Opi­nie:

De ce e mult mai greu să fii fe­meie

Beau Monde - - Contents - TEXT GABRIEL SANDU

Du­pă câte­va zi­le de ci­tit zeci de po­vești gă­si­te sub has­hta­gul #me­too

(n.red.: por­nit de ac­trița Alys­sa Mi­la­no, în ur­ma scan­da­lu­lui mon­stru­os cre­at în ju­rul pro­du­că­to­ru­lui Ame­ri­can Har­vey Wein­stein, ca­re a agre­sat și hă­rțu­it se­xual aproa­pe 40 de fe­mei), am re­a­li­zat că fe­no­me­nul fe­mei­lor hă­rțu­i­te pe stra­dă sau la lo­cul de mun­că es­te de-a drep­tul scan­da­los. Re­a­cți­i­le ce­lor ca­re au cri­ti­cat fe­mei­le ca­re au fă­cut un pas în față pentru a vor­bi despre agre­si­u­ni­le prin ca­re au tre­cut m-au con­vins că tre­bu­ie să vor­bim mai des despre asta. Până când men­ta­li­tăți­le în ța­ra asta se vor

schim­ba, iar le­gi­le vor fi de par­tea vic­ti­mei.

Mă întris­te­a­ză să ci­tesc co­men­ta­ri­i­le veni­te ori de la băr­bați, ori de la fe­mei, ca­re spun că nu are ni­ci­un rost vor­bi­tul despre hă­rțu­i­re sau ca­re înce­ar­că să ex­tin­dă li­mi­te­le agre­si­u­nii stra­da­le până la ab­surd. Mă întris­te­a­ză să le văd ne­gru pe alb, că-s aco­lo, le poți re­ci­ti, nu-s ca o vo­ce cu de­ci­be­li re­a­li, ca­re dis­pa­re ușor-ușor.

Când eram mic, eram te­ro­ri­zat de re­pli­ca „e fru­mos ca o fe­tiță”. Tre­a­ba e că pentru câți­va ani buni nu pu­tea spune ni­meni da­că eram fa­tă sau băiat, până mi s-a schim­bat vo­cea și mi-a apă­rut păr fa­cial. Une­ori, oa­me­nii erau ex­trem de șo­cați să afle că sunt băiat. Se pur­tau ade­vă­ra­te dis­cuții despre fe­lul ne­po­tri­vit pentru un băiat în ca­re arăt, iar unii spu­neau lu­cruri ex­trem de scârboa­se pe ca­re le au­ze­am și nu prea le înțe­le­ge­am. Si­mțe­am un sen­ti­ment de ruși­ne în fap­tul că eram con­fun­dat cu o fa­tă, dar eram ex­trem de alin­tat de ma­ma și pro­te­jat de bu­nici, așa că n-aș spune că-n mi­ne au ră­mas șa­nțuri adânci ale ace­lei rușini. Ulte­ri­or am cres­cut, tră­să­tu­ri­le me­le s-au mas­cu­li­ni­zat și am be­ne­fi­ciat la ma­xi­mum de tot ce­ea ce pri­mește un băiat dră­guț în lu­mea asta. Și o re­cu­nosc, pentru că trăim într-o lu­me ipo­cri­tă și ob­se­da­tă să-l lo­ve­as­că pe cel slab, iar ce­lui pu­ter­nic să-i per­pe­tue­ze pu­te­rea. N-am fost ni­ci­o­da­tă din ado­les­ce­nță până în pre­zent agre­sat în vreun fel în ca­re să nu pot răs­pun­de, în mi­ne nu s-au așe­zat co­men­ta­ri­i­le rău­tă­ci­oa­se ale alto­ra. Ba, une­ori, cred că eu am exa­ge­rat cu umo­rul meu în ca­zul uno­ra și i-am fă­cut să se sim­tă prost.

Mă gândesc des la avan­ta­je­le me­le și le observ ime­diat și pe ale alto­ra. Une­ori mă întreb da­că cei­la­lți sunt co­nști­e­nți de ale lor.

Cred că viața, când ești un băiat dră­guț ver­sus o fa­tă dră­guță, e in­fi­nit mai ușoa­ră. Am mul­te fe­te mișto în viața mea și, re­cu­nosc, am fost sur­prins să aflu că li se pu­ne un gol în sto­mac noap­tea când merg spre ca­să, că le in­dis­pun mun­ci­to­rii ca­re le stri­gă di­ver­se enor­mi­tăți. N-am aflat lu­cru­ri­le astea de pe Fa­ce­book, ci la be­re. M-am gândit, wtf!, lu­mea re­a­lă a orașu­lui e încă un loc plin de bar­bari. Iar aia a Fa­ce­book-ului es­te pli­nă de ba­bu­ini cu tas­ta­tu­ră, a că­ror uni­că pre­o­cu­pa­re es­te să nor­ma­li­ze­ze gro­so­lă­nia pe stra­dă și să neu­tra­li­ze­ze măr­tu­ri­i­le („Hai că ți-a plă­cut ate­nția...”).

Ca la fi­e­ca­re cu­rent de pos­tări ca­re o ia la va­le pe Fa­ce­book, ies la ive­a­lă oa­me­nii cu ca­re te bu­curi că te aduni și ăia despre ca­re ave­ai un fe­e­ling că nu te ai cu ei și nu știai de ce, și bam, i-ai vă­zut cu li­ke la pos­ta­rea aia de re­duși min­tal ca­re mi­ni­ma­li­ze­a­ză hă­rțu­i­rea, cu sha­re-ul ca­re vrea să stârpe­as­că tâfe­a­la de ate­nție de pe so­cial me­dia cu oca­zia nu­mă­ru­lui înspăi­mântă­tor de fe­mei ca­re au po­ves­tit agre­si­u­ni­le prin ca­re au tre­cut din co­pi­lă­rie și până acum. De par­că n-ar fi tre­cut ni­ci­o­da­tă cu ochii pes­te sta­tis­ti­ci­le hor­ror despre cum stăm cu vi­o­le­nța, de par­că n-ar ști că trăim încă cu 100 de ani în ur­ma Occi­den­tu­lui în ma­te­rie de tra­ta­ment al fe­mei­lor. De par­că n-ar ști că o so­ci­e­ta­te ca­re pro­du­ce ju­mă­ta­te de ab­sol­venți ca­re știu să ci­te­as­că, dar nu înțe­leg ni­mic, e pre­dis­pu­să să per­pe­tue­ze com­por­ta­men­te abu­zi­ve.

So­ci­e­ta­tea în ca­re trăim e un loc foar­te com­pli­cat pentru fe­mei. La Po­liție n-ai ce să faci de­cât da­că ai cer­ti­fi­cat me­di­co-le­gal, pe ca­re nu toa­te fe­mei­le, nici bă­tu­te în cele mai ori­bi­le con­diții, înțe­leg de ce tre­bu­ia să-l ia, se tem și mai ta­re pentru viața lor du­pă și pre­fe­ră să spe­re că n-o vor mai păți la fel de grav. Am asis­tat di­rect la ase­me­nea ca­zuri. E o men­ta­li­ta­te de vic­ti­mă la mij­loc, ca­re se for­me­a­ză în ani de agre­si­uni, iar vic­ti­me­le tre­bu­ie aju­ta­te, nu acu­za­te în con­ti­nua­re. Din pă­ca­te, când ești vic­ti­mă a ge­nu­lui ăstu­ia de hă­rțu­i­re, în Ro­mânia încă exis­tă un pu­ter­nic cu­rent de gândi­re pro­fund an­co­rat în is­to­ria anal­fa­be­tă a aces­tei țări, per­pe­tuat de pe ulițe­le sa­te­lor până pe tro­tua­re­le orașe­lor și împăr­tășit de­o­po­tri­vă de băr­bați și fe­mei, de la cele mai joa­se so­ci­e­tăți la eli­te ca­re țin so­fis­ti­cat pa­ha­re de șam­pa­nie între de­ge­te.

Am fost de­za­mă­git să observ că jur­na­liști sau oa­meni de artă, ca­re în ge­ne­ral își fac tre­a­ba bi­ne, dau do­va­dă de vi­zi­uni atât de ge­ne­ra­lis­te, li­mi­ta­te, lip­si­te de em­pa­tie și nu înțe­leg de­mer­sul de a vor­bi pu­blic despre acest gen de agre­si­uni. Sunt trist pentru că, da­că ei se com­por­tă așa, ce aștep­tări să mai ai de la res­tul ca­re nu știu pe ce pla­ne­tă trăi­esc?

E de­za­mă­gi­tor să ve­zi că oa­meni edu­cați nu înțe­leg cât cu­raj îți tre­bu­ie să vor­bești pu­blic despre lu­cruri tăi­nu­i­te chiar și în cele mai eli­tis­te me­dii bu­cu­rește­ne (cel mai re­cent, un pu­bli­ci­tar si­nis­tru a fost out-uit du­pă ce a scu­i­pat și a ame­ni­nțat zeci de fe­mei că le cal­că pe cap cu bo­can­cul – efec­tiv – așa­dar, ce să mai zici când așa ce­va e con­si­de­rat O.K. ta­cit cu anii, chiar în an­tu­ra­je de oa­me­nii em­po­we­red de po­ziții și bani?). Cel mai ca­tas­tro­fa­le mi s-au pă­rut co­men­ta­ri­i­le, n-o să de­ta­li­ez că e inu­til, veni­te din par­tea unor in­di­vi­zi ca­re au luat bani pentru a cer­ce­ta do­me­ni­ul agre­si­vi­tății asu­pra fe­mei­lor. Cul­mea ne­si­mți­rii.

Da, să scrii pe Fa­ce­book nu va re­zol­va pro­ble­ma de an­sam­blu. Nici mă­car să scrii în pre­să sau pe plat­for­me ci­ti­te de zeci de mii de oa­meni. Poa­te că schim­ba­rea le­gi­lor? Who knows. USR are un proi­ect le­gis­la­tiv pentru sim­pli­fi­ca­rea obți­ne­rii or­di­nu­lui de res­tri­cție împotriva agre­so­ru­lui și știți prin ce pro­ces odi­os trec le­gi­le în mo­men­tul în ca­re nu e vor­ba de ma­fi­oți ca­re vor să fu­re.

To­tuși, noi nu trăim nu­mai în so­ci­e­ta­tea din afa­ra sau înăun­tru pușcă­ri­i­lor, bu­năs­ta­rea vi­eții noas­tre es­te mai nua­nța­tă de atât și for­ma ei es­te da­tă de men­ta­li­tăți­le pe ca­re le împăr­tășim și pe ca­re e ex­ce­lent să le dis­cu­tăm. Ge­nul ăsta de măr­tu­rii și su­sți­ne­rea ce­lor ca­re le-au fă­cut dau pu­te­re unei per­soa­ne ca­re a fost agre­sa­tă.

Poa­te că vi se pa­re o târfe­a­lă de ate­nție, că e prea mult, că oa­me­nii vor să fie și ei în cen­trul unor eveni­men­te ca­re să pu­nă puțin re­flec­to­rul și pe viața lor, nu atât de des im­por­tan­tă. O.K., să pre­su­pu­nem că așa e, dar tot Fa­ce­book-ul, toa­tă viața pe so­cial me­dia, de la po­ves­ti­ri­le despre cum ne-am c*cat la sel­fie-uri­le în oglin­dă, sunt într-un fel sau altul, o târfe­a­lă de ate­nție. Da­că cre­deți ori­ce altce­va, mai gândiți-vă! Și în ca­zul ăsta, ce, vă doa­re să stați puțin de par­tea ce­lor ca­re spun că au fost agre­sa­te? Știți voi si­gur că întâmplă­ri­le alea sunt exa­ge­rări ca­re me­ri­tă pu­se la punct cu co­men­ta­rii d-astea, des­prin­se din men­ta­lul co­lec­tiv al se­co­lu­lui tre­cut?

Pentru că, da­că vă îndoiți că fe­mei­le trăi­esc în fri­că per­ma­nen­tă, de la țâțâi­rea pe stra­dă ca­re nu știi ni­ci­o­da­tă un­de se va opri, la ches­tii mult mai na­soa­le, atunci înse­am­nă că trăiți pe cu to­tul altă pla­ne­tă.

Mi-am amin­tit cu ne­plă­ce­re de un epi­sod te­ri­fiant la ca­re am asis­tat, cu o fe­meie ta­vă­li­tă cu crei­e­rii de as­falt la înce­pu­tul ve­rii de un băr­bă­lau. Cum am ru­gat alți ti­pi să in­ter­vi­nă cu mi­ne pentru că nu ve­de­am da­că omul are cuțit sau nu și au luat-o toți la fu­gă, cum am stat toa­tă noap­tea într-o se­cție de Po­liție ca să de­pun plânge­re în fa­voa­rea vic­ti­mei – o in­cur­si­u­ne în ini­ma unui sis­tem in­com­pe­tent. Apoi, du­pă pu­bli­ca­rea ar­ti­co­lu­lui de pe Brrlog.com, o altă in­cur­si­u­ne în ini­ma psi­ho­pați­i­lor ca­re nu înțe­leg de ni­ci­un fel că mo­dul de gândi­re al unei vic­ti­me nu fun­cți­o­nea­ză ca la ma­nua­lul de cum tre­bu­ie să re­a­cți­o­năm când sun­tem agre­sați.

Când scriam asta mi-am mai amin­tit de un epi­sod pe ca­re nu știu cum, nu cred că l-am re­vi­zi­tat de când s-a întâmplat. Me­mo­rie se­lec­ti­vă sau ce­va. În pe­ri­oa­da când nu știa ni­meni da­că-s fe­tiță sau băi­ețel, pe la vreo 8 ani, într-o va­ră in­fer­na­lă într-un Bu­cu­rești no­uă­ze­cist, am spart ca­pul unui băr­bat de 50 de ani. Mă ur­mă­ri­se pe dru­mul de o stație ju­mă­ta­te de la ca­sa bu­ni­ci­lor la pă­ri­nți, stri­gându­mi: „Ce fe­tiță dră­guță!”, „Hai să vor­bim puțin.”, „Un­de te gră­bești așa?”. Au­zi­sem de pe­do­fi­li de­ja, știam că sunt oa­meni bol­na­vi de ca­re tre­bu­ie să ne fe­rim, așa că am luat-o la fu­gă. Indi­vi­dul a mă­rit pa­sul, iar eu ver­sat în joa­ca prin­tre țe­vi­le etern în schim­ba­re ale as­fal­te­lor, am să­rit într-o groa­pă, am luat o pia­tră, pe ca­re am vrut să i-o arunc la pi­ci­oa­re, dar, în pa­ni­ca mo­men­tu­lui, am prins atât de mult elan încât i-am li­pit-o de cap. Sânge­le a înce­put să-i cur­gă pes­te că­mașa al­bă, să se pre­lin­gă de la pi­ept pe bur­ta enor­mă și până la san­da­le. M-am spe­riat și am luat-o la fu­gă. L-am au­zit stri­gând în ur­ma mea „Stai că te prind!” și alte de­ri­va­te pe ca­re nu pot să le re­pro­duc aici. Lol! O pe­ri­oa­dă chiar a venit du­pă mi­ne, apoi i-am pi­er­dut ur­ma. Cam asta a fost ex­pe­ri­e­nța mea cât oa­me­nii cre­de­au că sunt fa­tă. A fost „fru­mos”. Not.

Fe­te­lor, da­că sun­teți hă­rțu­i­te, in­ti­mi­da­te sau vi se cer fa­vo­ruri se­xua­le la lo­cul de mun­că, tre­bu­ie să știți că lu­cru­ri­le astea se pe­dep­sesc sub le­gea ro­mână cu închi­soa­re de la trei luni la un an sau amen­dă. La fel și vi­o­lul și ata­cu­ri­le mai se­ri­oa­se, pentru ca­re e ne­ce­sar să luați un act de la me­di­cul le­gist ca­re să con­sta­te ata­cul. Mai mul­te in­for­mații despre ce poți fa­ce da­că ești vic­ti­ma unui ase­me­nea com­por­ta­ment gă­sești pe har­tu­i­re­a­se­xua­la.ro. Stay strong and sa­fe!

Din pă­ca­te, când ești vic­ti­mă a ge­nu­lui ăstu­ia de hă­rțu­i­re, în Ro­mânia încă exis­tă un pu­ter­nic cu­rent de gândi­re pro­fund an­co­rat în is­to­ria anal­fa­be­tă a

aces­tei țări.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.