DEMAREAZĂ! TEH­NIC, AUD. PRACTIC, NU ÎNŢE­LEG.

Business Magazin (Romania) - - OPINIE -

ema­re­a­ză!” a fost îndem­nul pe ca­re l-am primit la 20 de ani, la pri­ma lec­ţie de con­dus, pri­ma da­tă din via­ţa mea când stă­te­am pe scau­nul de şo­fer. Era pri­ma da­tă când au­ze­am acest cu­vânt. Am între­bat cum se fa­ce tre­a­ba asta: es­te ce­va ce se fa­ce cu mâi­ni­le, cu ca­pul, cu pi­ci­oa­re­le, din ma­şi­nă, din afa­ra ei, acum sau altă da­tă? Ţin min­te că nu am primit un răs­puns spe­ci­fic ime­diat, dar du­pă câte­va încer­cări mi s-a spus să calc ac­ce­le­ra­ţia. Pă­rea uşor mai clar, dar, din punc­tul meu de ve­de­re de la acel mo­ment, nu înain­ta­sem de­loc. Mi-am ima­gi­nat re­pe­de însă, cu te­na­ci­ta­te, că es­te vor­ba des­pre ce­va ce se fa­ce cu pi­ci­oa­re­le. Aş fi căl­cat ac­ce­le­ra­ţia cu bu­cu­rie da­că ştiam un­de es­te şi cum ara­tă.

În ace­la­şi timp trăiam un ma­re con­flict in­te­ri­or: sin­gu­ra ac­ce­le­ra­ţie pe ca­re o ştiam eu era cea de la olim­pia­de­le de fi­zi­că: mai exact, vec­to­rul ac­ce­le­ra­ţie. M-am gândit că, to­tu­şi, con­du­sul nu e olim­pia­dă, ar tre­bui să fie mult mai sim­plu din mo­ment ce des­tul de mul­tă lu­me are ac­ces la el. Sin­gu­ra con­clu­zie de­cen­tă la ca­re am ajuns du­pă acea pri­mă oră de con­dus a fost că ma­şi­na se conduce cu pi­ci­oa­re­le, nu cu ca­pul sau cu mâi­ni­le. A du­rat câţi­va ani până când am descoperit plă­ce­rea şo­fa­tu­lui, mâna­tă de o imen­să cu­ri­o­zi­ta­te: da­că exis­tă oa­meni ca­re con­duc cu pa­si­u­ne şi ca­re câşti­gă foar­te mul­ţi bani doar din ac­ti­vi­ta­tea asta, înse­am­nă că exis­tă o tai­nă ca­re tre­bu­ie des­co­pe­ri­tă. Altmin­teri, în loc să mă ca­re ma­şi­na pe mi­ne, o voi că­ra eu pe ea.

La fel es­te şi cu mun­ca. La fel es­te şi cu con­cep­te­le pentru ca­re oa­me­nii nu pot fa­ce ope­ra­ţi­o­na­li­zări. La fel es­te cu ori­ce fel de aştep­tări ca­re nu au de­co­di­fi­cări cla­re, spe­ci­fic şi co­mun asu­ma­te. La fel es­te şi cu va­lo­ri­le în ca­re ne aştep­tăm ca lu­mea să cre­a­dă, asu­mând că da­că unii din­tre noi înţe­le­gem con­cep­te ca in­te­gri­ta­te, încre­de­re sau ex­ce­len­ţă, toa­tă lu­mea le va înţe­le­ge exact la fel şi le va şi exe­cu­ta. Aşa es­te es­te şi atunci când nu ne înţe­le­gem unii cu/pe alţii.

Prac­ti­ca mi-a ară­tat că exis­tă do­uă mari in­stru­men­te ale înţe­le­ge­rii: in­ten­ţia şi con­ţi­nu­tul co­mu­ni­că­rii. Asu­mând că in­ten­ţia es­te mai tot­de­au­na una bu­nă, con­ţi­nu­tul es­te in­te­re­sant de de­fi­nit. Cel mai ade­sea con­ţi­nu­tul es­te o înşi­ru­i­re de vor­be sau de cu­vin­te ca­re, la rândul lor, sunt de do­uă fe­luri: cu­vin­te ca­re nu­mesc ac­ti­vi­tă­ţi şi cu­vin­te ca­re sin­te­ti­ze­a­ză prac­tici şi prin­ci­pii, adi­că con­cep­te sau idei.

Un prim pas în înţe­le­ge­re şi în co­mu­ni­ca­re es­te ca cei ca­re înţe­leg con­cep­te­le să se asi­gu­re că şi in­ter­lo­cu­to­rii sunt la ace­la­şi ni­vel de înţe­le­ge­re. Invers nu func­ţi­o­nea­ză. Invers sunt ga­ran­ta­te frus­tra­rea, chi­nul şi lip­sa de re­ac­ţie. Învă­ţa­rea şi înţe­le­ge­rea se tran­smit de jos în sus pentru că aşa es­te ge­ne­tic con­stru­i­tă na­tu­ra uma­nă, să pri­me­as­că in­for­ma­ţie: să afle, să ştie, să ex­pe­ri­men­te­ze sau să exer­se­ze, să in­te­gre­ze şi abia de aici înco­lo poate să con­cep­tua­li­ze­ze şi să emi­tă idei.

Exis­tă şi ex­cep­ţii, dar a fi au­to­di­dact sau a înţe­le­ge că nu înţe­le­gi şi a ce­re sin­gur cla­ri­fi­cări sunt mai de­gra­bă si­tua­ţii de ex­cep­ţie, nu re­gu­la.

Înţe­le­ge­rea nu es­te des­pre cla­ri­ta­tea fra­ză­rii, ci des­pre con­ţi­nu­tul con­cep­te­lor. Expri­ma­rea cla­ră es­te uşor de înţe­les de toa­tă lu­mea şi es­te mai de­gra­bă o func­ţie bi­o­lo­gi­că, ţi­ne de auz. Teh­nic, au­zim. Practic, nu înţe­le­gem. Con­ţi­nu­tu­ri­le a ce­ea ce ex­pri­măm ne tul­bu­ră pentru că ţin de ac­ţi­uni spe­ci­fi­ce, de in­ter­pre­ta­rea şi de co­no­ta­rea lor, de o oa­re­ca­re ex­per­ti­ză şi prac­ti­că men­ta­lă pro­prie. Abia du­pă ali­ni­e­rea ni­ve­lu­lui de înţe­le­ge­re es­te loc pentru sin­te­ză, adi­că pentru con­cept.

Închei tot cu un exem­plu. I-am spus ne­poa­tei me­le, când avea 3-4 ani, într-una din­tre pri­me­le noas­tre con­ver­sa­ţii mai lun­gi la te­le­fo­nul mo­bil: „Hai, dă-mi-o pe ma­ma la te­le­fon, te rog!”. M-am au­zit ime­diat cu ure­chi­le ei, cu mintea ei, şi în câte­va se­cun­de mi-am ima­gi­nat tu­mul­tul ca­re pro­ba­bil l-a co­ple­şit pe bi­e­tul co­pil ca­re tă­cea ne­du­me­rit şi blo­cat în acest timp. M-a ful­ge­rat gândul că poate co­pi­lul nu ştie ce înse­am­nă să-şi dea ma­ma la te­le­fon cu­i­va. Poate că se gândea, cu toa­te con­cep­te­le pe ca­re reu­şi­se să le acu­mu­le­ze până la acea vârstă, că ma­ma nu înca­pe în te­le­fon.

Mi-a luat câte­va se­cun­de bu­ne, uşor epu­i­zan­te, până când am ros­tit fra­za câşti­gă­toa­re, cla­ră din punct de ve­de­re teh­nic şi ope­ra­ţi­o­na­li­za­bi­lă ime­diat din punct de ve­de­re practic şi ne-am înţe­les de mi­nu­ne: „Iri­na, du-te acum să o gă­seş­ti pe ma­ma şi te rog să îi dai şi ei te­le­fo­nul!”.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.