Ade­vă­rul es­te că mă gândesc de ce­va vre­me la tex­tul aces­ta, cam de când am înce­put să strâng da­te­le pe ca­re le voi ci­ta mai jos, dar fă­ră dom­nul Ro­ger Wa­ters, ex-Pink Floyd, nu m-aş fi apu­cat de scris. Unde­va la înce­pu­tul lu­nii mai Wa­ters a ros­tit ce­va de

Business Magazin (Romania) - - EDITORIAL -

eţi fi in­tu­it de­ja ne­mul­ţu­mi­rea dis­tin­su­lui mu­zi­cian: es­te vor­ba de di­gi­ta­li­za­rea mu­zi­cii şi de efec­te­le pe ca­re ace­as­ta le are asu­pra in­dus­tri­ei; Wa­ters spu­ne că se bu­cu­ră că s-a năs­cut în 1943 şi nu în 1983, şi că a prins vre­mu­ri­le când mu­zi­ca era o afa­ce­re în si­ne, când pu­te­ai să îţi faci o via­ţă com­pu­nând, înre­gis­trând şi cântând cânte­ce în fa­ţa oa­me­ni­lor. Acum gaş­ca ace­ea de ca­re am po­me­nit mai sus s-a aşe­zat, spu­ne Wa­ters, între cei ce fac mu­zi­că şi au­di­en­ţa lor şi „fu­ră fi­e­ca­re ne­no­ro­cit de cent pe ca­re îl fa­ce ci­ne­va şi îl pun în bu­zu­na­re­le lor pentru a-şi cum­pă­ra me­gaiah­turi şi avi­oa­ne per­so­na­le“.

Acum tre să re­cu­nosc, im­par­ţial, că ne­mul­ţu­mi­rea lui Wa­ters poa­te fi in­ter­pre­ta­tă în mai mul­te chi­puri: poa­te însem­na re­a­li­ta­tea omu­lui ca­re fa­ce mu­zi­că din dra­gos­te, din pa­si­u­ne şi din res­pect pentru pu­blic, a cre­a­ti­vu­lui obiş­nu­it să ai­bă lu­mea la pi­ci­oa­re, dar poa­te însem­na şi un grad de ina­dap­ta­re la teh­no­lo­gie şi la noi­le reguli din in­dus­tria mu­zi­ca­lă.

Acum es­te mo­men­tul să măr­tu­ri­sesc că şi de­mer­sul meu es­te cel al unui re­la­tiv nea­dap­tat, asta pentru că sunt con­vins că şi pre­sa trăi­eş­te vre­mu­ri­le gre­le de acum din cau­za unei si­tua­ţii cum­va ase­mă­nă­toa­re cu cea din mu­zi­că - nu de­ta­li­ez, nu es­te ca­zul.

Ina­dap­ta­re-ina­dap­ta­re, dar ce te faci când vi­ne un di­ta­mai lau­re­a­tul de pre­miu No­bel, Paul Krug­man pe nu­me­le său, ca­re între­a­bă re­to­ric „cât mai va­lo­re­a­ză mu­zi­ca?“: mu­zi­ci­e­nii trăi­esc în spe­cial din con­cer­te, iar par­tea leu­lui din veni­turi mer­ge la o mi­că eli­tă. „Mă întreb cum su­pra­vi­e­ţu­i­esc for­ma­ţi­i­le ca­re îmi plac“, a spus Krug­man la con­fe­rin­ţa mu­zi­ca­lă „So­uth by So­ut­hwest“.

Ca­re es­te re­a­li­ta­tea? Ve­ni­tu­ri­le din înre­gis­trări mu­zi­ca­le au scă­zut la 15 mi­liar­de de doalri în lu­me, de la un vârf de 60 de mi­liar­de de do­lari în 1996. Jo­cu­ri­le sunt fă­cu­te pe pia­ţă de iTu­nes, Spo­ti­fy şi alţi dis­tri­bu­i­tori de acest tip. În anii ‘70 pre­ţul me­diu al unul al­bum era de pu­ţin pes­te 24 de do­lari; pri­me­ai la acel mo­ment o ope­ră de ar­tă com­ple­tă: un LP cu cânte­ce gândi­te să fie re­cep­ta­te ca un tot, cu o gândi­re uni­ta­ră, cu o co­per­tă re­a­li­za­tă de un ar­tist, cu ver­suri,

Vfo­to­gra­fii, de­cla­ra­ţii şi apre­ci­eri. La mij­lo­cul ani­lor ‘80 pre­ţul a scă­zut în ju­rul va­lo­rii de 17 do­lari - pri­me­ai o ca­se­tă cu pi­e­se mu­zi­ca­le gândi­te la fel, ca un tot, dar ma­gia a scă­zut: pe co­per­ta ca­se­tei abia dis­tin­ge­ai câte ce­va din ima­gi­ne, ver­su­ri­le, fo­to­gra­fi­i­le sau de­cla­ra­ţi­i­le abia da­că mai apă­re­au, ba chiar şi ca­li­ta­tea su­ne­tu­lui scă­zu­se întru­câtva. În 2014 pre­ţul unui al­bum a ajuns la 11 do­lari şi pri­me­ai niş­te bi­ţi prin wi-fi sau pe un fir. Fă­ră co­per­tă, fă­ră fo­to­gra­fii, fă­ră su­flet. Per­so­nal, îmi amin­tesc şi acum mo­men­tul în ca­re am des­chis „Dark Si­de of the Moon“, cum am sa­vu­rat mu­zi­ca, ver­su­ri­le, co­per­ta cu pris­ma, a fost un mo­ment „uau“ca­re a ţi­nut o noap­te între­a­gă, pentru că am as­cul­tat al­bu­mul me­reu şi me­reu, până în zori - era în al­bu­mul ace­la o con­struc­ţie, o li­nie dre­ap­tă tra­sa­tă între Pink Floyd şi un amă­rât din­tr-o ţa­ră co­mu­nis­tă ca­re pu­se­se mâna pe ce­va mu­zi­că oc­ci­den­ta­lă. Ire­pe­ta­bil.

Să ne întoar­cem la mu­zi­că şi să ex­tra­po­lăm între­ba­rea dom­nu­lui Krug­man: „ca­re mai es­te va­loa­rea cre­a­ţi­ei în zi­ua de astă­zi?“. Nu es­te re­to­ri­că ief­ti­nă: mi se pa­re că no­ua ge­ne­ra­ţie de mu­zi­ci­eni nu mai au ca­li­brul uno­ra ca Wa­ters şi pre­fe­ră să scoa­tă unul-do­uă cânte­ce de suc­ces, să împuş­te fran­cul şi să se tran­sfor­me în ve­de­te de re­a­li­ty-show, scri­i­to­rii de suc­ces ai mo­men­tu­lui se re­fu­gia­ză în zo­na Grey, pic­to­rii fac ar­tă din ta­ble ru­gi­ni­te sau îşi fo­lo­sesc cor­pul drept pe­nel, iar ex­per­ţii de pe blo­guri îţi spun când şi de ce tre­bu­ie să te emo­ţi­o­ne­zi.

Emo­ţia re­a­lă es­te o uni­ta­te de mă­su­ră a uma­ni­tă­ţii. Uma­ni­ta­tea es­te ce­ea ce îţi ră­mâne du­pă ce te eli­be­re­zi de co­ti­dian, di­fe­ren­ţa din­tre a li­păi apa şi a o bea cu înghi­ţi­turi mici. Pentru că nu mai exis­tă emo­ţie, ni s-au mo­di­fi­cat şi pri­o­ri­tă­ţi­le. Am ac­cep­tat pa­le­a­ti­ve la via­ţă, am înce­put să con­fun­dăm hă­hăi­tul gros cu dis­trac­ţia, ne­ga­rea cu opi­nia, su­fi­ci­en­ţa cu cu­noaş­te­rea şi ac­cep­ta­rea. Igno­răm evi­den­ţe, ac­cep­tăm nu­mai ce ne con­vi­ne, cum ne con­vi­ne, când ne con­vi­ne. O ma­re par­te a so­ci­e­tă­ţii a de­venit un stup de al­bi­ne ca­re con­fun­dă fă­cu­tul mi­e­rii cu bâzâi­tul fu­ri­os, şi acum doar bâzâie fu­ri­oa­să.

„Înge­rul ră­nit“al pic­to­ru­lui fin­lan­dez Hu­go Sim­berg cred că poa­te ilus­tra bi­ne acest text; cu­nos­că­to­rii vor re­gă­si ta­blo­ul într-un vi­de­o­clip al ce­lor de la Ni­ghtwish.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.