PAY RESPECT, TA­KE CHANCES, SPEND TI­ME De la pay, ta­ke, spend până la ara­tă, asu­mă-ţi, pe­tre­ce es­te ca­le lun­gă. De fapt, nu es­te ni­cio ca­le și de ace­ea une­ori Rom­glish is bet­ter.

Business Magazin (Romania) - - OPINIE -

Iu­besc lim­ba ro­mână și prețu­i­esc tâlcul ei, dar mă încur­că te­ri­bil atunci când es­te vor­ba des­pre ce­ea ce cul­ti­vă în gândi­re vor­bi­rea ei. Nu aș schim­ba lim­ba, ci doar per­spec­ti­va din ca­re o vor­bim și o lă­săm să ne ma­ci­ne și să ne to­ce­as­că si­nap­se­le. Când oa­me­nii își asu­mă ris­curi exis­tă o șan­să ca ei să de­vi­nă res­pon­sa­bi­li, dar când își iau sin­guri ris­curi de­vin mo­ti­vați. Ris­cu­ri­le asu­ma­te im­pli­că con­se­ci­nțe, ris­cu­ri­le mo­ti­va­te im­pli­că mai mul­tă cre­a­ti­vi­ta­te și adap­ta­bi­li­ta­te. Res­pec­tul din lim­ba en­gle­ză es­te o plată ca­re va întoar­ce ce­va îna­poi, pro­ba­bil tot respect, într-o tran­za­cție co­rec­tă pentru am­be­le pă­rți. Eti­mo­lo­gia cu­vântu­lui pay es­te în le­gă­tu­ră cu cu­vântul pe­a­ce/pace și pro­ba­bil că echi­li­brul și ar­mo­nia pe ca­re pa­cea le pre­su­pu­ne au un preț ca­re își me­ri­tă „ba­nii“întot­de­au­na. Dar atunci când res­pec­tul de­vi­ne ce­va de ară­tat, el es­te co­er­ci­tiv și de­mon­stra­tiv. Tim­pul în Ro­mânia se pe­tre­ce, pe când într-o lim­bă res­pon­sa­bi­lă se con­su­mă, deci rați­o­na­li­za­rea lui es­te un de­mers co­nști­ent și res­pon­sa­bil. Nu es­te loc de ri­si­pă.

Prin na­tu­ra ei lim­ba ro­mână de business pa­re mai de­gra­bă o lim­bă de­fen­si­vă, nu o lim­bă con­struc­ti­vă. Lim­ba­jul es­te prin­ci­pa­lul in­stru­ment de ali­ni­e­re, atât în lu­mea per­so­na­lă, cât și în lu­mi­le or­ga­ni­zați­o­na­le din ca­re fa­cem cu toții par­te, iar fo­lo­si­rea lui nu înse­am­nă nea­pă­rat și înțe­le­ge­rea ace­lo­rași me­sa­je.

Co­mu­ni­ca­rea es­te un pro­ces, dar lim­ba­jul es­te cel ca­re am­pren­te­a­ză crei­e­rul cu sem­ni­fi­cații. Când îmi asum, mi se fa­ce fri­că; când arăt, de­mon­strez; când pe­trec, ve­se­lesc. Când plă­tesc și când con­sum de­vin res­pon­sa­bil, când iau sin­gur ce­va înse­am­nă că eu chiar vre­au acel ce­va și voi fa­ce ce­va cu el.

Da­că un co­pil ve­de că pă­ri­nții plă­tesc pentru tot ce cumpără, oa­re ce va însem­na pentru el să plă­te­as­că respect? La fel cred că ar fi și în ca­zul ate­nți­ei, ca­re es­te ce­va ce se plă­tește, deci va adu­ce ce­va la schimb im­pli­cit, nu es­te ce­va ce se dă... de po­ma­nă. Îndem­nul de a plă­ti îmi adu­ce cer­ti­tu­di­nea unei tranzacții, pe când îndem­nul de a da es­te co­er­ci­tiv.

În Ro­mânia oa­me­nii își asu­mă puți­ne ris­curi din cau­za fri­cii de eșec, pe când în ță­ri­le an­glo-sa­xo­ne oa­me­nii caută ris­cu­ri­le pentru că în ori­ce risc exis­tă și o opor­tu­ni­ta­te. Deci până la dezvoltarea unei ati­tu­dini ca­pi­ta­lis­te, a unui spi­rit aser­tiv și proac­tiv es­te o ca­le foar­te lun­gă pe ca­re o avem de stră­bă­tut ce­va mai greu de­cât alte țări pentru că pri­mul in­gre­di­ent, dar și in­stru­ment, lim­ba­jul, ne fa­ce să fim im­pli­cit pa­si­vi, de ori­en­ta­re mai de­gra­bă so­cia­list-sin­di­ca­lis­tă. De­venim în mod rați­o­nal de dre­ap­ta, da­că avem ge­ne su­pli­men­ta­re potrivite. Dar ca­re es­te șan­sa noas­tră ca într-o ța­ră cu o ra­tă a anal­fa­be­tis­mu­lui fun­cți­o­nal de 40 - 45% să altoim ge­na po­tri­vi­tă?

În spi­ri­tul aces­tei între­bări am o cer­ti­tu­di­ne: cor­po­rați­i­le ne-au dat o șan­să uriașă de a ne adu­na și de a ne edu­ca mă­car de la ma­tu­ri­ta­te înco­lo. Cor­po­rați­i­le au schim­bat enorm în bi­ne ța­ra în ul­ti­mii 20 de ani, cel puțin prin edu­ca­rea lim­ba­ju­lui și a sem­ni­fi­cați­ei aces­tu­ia, deși nu cred că vre­o­da­tă vreo cor­po­rație a avut mă­car în coa­da lis­tei obi­ec­ti­vul de a edu­ca so­ci­e­ta­tea în ca­re pă­trun­de în altă di­re­cție de­cât în cea a pro­du­se­lor pe ca­re le avea ea de vânza­re. Chiar și așa, es­te o con­tri­buție fa­bu­loa­să. Mai apoi, o con­tri­buție la fel de însem­na­tă a fost adu­să de companiile românești ca­re au cres­cut și ca­re și-au per­mis să re­cru­te­ze și să plă­te­as­că oa­meni an­tre­nați de­ja în/de cor­po­rații.

Mai ră­mâne sec­to­rul pu­blic, ma­re în cu­prin­de­re și cu impact social tot atât de ma­re. Lo­gic, tot ce înse­am­nă ad­mi­nis­trația pu­bli­că a unei țări ar tre­bui să ai­bă ro­lul de a edu­ca so­ci­e­ta­tea pe ca­re o de­ser­vește, dar toc­mai aici es­te pa­ra­do­xul și vi­ci­ul, pentru că ad­mi­nis­trația pu­bli­că de la noi adu­nă cu pre­pon­de­re­nță oa­meni ca­re exe­cu­tă, nu oa­meni ca­re iniția­ză, con­duși la rândul lor de oa­meni ca­re au doar de luat, nu și de dat în spi­ri­tul unei vi­zi­uni de ca­pi­ta­lism mo­di­fi­cat ge­ne­tic eșuat.

Și da­că nu lim­ba­jul, atunci ce sau cine are șan­sa de a mo­di­fi­ca ca­rac­te­rul atunci când es­te loc de mo­di­fi­cat?

Lis­ta de cu­vin­te ca­re cul­ti­vă ca­rac­te­rul e lun­gă. La fel stă tre­a­ba și cu iniția­ti­va sau cu drep­ta­tea: iniția­ti­va se ia în lim­ba en­gle­ză, pe când în lim­ba ro­mână e ce­va ce oa­me­nii ar tre­bui să ai­bă im­pli­cit. Cu drep­ta­tea tre­a­ba stă și mai și: „ești“drep­ta­te (you are ri­ght) și asta obli­gă un tip de con­du­i­tă în lim­ba en­gle­ză, dar în lim­ba ro­mână po­se­zi drep­ta­tea (ai drep­ta­te), deci vai și amar atunci când se întâmplă vreo de­po­se­da­re sau vreo ne­lua­re în se­a­mă a unei po­se­si­uni atât de preți­oa­se.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.