Una din coin­ci­den­ţe­le ace­lea ci­u­da­te pe ca­re le întâlnim la tot pa­sul a fă­cut ca în zi­ua în ca­re m-am întâlnit cu un tânăr abia întors în ţa­ră, du­pă ani lun­gi lu­cra­ţi în străi­nă­ta­te, să ci­tesc un ar­ti­col din Te­le­graph ca­re in­sis­ta pe com­pe­ti­ti­vi­ta­tea Mari

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

ei de la Te­le­graph sunt con­şti­en­ţi că Ma­rea Bri­ta­nie es­te o des­ti­na­ţie fa­vo­ri­tă a in­ves­ti­ţi­i­lor, că en­gle­za es­te lim­ba de bu­si­ness a lumii, că în Lon­dra sunt mai mul­ţi ban­cheri fran­ce­zi decât la Pa­ris sau că dis­pun de sis­te­me le­gis­la­ti­ve şi fis­ca­le bi­ne pu­se la punct sau de in­fras­truc­tu­ră în re­gu­lă. Dar com­pe­ti­ti­vi­ta­tea înse­am­nă mai mult, înse­am­nă şi timp li­ber, sce­nă ar­tis­ti­că, şco­li; mai mult, spu­nea jur­na­lis­tul bri­ta­nic, tot sis­te­mul tre­bu­ie up­gra­dat, adus la ni­ve­lul se­co­lu­lui XXI, ală­turi de oa­meni şi sis­te­me ca­re încu­ra­je­a­ză ino­va­ţia şi cre­a­ti­vi­ta­tea. Sin­cer, mi s-a pă­rut exa­ge­rat să ai ast­fel de pro­ble­me, dar de fapt asta se che­a­mă lu­ci­di­ta­te şi vi­zi­u­ne.

Tână­rul cu ca­re m-am întâlnit mi-a scris, iar is­to­ria lui a apă­rut în re­vis­tă la un mo­ment dat. A lu­crat de-a lun­gul şi de-a la­tul lumii, din Asia până în nor­dul Eu­ro­pei, pe ma­re şi pe us­cat, pentru mari com­pa­nii. Cel mai re­cent a lu­crat pentru un gi­gant al tran­spor­tu­lui mon­dial, o com­pa­nie cu tra­di­ţie şi pro­ce­duri stric­te - a dat în jur de 15 in­ter­vi­uri pentru a ob­ţi­ne pos­tul, fa­ţă în fa­ţă sau la te­le­fon. A reu­şit să ob­ţi­nă pos­tul şi, din ce mi-a po­ves­tit, a fost o pe­ri­oa­dă bu­nă pentru el. Acum a de­cis să se întoar­că aca­să şi îşi cău­ta un job; şi, ce să ve­zi, ce a func­ţi­o­nat în Asia sau în Europa nu mai func­ţi­o­na în Ro­mânia, iar oa­me­nii de aici de­ci­de­au ra­pid, nu du­pă câte­va întâlniri, că omul nu se po­tri­veş­te cu com­pa­nia lor. Ba era su­pra­ca­li­fi­cat, ba ce da­că vându­se avi­oa­ne, da­că nu a vândut car­ton pre­sat nu e în re­gu­lă, ba ba­nii erau o pro­ble­mă, ba cine mai ştie ce ie­şea din nor­me­le lo­ca­le şi nu se le­ga ni­mic.

Înţe­leg că ce­ea ce trăi­eş­te tână­rul de ca­re po­ves­tesc es­te un fe­no­men re­al - povestea de mul­te ori tul­bu­re a ce­lor ca­re se întorc din străi­nă­ta­te şi des­co­pe­ră că nu se mai po­tri­vesc cu so­ci­e­ta­tea de aici. În ci­u­da com­pe­ten­ţe­lor acu­mu­la­te, în ci­u­da cu­noş­tin­ţe­lor că­pă­ta­te, în ci­u­da nu­me­lor de com­pa­nii de pe fos­te­le căr­ţi de vi­zi­tă, aceş­ti oa­meni îşi gă­sesc cu greu lo­cul, de mul­te ori fă­când com­pro­mi­suri ne­drep­te. Și nu es­te nu­mai ca­zul ce­lor ca­re au lu­crat, ci şi al ti­ne­ri­lor ca­re au mers la stu­dii în străi­nă­ta­te. Îmi cer scu­ze pentru ge­ne­ra­li­za­re, unii chiar nu-şi

Cau lo­cul în ce o să spun mai de­par­te, dar tre­bu­ie să zic: în ali­e­na­ta so­ci­e­ta­te ro­mâneas­că, prin­şi într-o com­pe­ti­ţie ab­sur­dă şi în jo­curi pe ca­re nu mai vrem şi nu mai pu­tem să le des­lu­şim, mar­ca­tă freu­dian de un com­plex de in­fe­ri­o­ri­ta­te clei­os, mul­ţi nu mai au loc. Ui­te o te­mă in­te­re­san­tă pentru şta­bii aces­tei na­ţii, du­pă ce vor fi re­zol­vat ce­le câte­va di­fe­ren­ţe ca­re ne se­pa­ră de Ma­rea Bri­ta­nie - cli­ma­tul po­li­tic, eco­no­mic şi so­cial, in­fras­truc­tu­ra, le­gi­le, ta­xe­le, sis­te­mul de învă­ţă­mânt. Avem ne­voie de com­pe­ten­ţe şi de oa­meni ca­re să ştie să fa­că lu­cruri şi ca­re să le şi fa­că, nu doar de po­li­truci ca­re au răs­pun­suri la orice, dar nu miş­că un pai. Oa­meni ca­re să fi lu­crat în lu­me, ca­re să ştie ce înse­am­nă res­pon­sa­bi­li­ta­tea şi co­rec­ti­tu­di­nea şi co­la­bo­ra­rea. Ce le ofe­rim, cum îi pri­mim, cum in­ver­săm exo­dul crei­e­re­lor?

În ur­mă cu şap­te ani am scris un text pe ace­e­a­şi te­mă, ca­re se che­ma „Iar­ba înal­tă de aca­să“în ca­re am po­ves­tit un banc; îl reiau, pentru că ră­mâne de ac­tua­li­ta­te:

Un mi­nis­tru ve­de într-o se­a­ră, du­pă ce ie­se din in­sti­tu­ţia pe ca­re o con­du­ce şi ur­că în ma­şi­na de ser­vi­ciu, doi băr­ba­ţi ca­re mâncau iar­bă pe mar­gi­nea dru­mu­lui. Îi spu­ne şo­fe­ru­lui să opre­as­că, co­boa­ră şi se îndre­ap­tă spre cei doi. „De ce mânca­ţi iar­bă?“, îl între­a­bă pe pri­mul. „Nu avem bani, suntem şo­meri şi să­raci şi suntem ne­voi­ţi să mâncăm iar­bă“, răs­pun­de cel între­bat.

„Păi veni­ţi la mi­ne aca­să şi vă dau eu su­fi­ci­en­tă mânca­re“, răs­pun­de mi­nis­trul.

„Oh, dom­nu­le, am so­ţie şi trei co­pii. Sunt aco­lo, sub co­pac“, ara­tă pri­mul om.

„Să vi­nă şi ei“, răs­pun­de mi­nis­trul. „Și tu po­ţi ve­ni“, con­ti­nuă el, întor­cându-se spre al doi­lea om.

Umil, aces­ta răs­pun­de că are ne­vas­tă şi şa­se co­pii. „Îi luăm pe to­ţi“, spu­ne mi­nis­trul, ho­tă­rât.

Intră cu to­ţii în ma­şi­nă, o mul­ţi­me de oa­meni într-o ma­şi­nă altfel încă­pă­toa­re, dar ca­re se do­ve­deş­te, acum, prea mi­că. Pe drum, unul din cei doi zâmbeş­te re­cu­nos­că­tor: „Dom­nu­le, vă mul­ţu­mim pentru bu­nă­ta­te şi pentru că ne-aţi luat pe to­ţi!“.

Mi­nis­trul, zâmbi­tor şi el: „Mă bu­cur şi eu. O să vă pla­că la mi­ne aca­să. Am o cur­te ma­re şi iar­ba are un me­tru înăl­ţi­me!“.

Ilus­trez cu o „Pi­e­ta“a ma­es­tru­lui Cor­ne­liu Ba­ba.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.