar­chi­ze din Po­li­ne­zia Fran­ce­ză. Aici e sim­plu: la fi­na­lul pe­tre­ce­rii, toți in­vi­tații se cul­că pe pă­mânt, cu fața în jos. Mi­rii, ți­nându-se de mână, por­nesc pe no­ul lor drum împreu­nă, la pas, căl­când pes­te tru­pu­ri­le bi­eți­lor pe­tre­că­reți. Nu știm da­că e vreo me­ta­fo­ră a ex­pre­si­ei „căl­ca­tul pe ca­da­vre pen­tru a-ți atin­ge sco­pul“.

Tri­bu­ri­le Ma­sai: scu­i­pa­tul mi­re­sei.

La pri­ma ve­de­re, pa­re ce­va odi­os. Unul din ce­le mai ci­u­da­te obi­cei­uri nu­pția­le își are ră­dă­ci­ni­le în cul­tu­ra tri­bu­ri­lor Ma­sai – ca­re trăi­esc la poa­le­le ma­si­vu­lui Ki­li­man­ja­ro, în su­dul Ke­nyei și nor­dul Tan­za­ni­ei: ini­ma Afri­cii, ce s-o mai lun­gim. Înain­te de nun­tă, ta­tăl mi­re­sei o bi­ne­cu­vânte­a­ză scu­i­pând-o pe creștet (în pre­a­la­bil, ca­pul ras al ti­ne­rei es­te uns cu ulei și gră­si­me de mi­el). Du­pă acest ri­tual ea poa­te ple­ca împreu­nă cu ale­sul ini­mii sa­le. Obi­cei­ul e du­blat de o su­per­stiție crun­tă: când pă­ră­sește ca­sa pă­rin­te­as­că, mi­re­sei îi es­te in­ter­zis să se ui­te îna­poi. În caz con­trar, se va tran­sfor­ma într-o sta­tu­ie. Si­gur, nu încu­ra­jăm de­loc un ast­fel de obi­cei, mai ales că, spre de­o­se­bi­re de res­tul lu­mii, în cul­tu­ra Ma­sai scu­i­pa­tul es­te vă­zut ca sim­bol al no­ro­cu­lui și pros­pe­ri­tății: ges­tul e con­si­de­rat unul altru­ist, un fel de a „da apa“cu­i­va, în zo­ne ari­de un­de apa va­lo­re­a­ză mai mult de­cât greu­ta­tea ei în aur (ca să zi­cem așa).

Ma­roc: nu­nți ca în su­per­bas­me­le lui Ispi­res­cu.

În nord-ves­tul Afri­cii o nun­tă tradițională poa­te du­ra până la șap­te zi­le: un as­pect de ți­nut min­te da­că aveți bu­get și vă per­mi­teți închi­ria­tul unui res­tau­rant pen­tru așa eveni­ment. Ora­rul pe­tre­ce­rii, pe mo­del ma­ro­can, ara­tă așa: pri­me­le trei zi­le sunt de­di­ca­te che­fu­lui și „pre­gă­ti­tu­lui mi­re­sei“. Cu alte cu­vin­te, mi­re­a­sa se poa­te aran­ja trei zi­le, ches­tie ca­re nu de­ran­je­a­ză atâta vre­me cât pe­tre­ce­rea e în toi. Zi­ua a pa­tra e de­di­ca­tă nu­nții pro­priu-zi­se. Zi­le­le cinci și șa­se – pe­tre­ce­re! A șap­tea zi e tot de voie bu­nă: la fi­nal, cei doi pot, în sfârșit, să se re­tra­gă în dor­mi­to­rul nu­pțial.

Ger­ma­nia: mun­ca în echi­pă e sfântă.

Du­pă nun­tă, cu­plul e ca­do­ri­sit cu un fe­răs­trău și un buște­an. Pri­ma sar­ci­nă în fa­mi­lie es­te tăia­tul buște­a­nu­lui în ju­mă­ta­te. În acest fel, cei doi vor do­ve­di că au ca­pa­ci­ta­tea de a lu­cra în echi­pă și de a de­păși ori­ce ob­sta­col în ca­lea căs­ni­ci­ei.

India: fu­ra­tul pan­to­fi­lor mi­re­lui.

În anu­mi­te zo­ne din India, exis­tă ace­as­tă tra­diție a „as­cun­de­rii pan­to­fu­lui“mi­re­lui. Aces­ta tre­bu­ie să se des­ca­lțe de pan­to­fi și să fa­că dru­mul până la altar în pi­ci­oa­re­le goa­le. Sar­ci­na fa­mi­li­ei mi­re­sei es­te să șter­pe­le­as­că pan­to­fii, în vre­me ce fa­mi­lia mi­re­lui are mi­si­u­nea de a pă­zi avuția cu strășni­cie.

Sue­dia: da­că ești ge­loa­să, re­nu­nță la nun­tă cât mai ai timp.

Scan­di­na­vii duc lu­cru­ri­le la ex­trem: la pe­tre­ce­ri­le nu­pția­le, de fi­e­ca­re da­tă când mi­re­le pă­ră­sește ma­sa prin­ci­pa­lă, se con­si­de­ră se­zon des­chis de vână­toa­re: fi­e­ca­re par­ti­ci­pan­tă la eveni­ment îi poa­te fu­ra un să­rut. Re­ver­sul me­da­li­ei: rețe­ta se apli­că egal, dar în sens opus și mi­re­sei.

Vi­et­nam: roșu, roșu și iar roșu.

Aici nu prea ai mari șan­se să dai pes­te o nun­tă „al­bă“. În tra­diția vi­et­na­me­ză, roșu es­te cu­loa­rea ale­a­să a de­sem­na no­ro­cul în viață, mo­tiv pen­tru ca­re cos­tu­mul tra­diți­o­nal al mi­re­sei va fi obli­ga­to­riu în ace­as­tă cu­loa­re. Ro­chie roșie de mi­re­a­să? În bi­se­ri­că, la cu­nu­nia re­li­gi­oa­să? Cum de nu ne-am gândit la așa ce­va?

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.