DE­CI­ZII: COM­PRO­MIS VERSUS CONSENS Mai im­por­tant de­cât o decizie în si­ne es­te an­ga­ja­men­tul pe ca­re acea decizie îl cre­e­a­ză. Da­că o decizie es­te bu­nă sau rea es­te un su­bi­ect ra­ţi­o­nal, de dis­cu­tat / dez­bă­tut și de ana­li­zat. De fapt, im­por­tant es­te ca acea de

Business Magazin (Romania) - - OPINIE -

Aud cel puțin o da­tă pe zi afir­mația: „În viață / în re­lații / la mun­că... tre­bu­ie să faci com­pro­mi­suri“sau va­riați­uni de ti­pul „to­tul e un com­pro­mis“, „ni­mic nu se poate re­a­li­za fără com­pro­mi­suri“. Cul­mea, es­te toc­mai pe dos: da­că apar com­pro­mi­suri, ni­mic nu se poate re­a­li­za. Cu­vântul „com­pro­mis“es­te un cu­vânt ca­re cu si­gu­ra­nță nu pro­du­ce ener­gie, nu pro­du­ce an­ga­ja­ment, nu pro­du­ce in­te­res, nu pro­du­ce par­ti­ci­pa­re, nu pro­du­ce en­tu­ziasm. Es­te cu­vântul ca­re in­stru­men­te­a­ză lua­rea de­ci­zi­i­lor, dar es­te ales în mod greșit, în lip­sa unei edu­cații re­lați­o­na­le și or­ga­ni­zați­o­na­le să­nă­toa­se. A dez­vol­tat oda­tă cu el teh­nici de ne­go­ci­e­re, teh­nici de in­flue­nță po­zi­ti­vă, teh­nici de dez­ba­te­re și mul­te alte teh­nici com­plet inu­ti­le. Toa­tă lu­mea vor­bește des­pre win-win, dar de fapt cei mai mu­lți din­tre fa­nii ideii de com­pro­mis sca­pă din ve­de­re win-ul ce­lu­i­lalt și, până la ur­mă, oa­me­nii rămân blo­cați în de­ci­zii ca­re i-au fo­rțat să fa­că com­pro­mi­suri sau toc­me­li ca­re nu le ge­ne­re­a­ză toc­mai ma­xi­mum de an­ga­ja­ment. Ori­ci­ne a fă­cut vre­o­da­tă un com­pro­mis știe cu câtă ne­răb­da­re a aștep­tat mo­men­tul de fi­su­ră în ca­re să spu­nă ușu­rat „ți-am spus eu!“și asta es­te cam tot ce pro­du­ce în ma­te­rie de an­ga­ja­ment com­pro­mi­sul (pentru că du­pă „ți-am spus eu“urmează „să văd ce faci acum“pentru că ești sin­gur în ace­as­tă decizie/si­tuație, „eu mă re­trag, dar sunt bu­cu­ros să stau cu ochii mari asu­pra ta“).

Cu­vântul la ca­re lu­mea fa­ce ochii foar­te mari, când es­te pro­pus în lo­cul com­pro­mi­su­lui, es­te CONSENS. Și nu nea­pă­rat cu­vântul în si­ne pro­du­ce ui­mi­re, ci de­fi­niția lui: acea decizie cu ca­re, chiar da­că nu ești de acord, poți trăi. Adi­că, da­că ți-o asu­mi, o vei su­sți­ne in­di­fe­rent de ob­sta­co­le sau de câtă drep­ta­te ai fi avut tu da­că fă­ce­ați alt­fel. Deși es­te pi­to­resc acest cu­vânt, ce are el la ba­ză îl fa­ce să fie și mai com­pli­cat. Ni­meni nu va fi vre­o­da­tă în sta­re să ia de­ci­zii prin consens în lip­sa unui sis­tem de va­lori ex­pli­cit, viu și co­mun. Dar cum, te­o­re­tic, încre­de­rea și res­pec­tul sunt va­lori pe ca­re ar cam tre­bui să le cam trăim fără ezi­ta­re cu toții, mai ales în re­lați­i­le în ca­re avem de luat de­ci­zii ca­re con­te­a­ză, ar pu­tea fi su­fi­ci­en­te. De exem­plu, atunci când tre­bu­ie să de­ci­dem da­că mer­gem în va­ca­nță la ma­re sau la mun­te, în Asia sau în Sta­te­le Uni­te și ajun­gem în im­pas pentru că „fie am mai fost, fie numai aco­lo am mers, fie am fă­cut me­reu cum ai vrut tu, fie nu ne per­mi­tem trei, ci doar do­uă săp­tă­mâni“. Pri­ma da­tă când ajun­gem la im­pas, ide­al ar fi să ne re­a­min­tim ex­pli­cit ce ne fa­ce să ne do­rim să mer­gem în va­ca­nță împreu­nă sau să pe­tre­cem timp împreu­nă.

Orga­ni­zați­i­le mă­soa­ră la nes­fârșit an­ga­ja­men­tul (acel „împreu­nă“), dar sca­pă din ve­de­re un lu­cru mic cu impact uriaș: ca­drul în ca­re aces­ta se cre­e­a­ză.

Oda­tă ce o or­ga­ni­zație are fo­rța și com­pe­te­nța să pro­du­că anu­mi­te re­zul­ta­te, te­ma efi­ca­ci­tății es­te cea ca­re înce­pe să le dea bă­taie de cap. Orga­ni­zați­i­le încep să sim­tă că se poate mai re­pe­de, mai bi­ne, cu to­nus mai bun, cu im­pli­ca­re și cu proac­ti­vi­ta­te mai mul­tă și iden­ti­fi­că tot fe­lul de acți­uni ca­re să mo­bi­li­ze­ze an­ga­jații, să le cre­as­că to­nu­sul și en­tu­zias­mul, să le sti­mu­le­ze cre­a­ti­vi­ta­tea și să îi pro­voa­ce să fie par­ti­ci­pa­ti­vi. Lă­sând de­o­par­te faptul că înce­ar­că să adre­se­ze mai de­gra­bă efec­te și nu cau­ze (sti­mu­li sau sur­se), adi­că să iden­ti­fi­ce ca­drul ca­re îi fa­ce pe oa­meni să de­vi­nă așa cum și-ar dori or­ga­ni­zația să de­vi­nă, ui­tă de me­ca­nis­mul luă­rii de­ci­zi­i­lor, ca­re es­te unul din­tre de­ter­mi­na­nții an­ga­ja­men­tu­lui.

Con­du­că­to­rii și șe­fii ob­se­dați de con­trol per­cep că tre­a­ba lor es­te să ia de­ci­zii și să se asi­gu­re că aces­tea sunt ur­ma­te, con­du­că­to­rii și șe­fii pre­o­cu­pați de cre­a­rea ca­dru­lui în ca­re oa­me­nii să per­for­me­ze la ca­pa­ci­ta­tea lor ma­xi­mă per­cep că tre­a­ba lor es­te să ge­ne­re­ze un model po­tri­vit de in­fras­truc­tu­ră în ca­re oa­me­nii să in­te­ra­cți­o­ne­ze ali­niat la di­re­cția că­tre ca­re își pro­pu­ne or­ga­ni­zația să me­ar­gă. În toa­tă ace­as­tă con­stru­cție, mo­dul cum sunt lua­te de­ci­zi­i­le fa­ce di­fe­re­nța între o or­ga­ni­zație cu an­ga­ja­ment ma­re sau una cu an­ga­ja­ment scă­zut.

An­ga­ja­men­tul dă sau ia ener­gie. Com­pro­mi­sul con­su­mă ener­gie și ero­de­a­ză re­lații, con­sen­sul se con­stru­i­ește în timp și cul­ti­vă re­lați­i­le.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.