Mi­ca re­vo­lu­ţie a ale­ge­ri­lor pre­zi­den­ţia­le a is­cat o te­mă in­te­re­san­tă de dis­cu­ţie şi de ac­ţi­u­ne, cea cu „ne-am luat ţa­ra îna­poi“; am o oa­re­ca­re re­zer­vă, mai co­rect cred că es­te îndem­nul „să ne luăm ţa­ra îna­poi, even­tual pu­ţin cu­ră­ţa­tă şi împros­pă­ta­tă“. Mi

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

Un ins in­te­li­gent a împăr­ţit, la un mo­ment dat, evo­lu­ţia pu­te­rii aşa cum o per­cep şi fo­lo­sesc oa­me­nii, astfel: pri­ma epo­că a fost cea a muş­chi­lor şi ar­me­lor; a do­ua epo­că es­te a ba­ni­lor, co­te­lor de pia­ţă şi a gândi­rii. A treia eta­pă ar tre­bui să vă fa­că să ri­di­ca­ţi sprânce­a­na, pentru că pu­te­rea, în ur­mă­toa­rea pe­ri­oa­dă, se va tra­du­ce prin „mai ama­bil, mai blând, mai bun“. Într-o pri­mă fa­ză mi-a su­nat cam ca dic­to­nul creş­tin cu ofe­ri­tul ce­lu­i­lalt obraz sau ca pro­ver­bul, dis­cu­ta­bil, ca­re ne asi­gu­ră că sa­bia nu taie ca­pul ple­cat. Am mers un pic pe fi­rul ideii, îmi su­na a înţe­lep­ci­u­ne bu­dis­tă tran­sfe­ra­tă în lu­mea oc­ci­den­tal-cor­po­ra­tis­tă, şi am des­co­pe­rit ar­ti­co­lul unui pro­fe­sor uni­ver­si­tar de la Ber­ke­ley, The Po­wer Pa­ra­dox, ca­re a in­spi­rat ce­le de mai sus şi ca­re a lan­sat următorul con­cept: pu­te­rea es­te abi­li­ta­tea de a in­fluen­ţa oa­me­nii să îşi atin­gă sco­pu­ri­le şi in­te­re­se­le, fo­lo­sin­du-și pro­pri­i­le abi­li­tă­ţi într-un mod res­pon­sa­bil. Pa­ra­do­xul es­te că pu­te­rea de­te­ri­o­re­a­ză nu­mi­te­le abi­li­tă­ţi.

Uni­ver­si­ta­rul in­vo­că trei mi­turi ale pu­te­rii în lu­mea mo­der­nă. Primul es­te că pu­te­rea înse­am­nă bani, vo­turi şi muş­chi, al doi­lea că un in­di­vid de­fi­nit drept ma­chia­ve­lic va câşti­ga ori­cum în jo­cul pu­te­rii şi al trei­lea că pu­te­rea es­te do­bândi­tă în ur­ma apli­că­rii unei stra­te­gii. Fi­e­ca­re din aces­te mi­turi es­te de­mon­tat în ar­ti­col, cu exem­ple prac­ti­ce ce merg de la pu­te­rea ţi­pă­tu­lui co­pi­lu­lui ce vrea o bom­boa­nă asu­pra pă­rin­ţi­lor la ie­rar­hi­i­le din dor­mi­toa­re­le uni­ver­si­tă­ţi­lor, un­de mo­des­tia es­te la ma­re preţ, sau la ma­ni­fes­tă­ri­le unor şe­fi de com­pa­nii. Un bun exem­plu es­te şi mo­dul în ca­re out­si­de­rul a câşti­gat cur­sa pre­zi­den­ţia­lă în România, nu in­sist.

În esen­ţă pu­te­rea ade­vă­ra­tă are ne­voie de mo­des­tie şi de em­pa­tie, nu de for­ţă şi de te­a­ma de pe­de­ap­să; dar ceea ce vor cu ade­vă­rat oa­me­nii de la li­de­rii lor, aşa-nu­mi­ta in­te­li­gen­ţă so­cia­lă, es­te dis­tru­să chiar de ex­pe­ri­en­ţa pu­te­rii.

Es­te ace­as­ta o po­zi­ţie con­tra­ră celei a fos­tu­lui di­rec­tor exe­cu­tiv de la Enron, Jef­frey Skil­ling: „Tot ceea ce con­te­a­ză sunt ba­nii… cu bani cum­peri loia­li­ta­te. Ni­cio emo­ţie nu es­te mai im­por­tan­tă de­cât ba­nii. Cu asta ob­ţii per­for­man­ţă“. Ba­zându-se pe astfel de cre­din­ţe, Enron a fost pu­ter­ni­că: şa­se ani la rând a fost ca­te­go­ri­si­tă una din ce­le mai ino­va­toa­re com­pa­nii în to­pul For­tu­ne, iar New York Ti­mes cre­dea că es­te un mo­del pentru no­ua cul­tu­ră a mun­cii din SUA. Ba­nii to­tu­şi nu au con­tat, pentru că Enron a fa­li­men­tat, iar acum Skil­ling es­te în puş­că­rie, ia­ră­şi nu in­sist.

Timp de două de­ce­nii şi ju­mă­ta­te pu­te­rea din România s-a ba­zat pe cre­a­rea de te­meri şi pe iden­ti­fi­ca­rea de vi­no­va­ţi - cu­ta­re vin­de ţa­ra sau cu­ta­re vă ia pen­si­i­le sau pă­mântul. Da­că vom fi în sta­re să de­pă­şim astfel de spai­me, pu­tem încer­ca să ne re­cu­pe­răm ţa­ra. Dar în mi­cul ghid al re­cu­pe­ra­to­ru­lui de ţa­ră tre­bu­ie mu­sai să apa­ră câte­va re­gu­li: unu, să încerci să îţi croi­eş­ti pla­nu­ri­le pri­vind spre viitor şi nu spre tre­cut; doi, să ai timp, să ai timp pentru ori­ce, să te gândeş­ti, să îi as­cul­ţi pe cei­lal­ţi cu toa­tă aten­ţia şi cu emis­fe­ra de­di­ca­tă şi nu cu ju­mă­ta­te de ure­che, să încerci să-i înţe­le­gi, să ai timp pentru pri­vit/ dis­cu­tat cu ti­ne în oglin­dă, pentru cul­tu­ră sau pentru mun­că în fo­lo­sul so­ci­e­tă­ţii; trei, să de­pă­şeş­ti zona re­to­ri­că şi să te im­plici. Dum­ne­zeu a dis­tri­bu­it in­te­li­gen­ţa în mod uni­form, nu există na­ţii su­pe­rin­te­li­gen­te şi alte­le tâmpe, di­fe­ren­ţa es­te în mo­dul în ca­re oa­me­nii aleg să îşi fo­lo­se­as­că înzes­tra­rea. Ale­ge­ri­le au do­ve­dit că se poa­te, acum ne mai tre­bu­ie doar con­sec­ven­ţă. Când­va în anii ‘70 un pic­tor ja­po­nez, Oga­wa­ra Shu, îşi ex­pu­nea vi­zi­u­nea asu­pra so­ci­e­tă­ţii, pe ca­re o ve­de­ţi în ima­gi­nea ală­tu­ra­tă: un grup de du­lăi încăi­e­ra­ţi, un ta­blou vi­o­lent, dar de­se­nat într-un mod co­pi­lă­resc şi lip­sit de un punct cen­tral. Artis­tul spu­nea că a re­pre­zen­tat men­ta­li­ta­tea po­po­ru­lui ja­po­nez, ca­re a adop­tat atât cul­tu­ra mi­li­ta­ris­tă a gu­ver­nu­lui din pe­ri­oa­da ce­lui de-al doi­lea răz­boi mondial, cât şi po­li­ti­ci­le proa­me­ri­ca­ne de după. Oga­wa­ra şi-a asu­mat el însu­şi fap­tul că a fost un soi de co­la­bo­ra­ţi­o­nist, fi­ind unul din cei doi „pic­tori de răz­boi“ofi­cia­li ai ar­ma­tei ja­po­ne­ze din tim­pul con­fla­gra­ţi­ei mon­dia­le, pentru că a pă­ră­sit co­mu­ni­ta­tea ar­tis­ti­că din To­kio, re­fu­gi­in­du-se într-un mic oră­şel de pro­vin­cie.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.