În ul­ti­me­le luni a tot curs o ava­lan­şă de scri­sori, toa­tă lu­mea a scris că­tre toa­tă lu­mea - ti­ne­re că­tre pre­mi­eri, alte ti­ne­re că­tre can­di­da­ţi, ti­neri că­tre bă­trâni, in­te­lec­tua­li că­tre mai pu­ţin in­te­lec­tua­li dar mai avu­ţi, ale­gă­tori că­tre nea­le­gă­tori; în

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

Da, am de­cis să îmi scriu mie, pentru că ori­cum cei­lal­ţi sunt ocu­pa­ţi, unii cu scri­sul, alţii cu ci­ti­tul. Es­te un exer­ci­ţiu pe ca­re vi-l re­co­mand, mai ales că mo­men­te­le în ca­re stau fa­ţă în fa­ţă cu mi­ne şi con­ver­săm, de exem­plu în ca­zul băr­bi­e­ri­tu­lui, sunt cam rare şi du­re­a­ză pu­ţin. O scri­soa­re poa­te lim­pe­zi, îţi poa­te ară­ta cum stai şi la ce să te aştep­ţi. Aşa­dar:

„Dra­gul meu, bla, bla, bla, ca­re să­nă­ta­te ţi-o do­resc şi ţie. M-am gândit să îţi scriu pentru ca, fu­rat de anu­mi­te en­tu­zias­me, să nu riş­ti mai târziu să fii de­za­mă­git. De­za­mă­git pentru că schim­ba­rea pe ca­re o do­reş­ti, pe ca­re o do­reş­te o ma­re par­te din so­ci­e­ta­tea ro­mâneas­că, între gra­ni­ţe sau în afa­ra aces­to­ra, s-ar pu­tea să întârzie. Nu-ţi scriam aces­te rânduri da­că nu ve­de­am la te­le­vi­zor o de­fi­la­re de zi­ua na­ţi­o­na­lă ţi­nu­tă, într-un oraş des­tul de im­por­tant, într-un su­per­mar­ket - ti­ne­re ma­jo­re­te flu­tu­rând pom­poa­ne, o fan­fa­ră, baş­ca tru­pe­le de mi­li­tari bă­tând pas de de­fi­la­re prin­tre raf­tu­ri­le cu sti­cle de bău­tu­ră, de­ter­gent şi mu­ră­turi -, nu-i asta de­fi­ni­ţia Ro­mâni­ei de astă­zi?! Ța­ra ca­re acum te fa­ce să te sim­ţi plin de mândrie, acum te trânteş­te cu ca­pul în pă­mânt de nu te ve­zi. Dom­nul Iohannis a iz­bu­tit să coa­li­ze­ze o su­mă de oa­meni, dar adu-ţi amin­te că ai mai vă­zut de cel pu­ţin două ori va­luri de en­tu­ziasm po­pu­lar ca­re au pur­tat, en­tu­zias­te, oa­meni ce pă­re­au a avea la ei cheia schim­bă­rii; nu după mult timp con­sta­tai că, din pă­ca­te, cheia lor nu se po­tri­vea în broas­ca schim­bă­rii, iar schim­ba­rea ră­mânea un soi de Fa­ta Mor­ga­na.

Aş vrea să îţi re­a­min­tesc o po­ves­ti­re a lui Ray Brad­bu­ry, pe ca­re îl so­co­te­am amândoi unul din­tre cei mai in­te­li­gen­ţi şi ade­vă­ra­ţi oa­meni ca­re au po­pu­lat pla­ne­ta, mai ales pentru su­fle­tul său, pentru înţe­le­ge­rea şi com­pa­si­u­nea ca­re pu­te­au fi in­tu­i­te din­co­lo de li­te­ra­tu­ră. Po­ves­ti­rea vor­beş­te de o lu­me a vi­i­to­ru­lui în ca­re ra­che­te­le zbu­rau ori­un­de în spa­ţiu, spre Lu­nă, spre Mar­te sau spre Sa­turn, dar că­lă­to­ri­i­le erau ac­ce­si­bi­le doar ce­lor avu­ţi. Ero­ul es­te un ins ca­re are o mi­că afa­ce­re de re­ci­cla­re a me­ta­le­lor şi ca­re pri­meş­te, pentru a fi to­pi­tă, un mo­del la sca­ra 1/1 al unei ra­che­te. Pentru că sin­te­ti­za toa­tă ne­mul­ţu­mi­rea sa, toa­te neîmpli­ni­ri­le, toa­te spe­ran­ţe­le pi­er­du­te, omul îşi var­să întâi fu­ria pe ra­che­tă, şi por­neş­te să o dis­tru­gă. Se răz­gândeş­te, vă­zând pri­vi­ri­le co­pi­i­lor săi, pi­er­du­ţi în ad­mi­ra­ţie şi vi­sa­re la ve­de­rea na­vei cos­mi­ce. Aşa că ero­ul nostru ia o de­ci­zie şi îşi chel­tu­ie eco­no­mi­i­le de-o via­ţă pentru o apa­ren­tă uti­la­re a ra­che­tei şi le pro­mi­te co­pi­i­lor o ulu­i­toa­re, dar uni­că, ex­cur­sie în spa­ţi­ul cos­mic. Îi che­a­mă în ra­che­tă, cu toa­tă opo­zi­ţia ne­ves­tei, şi ple­a­că; puş­tii sunt ră­vă­şi­ţi de ima­gi­nea spa­ţi­u­lui, de cra­te­re­le de pe Lu­nă, de cu­loa­rea ro­şie a pla­ne­tei Mar­te, de lu­mi­ni­le uni­ver­su­lui şi de scli­pi­rea ste­le­lor. Co­pi­ii sunt li­pi­ţi de hu­blo­uri, iar omul nostru se fu­ri­şe­a­ză spre uşa na­vei, pe ca­re o des­chi­de spre... Nu spre spa­ţi­ul in­fi­nit, ci spre cur­tea sa pli­nă de ve­chi­turi me­ta­li­ce. Le ofe­ri­se co­pi­i­lor, cu aju­to­rul unui amal­gam de ecra­ne tri­di­men­si­o­na­le, cu un pachet de fil­me şi cu un set de mo­toa­re de au­to­mo­bil ve­chi, o ilu­zie, ilu­zia spa­ţi­u­lui, a ste­le­lor şi a pla­ne­tei Mar­te.

Îţi aduc amin­te de po­ves­ti­re pentru că mă uit în jur şi văd nu­mai ecra­ne, ecra­ne ca­re ne oferă doar ilu­zia unei lu­mi. Ecra­ne­le ne ara­tă in­frac­tori ca­re po­ze­a­ză în fe­ci­oa­re sau ca­re se îmbra­că în pi­ei de func­ţii ofi­cia­le, ne spun ce tre­bu­ie să sim­ţim, ce tre­bu­ie să au­zim şi ce tre­bu­ie să ci­tim. În spa­te­le ecra­ne­lor, în lo­cul fil­me­lor 3D şi al mo­toa­re­lor de au­to­mo­bil stau însă in­te­re­se şi egoism şi ne­pă­sa­re.

Într-o lu­me glo­ba­li­za­tă, cel mai im­por­tant lu­cru es­te in­di­vi­dul şi sa­tis­fac­ţia, mul­ţu­mi­rea sa, mo­dul în ca­re in­te­re­se­le unui stat se îmbi­nă cu ce­le ale ce­tă­ţe­a­nu­lui. În ca­zul în ca­re se su­pra­pun şi sunt di­rect pro­por­ţi­o­na­le, re­zul­ta­tul es­te cum nu se poa­te mai fe­ri­cit. Alt­fel, in­di­vi­dul îşi va cău­ta împli­ni­rea pe alte me­le­a­guri – ve­zi ca­zul ce­lor trei milioane de ro­mâni ca­re de voie, de ne­voie au ales să lu­cre­ze în alte ţări. Şi cul­mea es­te că ne­mul­ţu­mi­rea lor s-a tran­sfor­mat în mul­ţu­mi­rea de astă­zi a Ro­mâni­ei, fie pentru că s-au înco­lo­nat la uşi­le sec­ţi­i­lor de vo­ta­re, fie pentru că tri­mit aca­să an de an, nea­bă­tu­ţi, mi­liar­de de euro.

Acum, ca de obi­cei, min­gea es­te în te­re­nul ce­lor ca­re îşi per­mit ra­che­te. Şi ta­re mi-e te­a­mă că noi vom ră­mâne, din nou, doar cu ecra­ne­le.” Ga­ta. Ilus­trez cu o fa­bu­loa­să ar­că a ma­es­tru­lui Viorel Măr­gi­nean.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.