AM DAT MAIL! În pre­zent, ne es­te greu să ne ima­gi­năm cum am pu­tea lu­cra fără lap­top, ta­ble­tă, smar­tpho­ne. Dar teh­no­lo­gia are și me­teh­ne. Mai­lu­ri­le to­xi­ce sunt un exem­plu.

Business Magazin (Romania) - - OPINIE -

Pri­mesc non­stop mai­luri, iar une­le din­tre ele ex­trem de lun­gi, cu o gră­ma­dă de de­ta­lii și de in­for­mații. Tre­bu­ie să le ti­pă­resc, pentru că nu le pot ci­ti, mă pi­erd. Am ti­pă­rit re­cent un mesaj de opt pa­gini. Mi-am amin­tit că pe vre­mea stu­de­nți­ei, când fă­ce­am cu­le­ge­re de text, scriam cam pa­tru pa­gini pe oră, și eram des­tul de ra­pid. Ca să mai și gândești ce com­pui, să scrii o to­nă de cu­vin­te îți ia cel pu­tin 2 ore pentru 8 pa­gini.

Ace­le­ași lu­cruri se pot re­pro­du­ce verbal în ma­xi­mum un sfert de oră. Du­pă ca­re poate fi tri­mis un mesaj cu idei­le prin­ci­pa­le, ca­re ar lua mai puțin de scris, și nu s-ar lun­gi la mai mult de o ju­mă­ta­te de pa­gi­nă.

Dar ce te faci cu ce­le­bra CYAP (co­ver yo­ur ass pro­ce­du­re)? Că da­că ai dat pe mail, ai scris tot ce ave­ai de scris, și ai pus ju­mă­ta­te din or­ga­ni­zație în CC, poți ori­când să spui: „Am dat mail!“. Că nu s-a re­zol­vat poate ni­cio pro­ble­mă? Ba din con­tră, unii din cei vi­zați au dat „re­ply to all“și au venit cu con­traar­gu­men­te - ca să dea și ei mail, și de­ja de la pri­ma po­ves­te sunt trei po­vești se­pa­ra­te, încep să fie din ce în ce mai greu de ur­mă­rit, lis­ta din CC se mă­rește, pentru că pro­ble­ma tre­bu­ie es­ca­la­da­tă la șe­fi. Iar ner­vii și încrânce­na­rea cresc de la un mesaj la altul.

Chiar și cei ca­re nu au ni­mic de a fa­ce cu po­ves­tea, dar se află în CC ca mar­tori încep la un mo­ment dat să se înfu­rie și din cau­za spa­mu­lui ce le omoa­ră in­bo­xul, dar și a dis­con­for­tu­lui cre­at atunci când sunt bă­gați în tre­buri ce nu îi pri­vesc, doar așa, de ne­voia unor mar­tori. Evi­dent că nu tre­bu­ie ra­tat nici zâmbe­tul su­pe­ri­or al ce­lui ca­re câști­gă lup­ta pe mail în fața atâți­or spec­ta­tori în CC, cum nu tre­bu­ie ig­no­ra­tă nici frus­tra­rea com­ba­ta­nți­lor când se mai tre­zește câte un șef și le ce­re să înce­te­ze cu spa­mul și să dea te­le­fon.

Îmi amin­tesc de un fost șef ca­re a încer­cat la un mo­ment dat să stă­vi­le­as­că ava­la­nșa de me­sa­je pe mail. Omul a de­cla­rat că o anu­mi­tă vi­neri din lu­nă va fi „no e-mail day“și că în zi­ua res­pec­ti­vă oa­me­nii ar tre­bui să se su­ne și să vor­be­as­că între ei în loc să-și dea mail. A fost atât de ca­te­go­ric, încât a ame­ni­nțat cu da­tul afa­ră pe cei ca­re nu se su­pu­neau or­di­nu­lui.

Du­pă stu­poa­rea iniția­lă - cum nai­ba să lu­crăm noi fără mail? - au apă­rut so­luți­i­le alter­na­ti­ve. Au înce­put co­le­gii mei să se plim­be din­tr-un bi­rou în altul cu dis­che­ta, pe ca­re ave­au me­sa­je­le de tri­mis. Alții mai șme­cheri au cre­at niște fol­de­re pe rețea un­de își scriau în fiși­e­re sha­re.

Da­că șe­ful cel ma­re a vrut să ne încu­ra­je­ze să vor­bim, ei bi­ne, noi nu ne-am lă­sat, am pre­fe­rat să ne scri­em. De ce? Pentru că nu avem încre­de­re unii în alții și avem ne­voie de un mesaj scris? Pentru că alt­fel nu îmi ex­plic de ce oa­meni ca­re stau cu bi­ro­ul față în față își dau mail în loc să vor­be­as­că. Mai nou au apă­rut și sis­te­me­le de chat in­ter­ne. Că da­că tot vrem să ne scri­em, să ne fie fa­ci­li­ta­tă ace­as­tă ne­voie. Pe mi­ne per­so­nal mă omoa­ră să aud „Dar ți-am dat pe mail“ca scu­ză. Mai ales când e o scu­ză pentru o tre­a­bă ne­fă­cu­tă, un exer­cițiu ca­re n-a fost dus la ca­păt. Ce mai con­te­a­ză ce ai scris în me­sa­jul ăla da­că nu ai fost în sta­re să ter­mini tre­a­ba? De ce nu ai su­nat pe ci­ne­va? De ce nu m-ai su­nat?

Într-o altă or­ga­ni­zație, în ca­re po­po­rul es­te ex­trem de împrăștiat ge­o­gra­fic, o co­le­gă de la fi­nan­ciar (din­tr-un cap de lu­me) a tri­mis un mesaj - ce­rea un ra­port de la o altă co­le­gă si­tua­tă în alt cap de lu­me. A fă­cut o mică eroa­re însă, în loc să ni­me­re­as­că la co­le­ga ca­re ve­ri­fi­ca fac­tu­ri­le, a ni­me­rit la cea ca­re ve­ri­fi­ca altce­va. Ace­as­ta a răs­puns îna­poi, spu­nând că nu poate da ra­por­tul pentru că nu e par­tea ei de com­pen­te­nță. A venit me­sa­jul îna­poi cu între­ba­rea „dar cine?“, la ca­re s-a răs­puns po­li­ti­cos cu nu­me­le ce­lei res­pon­sa­bi­le de tre­a­ba res­pec­ti­vă. Apa­rent o dis­cuție ci­vi­li­za­tă și po­li­ti­coa­să – dar știți că la mail nu se răs­pun­de de obi­cei in­stan­ta­neu... așa că pentru ra­por­tul ca­re se pu­tea tri­mi­te în cinci mi­nu­te s-a pierdut jum’ate de zi.

Asta pentru că ci­ne­va nu a ri­di­cat ca­pul din cal­cu­la­tor să spu­nă ce­lei de la ma­sa ve­ci­nă: „Co­le­ga, ve­zi că la fi­nan­ciar au ne­voie de xyz, poți să i-l tri­miți, te rog“sau mă­car să tri­mi­tă me­sa­jul mai de­par­te că­tre co­le­ga ei.

Dar cine poate să o acu­ze de ce­va? Că doar ea a dat pe mail! Și da­că ai dat pe mail ai fun­dul aco­pe­rit, se poate de­mon­stra ori­când cu me­sa­jul.

Să nu mă cre­deți un sfânt! Re­cu­nosc că mi-ar fi foar­te greu une­ori fără ace­le com­pu­neri ca­re îmi sal­ve­a­ză fun­dul. Încerc doar să spun că mi-ar plă­cea să nu fie ne­voie de ele.

Pe de altă par­te, da­că vă amin­tiți pri­ma po­ves­te, ce ne-am fa­ce fără me­sa­jul scris atunci când nu pri­ce­pem ni­mic din ce ni se spu­ne? Dar ce te faci când me­sa­jul scris e la fel de in­te­li­gi­bil ca și cel vorbit?

Am primit oda­tă un mesaj de la o co­le­gă din Germania, ca­re nu se prea des­cur­ca în en­gle­ză. L-am ci­tit cam toți din echi­pă încer­când să ne dăm se­a­ma ce a vrut să spu­nă. Am încer­cat și va­rian­ta în ca­re ci­ne­va a ci­tit me­sa­jul cu vo­ce ta­re iar altci­ne­va a as­cul­tat încer­când să-și dea se­a­ma de sen­sul tra­du­ce­rii. Ei bi­ne... re­zol­va­rea a fost că în fi­nal am gă­sit pe ci­ne­va ca­re vor­bea ger­ma­na și ca­re a su­nat-o pe co­le­ga din Germania ca să pri­ce­pem ce do­rește. Am pierdut vreo do­uă ore cu un mesaj ca­re nici mă­car nu ne era adre­sat...

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.