ȘCOA­LA VIEŢII ȘI VIA­ŢA ȘCOLITĂ M-a in­tri­gat încă de pe la vârsta de 5-6 ani ide­ea că tre­bu­ie să ajung la 100 de ani ca să fiu va­li­da­tă drept o fi­in­ţă înţe­le­ap­tă. Știam că sunt așa, doar că nu mă lua ni­meni în se­a­mă. Ţi­nea lu­mea din ju­rul meu cont de pă­rer

Business Magazin (Romania) - - OPINIE -

Tre­bu­ia, du­pă spu­se­le ma­mei, să ter­min întâi gră­di­nița, să merg apoi la școa­la ge­ne­ra­lă, să ajung la li­ceu, să iau ba­cul, să in­tru la facultate, să ter­min fa­cul­ta­tea, să încep să mun­cesc și de la acest mo­ment înco­lo pă­rea că eram li­be­ră să de­vin cine vroiam să fiu și să fac ce do­re­am să fac. Mi se pă­rea fără sfârșit și inu­til acest drum cu eta­pe du­pă eta­pe. Mi se pă­rea atunci că un ast­fel de par­curs nu e de­loc în le­gă­tu­ră cu ce avem mai bun în noi. Dar cine eram eu atunci ca să de­mon­strez că așa es­te?

La li­ceu mi se pă­rea că nu are rost să învăț ma­te­rii inu­ti­le, la facultate mă târam la exa­me­ne și mă între­bam ce caut aco­lo atâta vre­me cât mai ni­mic din ce învăț nu îmi va folosi în viață. Mai mult de­cât să fi avut vre­o­da­tă plă­ce­rea stu­di­u­lui am avut tot­de­au­na o ma­re res­pon­sa­bi­li­ta­te față de studiu și de edu­cație. Nu știam ce, dar mi-era clar că voi pi­er­de ce­va da­că m-aș opri din studiu.

Da­că la 20 de ani ave­am im­pre­sia că viața poate fi par­cur­să și fără diploma de li­ce­nță, acum cred că ni­mic nu es­te mai va­lo­ros în viață de­cât ru­ti­na pe ca­re învăța­rea con­ti­nuă și res­pon­sa­bi­li­ta­tea exa­me­ne­lor o pot pro­du­ce.

Deși, apa­rent, nu mai es­te ne­voie de exa­men ca să va­li­de­zi ce știi, fie că știi de 6, fie că știi de 10, ui­tându-mă îna­poi mi-e lim­pe­de că exer­ciți­ul exa­mi­nă­rii, fie el ușor sau greu, drept sau ne­drept, no­ro­cos sau plin de ghi­ni­on, es­te una din­tre pi­e­se­le de ba­ză în con­stru­cția ca­rac­te­re­lor noas­tre. În mod cu to­tul și cu to­tul paradoxal mi se pa­re re­ve­la­tor faptul că exa­me­ne­le pi­ca­te ne cresc mai mult de­cât exa­me­ne­le la ca­re nu mer­gem ni­ci­o­da­tă.

Un șo­fer de ta­xi mi-a spus acum câte­va zi­le: „doam­nă, eu nu am mers la facultate pentru că nu am vrut, nu pentru că nu aș fi fost ca­pa­bil!“Ei bi­ne, a fost mai mult nău­ci­toa­re de­cât re­ve­la­toa­re ace­as­tă afir­mație pentru că am co­nști­en­ti­zat că ni­ci­u­nul din­tre oa­me­nii ca­pa­bi­li pe ca­re îi cu­nosc nu a spus vre­o­da­tă că ar fi ajuns un­de es­te și fără ex­pe­ri­e­nța șco­li­rii. Ni­ci­u­nul din­tre oa­me­nii pe ca­re îi am în min­te nu a fost vreun to­ci­lar sau vreun ge­niu, am în min­te doar oa­meni nor­ma­li, se­nini în le­ga­tu­ră cu viața și ca­ri­e­ra lor și res­pon­sa­bi­li pentru fe­lul cum își duc exis­te­nța. Însă, tot la fel, nu am întâlnit prea mu­lți oa­meni fără stu­dii uni­ver­si­ta­re ca­re să se des­cur­ce la fel de de­cent în viață pre­cum o fac cei ca­re au tre­cut prin exer­ciți­ul șco­li­rii și stu­de­nți­ei.

Se întâmplă ast­fel pentru că ni­meni nu se poate opri la mai puțin de­cât poate să fa­că atunci când es­te vor­ba des­pre dezvoltarea pro­pri­ei per­soa­ne.

Am înain­tat cu ana­li­za și am înțe­les că, deși toți oa­me­nii se des­cur­că și au per­ce­pția cât de cât co­rec­tă a unui ni­vel ma­xim al bi­ne­lui pe ca­re și-l pot per­mi­te, sunt do­uă coor­do­na­te în ca­re edu­cația ne așa­ză: școa­la vi­eții și viața școlită. Da­că școa­la vi­eții ne fa­ce des­cur­că­reți și ne dă înțe­lep­ci­u­ne prag­ma­ti­că, viața școlită ne dă fo­rța de a lua de­ci­zii și ne dă cre­di­bi­li­ta­te con­cep­tua­lă și in­te­lec­tua­lă, adi­că înțe­lep­ci­u­ne te­o­re­ti­că, ne fa­ce să fim de luat în se­a­mă (mult mai de­vre­me de­cât se întâmplă în ca­zul ce­lor ca­re au doar școa­la vi­eții).

Ori­cum, nu îmi pla­ce ide­ea de școa­lă sub ni­cio for­mă în ca­re s-ar înfățișa ea, dar cred cu tă­rie în edu­cația pe ca­re școa­la, ca in­stru­ment, o are de ofe­rit. Empa­ti­zez cu toți co­pi­ii și cu ti­ne­rii că­ro­ra nu le pla­ce la școa­lă in­di­fe­rent da­că e gim­na­ziu, li­ceu sau facultate, dar efor­tul de a (su­pra)vi­ețui șco­lii, așa cum es­te ea în Ro­mânia și nu numai, es­te fix ce are mai bun școa­la de ofe­rit (din pă­ca­te, de­si­gur, și poate pentru încă vreo 50 de ani de acum înain­te). Poate apă­rea între­ba­rea: de ce cu efort? Pentru că șan­sa de a ajun­ge ori­un­de sus tre­ce tot­de­au­na și prin efort, nu cred că a fă­cut vre­o­da­tă ci­ne­va per­for­ma­nță con­si­de­ra­bi­lă și le­gi­ti­ma­tă doar din plă­ce­re. A ajun­ge edu­cat și de luat în se­a­mă la ni­vel de de­ci­zii și de in­flue­nță es­te în ma­re mă­su­ră des­pre efort, nu des­pre plă­ce­re sau des­pre hobby.

Școa­la es­te un me­ca­nism, edu­cația însă es­te o res­pon­sa­bi­li­ta­te in­di­vi­dua­lă, iar ac­ce­sul la edu­cație es­te un pri­vi­le­giu. A pu­tea fi edu­cat și a ale­ge să nu fii es­te ca și cum ai pu­tea să mer­gi și să vor­bești, dar ale­gi să o faci doar pe ju­mă­ta­te, deși ai pu­tea să mer­gi și să vor­bești nor­mal. Acest fel de ale­ge­re nu es­te în na­tu­ra uma­nă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.