Obi­cei­uri stră­ve­chi din Ro­mânia

Beau Monde Mirese - - Sumar - TEXT: LAU­RA FRUNZĂ

Trăim în epo­ca vi­te­zei, o lu­me di­gi­ta­lă în ca­re to­tul se schim­bă de la o zi la alta. Ne fa­cem nun­ţi­le cu wed­ding plan­ners, an­ga­jăm mai­tre fleu­ris­te pen­tru bu­che­te şi ale­gem cei mai buni chef pa­tis­si­er pen­tru tor­tu­ri­le noas­tre. Cu toa­te aces­tea, încă exis­tă zo­ne în ca­re se păs­tre­a­ză obi­cei­uri stră­ve­chi la ca­re ni­meni nu se gândeş­te să re­nun­ţe în fa­voa­rea unei nun­ţi mai mo­der­ne. Une­le si­gur îţi vor dis­plă­cea, în timp ce alte­le s-ar pu­tea să te atra­gă. Da­că te gândeş­ti la o nun­tă tra­di­ţi­o­na­lă, stu­dia­ză aces­te 10 obi­cei­uri pe ca­re le res­pec­tă mi­rii din zo­ne­le ru­ra­le ale Ro­mâni­ei.

Fe­de­le­şul

Fe­de­le­şul ar pu­tea fi con­si­de­rat o pe­tre­ce­re a bur­lă­ci­ţe­lor în va­rian­tă stră­ve­che. În se­a­ra de di­nain­tea nun­ţii, fe­te­le ti­ne­re se adu­nă aca­să la mi­re­a­să pen­tru a con­fec­ţi­o­na or­na­men­te din hârtie pen­tru de­co­ra­rea bra­du­lui. La fe­de­leş se ser­vesc pră­ji­turi şi vin şi, une­ori, se­a­ra se încheie cu dans şi dis­trac­ţie.

Ci­ni­şoa­ra

În zo­na Me­he­din­ţi­u­lui, exis­tă obi­cei­ul de a se or­ga­ni­za o ci­nă fes­ti­vă, atât aca­să la mi­re­a­să, cât şi la mi­re. Ace­as­tă ma­să es­te con­si­de­ra­tă ul­ti­ma ci­nă – „ci­ni­şoa­ra“– de fa­tă ma­re/flă­cău a însu­ră­ţei­lor.

Uda­tul sau adă­pa­tul mi­re­sei

În di­mi­nea­ţa nun­ţii, mi­re­a­sa mer­ge la udat împreu­nă cu o dom­ni­şoa­ră şi cu un ca­va­ler de onoa­re (bra­niş­te­le sau băia­tul cu bra­dul): vor nu­mă­ra de la ca­sa mi­re­sei a treia fântână spre ră­să­rit şi vor scoa­te apă din ea, cu ca­re vor stro­pi mul­ţi­mea, fo­lo­sind un mă­nun­chi de bu­su­i­oc. La fi­nal, mi­re­a­sa răs­toar­nă cu pi­ci­o­rul gă­le­a­ta cu apă.

În zo­na Mol­do­vei, de­şi mi­re­a­sa nu mer­ge să scoa­tă apă, obi­cei­ul de a răs­tur­na gă­le­a­ta încă mai exis­tă, doar că ace­as­ta îi es­te pu­să di­nain­te de co­pi­ii din sat, pe ca­re mi­rii îi vor răs­plă­ti cu bani. În une­le sa­te sau co­mu­ne din Me­he­din­ţi, pen­tru per­pe­tua­rea aces­tui obi­cei, pri­mă­ri­i­le au ame­na­jat fântâni fru­mos zi­di­te şi de­co­ra­te, bo­te­za­te Fântâni­le Mi­re­se­lor.

Bra­dul

Tot în di­mi­nea­ţa nun­ţii, ti­ne­rii din alai­ul de nun­tă, fe­te şi băi­e­ţi, împo­do­besc un bră­duţ cu me­re, co­laci şi or­na­men­te­le fă­cu­te la fe­de­leş. În zo­na Me­he­din­ţi­u­lui, bra­dul se împo­do­beş­te cu ci­u­curi şi cu un ba­tic ro­şu, pe ca­re mi­re­a­sa îl va pur­ta a do­ua zi du­pă nun­tă. În alte zo­ne, în brad se mai pu­ne un pro­sop sau se le­a­gă cu fi­re de aţă pen­tru a le­ga ne­ca­zu­ri­le de­par­te de ca­sa însu­ră­ţei­lor. Bra­dul se du­ce la bi­se­ri­că de că­tre bra­niş­te (ca­va­le­rul de onoa­re), iar du­pă nun­tă se adu­ce aca­să la miri. Me­re­le şi co­la­cii sunt împăr­ţi­te între ti­neri ca să ai­bă no­roc în a-şi gă­si pe­re­chea.

Ier­tă­ci­u­nea

Un obi­cei întâlnit în mai mul­te zo­ne et­no­gra­fi­ce, prin ca­re mi­rii se aşa­ză în ge­nun­chi, pe o per­nă, în fa­ţa pă­rin­ţi­lor şi îşi cer ier­ta­re pen­tru tot ce le-au gre­şit, ca să me­ar­gă la cu­nu­nie cu su­fle­tul împă­cat. Une­ori exis­tă şi o per­soa­nă anu­me che­ma­tă să re­ci­te ver­suri spe­cia­le pen­tru ier­tă­ci­u­ne, ver­suri ca­re di­fe­ră de la re­gi­u­ne la re­gi­u­ne.

Tur­ta mi­re­sei

Tur­ta mi­re­sei es­te un co­lac pe ca­re na­şa sau ma­ma mi­re­sei (în func­ţie de zo­nă) îl ru­pe dea­su­pra ca­pu­lui mi­re­sei la ple­ca­rea de aca­să. Co­la­cul se ru­pe în for­mă de cru­ce, pes­te un pro­sop – nu di­rect în coa­fu­ra mi­re­sei – şi se împar­te nun­ta­şi­lor. Se con­si­de­ră de bun au­gur să mă­nânci din tur­ta mi­re­sei.

În zo­na Olte­ni­ei sunt do­cu­men­ta­te do­uă obi­cei­uri di­fe­ri­te le­ga­te

de tur­tă. Fie tur­ta se ru­pea înain­te de ple­ca­rea la Bi­se­ri­că, apoi se înmu­ia în vin şi se împăr­ţea doar fe­ci­o­ri­lor, cu urări de însu­ră­toa­re, fie soa­cra pre­gă­tea o pâi­ne la ţest, cu ca­re o aştep­ta pe mi­re­a­să la întoar­ce­rea de la cu­nu­nie. Ofe­rin­du-i tur­ta şi luând-o în bra­ţe, soa­cra ară­ta că fa­ta es­te bi­ne pri­mi­tă ca no­ră în ca­sa ei.

Arun­ca­tul cu grâu

De­şi arun­ca­tul cu boa­be (în spe­cial de orez) poa­te pă­rea un obi­cei împru­mu­tat din alte cul­turi, şi la nun­ţi­le ro­mâneş­ti se obiş­nu­ia să se arun­ce cu boa­be de grâu sau po­rumb la ie­şi­rea din bi­se­ri­că. În cul­tu­ra ro­mână, bo­bul de grâu es­te pre­zent, atât întreg, cât şi sub for­mă de pâi­ne, la toa­te ri­tua­lu­ri­le ca­re sem­ni­fi­că o tre­ce­re: nun­tă, bo­tez, moar­te, de fi­e­ca­re da­tă cu altă sem­ni­fi­ca­ţie. La nun­tă, boa­be­le de grâu erau arun­ca­te de nun­ta­şi pen­tru a adu­ce pros­pe­ri­ta­te şi fer­ti­li­ta­te.

De­şi în zi­ua de azi oa­me­nii pre­fe­ră să arun­ce cu con­fet­ti, fi­ind mai uşoa­re şi mai co­lo­ra­te, re­co­man­dăm reîntoar­ce­rea la boa­be­le de grâu mă­car de dra­gul na­tu­rii: vom evi­ta ast­fel fo­lo­si­rea plas­ti­cu­lui ca­re, de mul­te ori, nici nu poa­te fi co­lec­tat în to­ta­li­ta­te de pe jos.

Nu­neas­ca şi boi­e­re­as­ca

Nu­neas­ca es­te ho­ra mi­re­sei, ca­re se joa­că la ple­ca­rea mi­ri­lor de aca­să că­tre bi­se­ri­că. Alai­ul nup­ţial se prin­de în ho­ră în fa­ţa ca­sei, acom­pa­niat de lău­tari. Sco­pul aces­tei ho­re era ca lu­mea din sat să va­dă că fa­ta din ca­sa res­pec­ti­vă şi-a gă­sit pe­re­che şi nu va ră­mâne ne­mă­ri­ta­tă.

Au­re­lia Cri­şu, de 65 de ani, din ju­de­ţul Te­le­or­man, îşi amin­teş­te o altă va­rian­tă, de la pro­pria ei nun­tă: „Pe­tre­ce­rea înce­pea cu nu­neas­ca, mo­ment în ca­re na­şii şi so­crii pri­me­au da­ruri. Na­şii pri­me­au de la miri că­mă­şi lun­gi de noap­te, cu­su­te, pro­soa­pe ţe­su­te şi ma­ra­me, soa­cra pri­mea o ro­chie, iar so­crul o pe­re­che de pan­to­fi. Du­pă nu­neas­că, ur­ma boi­e­re­as­ca, un dans în ca­drul că­ru­ia na­şii şi so­crii îşi eta­lau ca­do­u­ri­le pri­mi­te. Abia apoi se aşe­za lu­mea la ma­să.“

În alte zo­ne ale ţă­rii, nu­neas­ca are loc la fi­na­lul nun­ţii, du­pă des­po­do­bi­tul mi­re­sei, şi es­te o ho­ră în ca­re se prind doar fe­mei­le.

Ho­ra stol­ni­ci­lor şi ju­ca­tul găi­nii

Aces­te do­uă obi­cei­uri sunt le­ga­te de per­soa­ne­le im­pli­ca­te în or­ga­ni­za­rea nun­ţii: ho­ra stol­ni­ci­lor era ju­ca­tă de că­tre cei ca­re au gă­tit şi au ser­vit la me­se, ca­re fă­ce­au par­te din co­mu­ni­ta­te, dar nu se pu­te­au bu­cu­ra de pe­tre­ce­re, la fel ca cei­lal­ţi nun­ta­şi. Găi­na – o pa­să­re gă­ti­tă între­a­gă la cup­tor şi ex­pu­să pe o far­fu­rie – era ju­ca­tă de bu­că­tă­re­a­sa-şe­fă şi adu­să pe ma­sa na­şu­lui, ca­re tre­bu­ia să o răs­cum­pe­re cu o su­mă de bani.

Spă­la­tul pe mâini

Spă­la­tul pe mâini es­te un obi­cei întâlnit în zo­na Ba­na­tu­lui: a do­ua zi du­pă nun­tă, mi­rii merg la fântână pen­tru a scoa­te apă şi, la întoar­ce­rea spre ca­să, îi spa­lă pe mâini pe cei pe ca­re îi întâlnesc pe drum. În zo­na Olte­ni­ei, spă­la­tul pe mâini înce­pe aca­să la na­şi şi con­ti­nuă la so­crii mari şi so­crii mici. De obi­cei, pen­tru amu­za­men­tul tu­tu­ror, so­crii se mur­dă­resc pe mâini şi pe fa­ţă cu fu­nin­gi­ne pen­tru ca spă­la­tul să de­cur­gă mai greu. Du­pă spă­lat, se pre­gă­teş­te o ma­să, echi­va­len­tul ci­or­bei de po­troa­ce, un­de sunt in­vi­ta­ţi şi cei ca­re au par­ti­ci­pat la or­ga­ni­za­rea nun­ţii (bu­că­ta­rii, chel­ne­rii). La ace­as­tă ma­să invi­ta­ţii vor fi ser­vi­ţi de că­tre miri.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.