Când­va, înain­te de re­vo­lu­ţie, trăiam în fi­e­ca­re zi un sen­ti­ment ne­plă­cut, pe dru­mul de la mun­că spre ca­să. Am re­gă­sit acest sen­ti­ment într-o se­a­ră, pri­vind la te­le­vi­zor; a rămas la fel de ne­plă­cut!

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

el mai urât lu­cru le­gat de aten­ta­te­le din Fran­ţa şi de şi­rul de eveni­men­te ca­re a ur­mat a fost mo­dul în ca­re po­li­ti­ci­e­nii au încer­cat să spe­cu­le­ze emo­ţi­i­le de­clan­şa­te în mul­ţi­me. Sar­ko­zy înghe­su­in­du-se în primul rând la ma­rea ma­ni­fes­ta­ţie, Hol­lan­de cu ca­pul de umă­ru­lui can­ce­la­ru­lui Mer­kel, to­ţi cei ca­re au de­fi­lat de­şi, mo­ral, n-ar fi tre­bu­it nici mă­car să se apro­pie de Pa­ris în acel mo­ment, ur­ma­ţi de co­hor­te­le de îngri­jo­ra­ţi din ser­vi­ci­i­le se­cre­te, ga­ta să se sa­cri­fi­ce în lup­ta an­ti­te­ro­ris­tă; şi, în con­text, re­lua­rea pe plan lo­cal a dis­pu­te­lor le­ga­te de le­gi­le de tip Big Brother.

Mă întorc acum în ca­pi­ta­la de ju­deţ în ca­re m-a gă­sit re­vo­lu­ţia din de­cem­brie; era şi lo­cul în ca­re fu­se­se „exi­lat“un di­si­dent de ori­gi­ne co­mu­nis­tă, ca­re se bu­cu­ra, în ul­ti­mii ani ai lui Ce­au­şes­cu, de do­mi­ci­liu for­ţat şi su­pra­ve­ghe­re spe­cia­lă. Cum eram re­la­tiv ve­cini, tre­ce­am zil­nic pe lângă o Da­cie al­bă, ve­che, ca­re nici mă­car nu­măr din trei ci­fre nu avea (cu­nos­că­to­rii vor fi şti­ind ce spun) şi în ca­re fie tre­mu­rau, fie nă­du­şe­au, în func­ţie de ano­timp, patru in­şi. Şi fu­mau, aşa că în ur­ma ma­şi­nii ră­mânea, se­a­ra, un drep­tun­ghi gol per­fect con­tu­rat de su­te­le de chiş­toa­ce az­vârli­te în ore­le de pândă. Nu ave­am, la acea vre­me, prea mari sim­pa­tii le­ga­te de re­gim, dar nici vreun răz­vră­tit nu eram. Tre­ce­am pe lângă ma­şi­nă şi, întrun fel, îi com­pă­ti­me­am, pentru că fu­mau atât de mult şi pentru că erau obli­ga­ţi să za­că în fi­e­ca­re zi în ma­şi­nă, dar mă şi ener­vau cum­plit, pur şi sim­plu pentru că erau aco­lo, zil­nic, ne­fă­când ni­mic din ceea ce mi s-ar fi pă­rut util la acea vre­me şi pentru că îmi adu­ce­au amin­te ci­ne eram şi în ce fel de ţa­ră trăiam. În plus îmi in­du­ce­au un sen­ti­ment de ne­li­niş­te li­pi­ci­oa­să, mă mâncau plă­mânii pe di­năun­tru pentru că, tre­când pe lângă ma­şi­nă, res­pi­ram ace­la­şi aer ca­re fu­se­se şi în plă­mânii lor. Erau re­pre­zen­tan­ţii unei in­sti­tu­ţii ca­re se ocu­pa cu se­cu­ri­ta­tea na­ţi­ei, aşa cum o înţe­le­ge­au ei la vre­mea ace­ea. Şi, re­pet, de­şi n-ar fi tre­bu­it să simt vreo ame­nin­ţa­re,

Coa­me­nii aceia şi drep­tun­ghi­ul de chiş­toa­ce ca­re ră­mânea în ur­ma loc îmi adu­ce­au me­reu amin­te că mă năs­cu­sem, din pă­ca­te, pe par­tea gre­şi­tă a lu­mii. Am re­gă­sit o idee din gându­ri­le ve­chi de de­ce­nii la emi­si­u­nea te­le­vi­za­tă de ca­re am po­me­nit mai sus: o doam­nă atot­şti­u­toa­re zi­cea că de ce să se te­a­mă ea de le­gi­le Big Brother, pentru că nu com­plo­te­a­ză, nici ea şi nici par­te­ne­rul de emi­si­u­ne (unul mai ne­vi­no­vat, nici nu avea fi­gu­ră de com­plo­tist), şi nici nu fo­lo­sesc car­te­le pre­plă­ti­te ca­re în ge­ne­ral sunt fo­lo­si­te de să­raci ca­re n-au ce pi­er­de şi nici n-au de ce a se re­vol­ta în cau­zul în ca­re Big Brother o să îi ia la ochi. Și iar au înce­put să mă mă­nânce plă­mânii.

Car­te­le­le ace­lea pre­plă­ti­te au toc­mai for­ma unui drep­tun­ghi din chiş­toa­ce. Iar sim­pla exis­ten­ţă a unor le­gi din ce în ce mai su­gru­mă­toa­re - car­te­le­le, con­vor­bi­ri­le, da­te­le, mai­lu­ri­le, ope­ra­to­rii, to­tul în nu­me­le unei se­cu­ri­tă­ţi ilu­zo­rii, că ai a te te­me sau că nu ai a te te­me - poa­te fi înce­pu­tul a ce­va ce am re­ne­gat în de­cem­brie 1989. În nu­me­le si­gu­ran­ţei ce­tă­ţe­a­nu­lui se pot co­mi­te ori­ce fap­te şi poa­te exis­ta jus­ti­fi­ca­re pentru ori­ce mă­su­ră, iar da­că aces­tea îşi mai gă­sesc şi apă­ră­tori, ca­re nu com­plo­te­a­ză şi nu au de ce să se te­a­mă, cu atât mai bi­ne şi mai uşor. Iar ma­să de ma­ne­vră există, sla­vă Dom­nu­lui, pentru că, sin­cer să fiu, mi se pa­re că există din ce în ce mai pu­ţini oa­meni dis­pu­şi să gânde­as­că cu ca­pul lor şi ca­re pre­fe­ră să li se spu­nă ce şi cum tre­bu­ie să sim­tă.

Ilus­trez cu „Cro­ci­fis­si­o­ne di San Pi­e­tro“al lui Ca­ra­vag­gio, pe ca­re l-am gă­sit, re­cent, într-o bi­se­ri­că din Piaz­za del Po­po­lo a Ro­mei. Tot aco­lo am gă­sit o mos­tră de in­ge­ni­o­zi­ta­te ita­lia­nă - ilu­mi­na­tul cu bă­nuţ: bă­gai bă­nu­ţul într-o cu­tie, se aprin­dea lu­mi­na şi te bu­cu­rai, scurt timp, de ta­blou; nu bă­gai bă­nuţ, stă­te­ai pe întu­ne­ric. Ches­tia era că tu­riş­tii, şme­cheri, tot aştep­tau ca un alt frai­er, şi nu ei, să ba­ge bă­nu­ţul, un stu­diu bun pentru ac­tua­la psi­ho­lo­gie, din ce în ce mai com­pli­ca­tă, a mul­ţi­mi­lor.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.