Cri­za, da­că pu­tem să o nu­mim aşa, a fran­cu­lui el­ve­ţian es­te, dincolo de ne­mul­ţu­miri, opi­nii, mă­suri şi con­tra­mă­suri, o pro­ble­mă de edu­ca­ţie, ca­re tre­bu­ie co­re­la­tă cu o mul­ţi­me de fac­tori, de la mo­dul în ca­re ro­mânii tra­ver­se­a­ză stra­da la cir­cu­la­ţia pre­sei

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

a un mo­ment dat, des­tul de re­pe­de du­pă cel de-al doi­lea răz­boi mon­dial, for­ţe­le ae­ri­e­ne ame­ri­ca­ne au angajat o com­pa­nie in­de­pen­den­tă pentru va­rii stu­dii le­ga­te de răz­boi­ul ato­mic ca­re pă­rea, în acel mo­ment, de ne­e­vi­tat. Unul din­tre pri­me­le stu­dii a fost con­dus de un ma­te­ma­ti­cian ca­re a fost pus să cal­cu­le­ze ce­le mai bune variante pentru o pri­mă lo­vi­tu­ră asu­pra Uni­u­nii So­vi­e­ti­ce. Ma­te­ma­ti­cia­nul a fo­lo­sit teh­nici cât se poa­te de mo­der­ne şi în 1950 a emis o va­rian­tă de strategie: în lo­cul unor bom­bar­di­e­re cu re­ac­ţie uria­şe, ame­ri­ca­nii ar tre­bui să fo­lo­se­as­că un nu­măr uriaş de avi­oa­ne ief­ti­ne, cu eli­ce, din ca­re ce­le mai mul­te nici mă­car nu ar tran­spor­ta ar­me nu­cle­a­re, ci ar urma să fie fo­lo­si­te drept un soi de mo­me­a­lă. Nu­mă­rul enorm de avi­oa­ne ar de­ru­ta şi ar co­ple­şi apă­ra­rea so­vi­e­ti­că, a con­chis omul nostru. Ide­ea sa a înfu­riat la cul­me şta­bii Air For­ce, o da­tă pentru că so­co­te­au avi­oa­ne­le ief­ti­ne, cu eli­ce, sub dem­ni­ta­tea lor, dar şi pentru că ana­li­ze­le de cos­turi şi be­ne­fi­cii ale ma­te­ma­ti­cia­nu­lui nu ţi­neau cont de vi­e­ţi­le ome­neş­ti im­pli­ca­te în atac, de echi­pa­je. Iar pla­nul ar fi cos­tat mii, zeci de mii de vi­e­ţi ome­neş­ti, fapt inac­cep­ta­bil pentru ofi­cia­li, foş­ti pi­lo­ţi şi ei. Ma­te­ma­ti­cia­nul a tre­cut la idei mai pu­ţin cre­ţe, dar între­ba­rea a ră­mas: ca­re es­te pre­ţul unei vi­e­ţi ome­neş­ti? Zece ani mai târziu, Tho­mas Schel­ling, un eco­no­mist ca­re pes­te ani a luat pre­mi­ul No­bel şi un stu­dent al său, fost pi­lot mi­li­tar, a in­tro­dus într-un ar­ti­col ide­ea fo­lo­si­rii unei vi­e­ţi sta­tis­ti­ce, o in­ver­sa­re a pro­ble­mei, de fapt: cât am fi dis­pu­şi să chel­tu­im pentru a sal­va o via­ţă?! (Tre­bu­ie să şti­ţi şi că Schel­ling a in­tro­dus, pri­mul, sin­tag­ma „col­la­te­ral da­ma­ge“.) Iar pes­te alţi câţi­va ani un sta­tis­ti­cian bri­ta­nic şi un pro­fe­sor de la Stan­ford au tran­şat pro­ble­ma de­fi­nitv, in­tro­du­când con­cep­te­le de „mi­cro­li­fe“şi, res­pec­tiv, „mi­cro­mort“, do­uă unităţi de mă­su­ră a riscului. Pri­ma des­crie ris­cu­ri­le cu­mu­la­te pentru o per­soa­nă şi es­te echi­va­len­tă cu cir­ca o ju­mă­ta­te de oră de via­ţă; fu­ma­tul a pa­tru ţi­gări, zil­nic, con­su­mă do­uă mi­cro­vi­e­ţi, iar 20 de mi­nu­te de sport ne „aduc“do­uă mi­cro­vi­e­ţi/zi. Mi­cro­mort es­te po­si­bi­li­ta­tea de de­ces de unu la un milion: 100 de ki­lo­me­tri par­cur­şi pe mo­to­ci­cle­tă înse­am­nă opt mi­cro­mor­ţi, dar ace­e­a­şi dis­tan­ţă pe bi­ci­cle­tă se tra­du­ce prin doar do­uă mi­cro­mor­ţi. Greu de cre­zut, dar unii le-au dat va­lori: în ana­li­ze­le ser­vi­ci­u­lui de să­nă­ta­te bri­ta­nic o mi­cro­via­ţă cos­tă 1,70 li­re ster­li­ne, iar de­par­ta­men­tul tran­spor­tu­ri­lor chel­tu­ie cam 1,60 li­re ster­li­ne pentru a pre­ve­ni o mi­cro­moar­te. O arit­me­ti­că ci­u­da­tă cea de

Lmai sus, dar ca­re ne înde­păr­te­a­ză de orice abor­da­re pă­ti­ma­şă, aşa cum au re­ac­ţi­o­nat şe­fii Air For­ce în anii ‘50.

Cred că la fel, fă­ră abor­dări pă­ti­ma­şe, ar tre­bui pri­vi­tă cri­za fran­cu­lui; în fond ris­cul va­lu­tar se înva­ţă în ma­nua­le şi, din pă­ca­te, am trăit su­fi­ci­en­te pre­ce­den­te, de la de­va­lo­ri­ză­ri­le din anii ‘90 la cri­za ru­se­as­că din 1998 sau la apre­ci­e­rea leu­lui din 2004, când afec­ta­ţi cu fost cei cu sa­la­rii în valută sau com­pa­ni­i­le ca­re ex­por­tau. În Po­lo­nia cli­en­ţii ca­re au luat cre­di­te în mo­ne­dă străi­nă a tre­bu­it să sem­ne­ze o de­cla­ra­ţie ca­re ară­ta că au înţe­les ris­cu­ri­le, şi ave­au, ori­cum, veni­turi mari, pentru că doar aceş­tia pu­te­au ac­ce­de la res­pec­ti­ve­le cre­di­te - câte­va „mi­cro­mor­ţi“eli­mi­na­te. Ban­che­rii ro­mâni le-au re­co­man­dat - „mi­cro­mor­ţi“în plus. Cli­en­ţii spun că nu au şti­ut şi nu au fost in­for­ma­ţi des­pre ris­curi, dar de când are ba­nul doar o sin­gu­ră fa­ţă?! Nu in­sist, con­ta­bi­li­zăm ele­men­te­le unei cul­turi a să­ră­ci­ei, puternic pre­zen­tă în Ro­mânia, şi aces­ta es­te su­bi­ec­tul ade­vă­rat al aces­tui text. O cul­tu­ră a tu­nu­lui, în ca­re ba­gi un eu­ro şi ob­ţii 5.000. O cul­tu­ră ca­re împar­te oa­me­nii în du­şi de nas şi du­că­tori de nas, în frai­eri şi şmecheri. Ca­re mai înse­am­nă eli­mi­na­rea ega­li­tă­ţii şan­se­lor, ido­la­tri­ză­ri­le gra­tu­i­te şi fo­lo­si­rea de ma­ni­pu­lări gro­so­la­ne. Cre­din­ţa în in­sul me­sia­nic. Iner­ţie şi imo­bi­lism şi fo­lo­si­rea în ex­ces a ie­rar­hi­ei nă­tânge. Mul­ţu­mi­rea de a su­pra­vi­e­ţui, fă­ră am­bi­ţii. Mi­cro­mor­ţi în plus şi mi­cro­vi­e­ţi prea scum­pe.

Ilus­trez cu „Ţara lap­te­lui şi a mi­e­rii“, de Pi­e­ter Brue­gel cel Bă­trân, un ta­blou ca­re l-a in­spi­rat, pes­te ani, chiar şi pe Freud.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.