„Mu­zi­ca înse­am­nă Dum­ne­zei­re“

Cotidianul - - CULTURĂ -

Nu te-ai sim­ţit vreo cli­pă stin­gher în Ame­ri­ca?

Nu. Chiar la câte­va luni du­pă so­si­re am ju­cat într-o pi­e­să de te­a­tru pe Broad­way, in­ti­tu­la­tă Our Class de Ta­deusz Slo­bo­dya­nek, cu o dis­tri­bu­ţie ce­le­bră. M-am bu­cu­rat să îmbin mu­zi­ca bu­nă cu ac­to­ria, având ală­turi de mi­ne ac­tori im­por­tan­ţi. La fel ca și acum la TNB, în acest spec­ta­col, un­de ilus­trul ac­tor Ion Ca­ra­mi­tru trăi­ește fi­e­ca­re vers.

Ne-ai con­vins că mu­zi­ca atin­ge va­lo­ri­le mu­zi­cii cla­si­ce uni­ver­sa­le, că mu­zi­ca in­ter­pre­ta­tă de ti­ne se hră­nește din pro­pria ta com­bus­tie. Da­că ai fi pu­tut să-l con­vin­gi și pe Pa­les­tri­na să scrie un mo­tet pen­tru flu­i­er și cim­poi, ai fi fă­cut-o. În ea es­te și dra­gos­te, și ja­le, și tris­te­ţe, și bu­cu­rie. Cum reușești să înge­mă­ne­zi toa­te aces­tea la un loc?

De­pin­de foar­te mult de ce vre­au să tran­smit pu­bli­cu­lui. El tre­bu­ie să per­ce­a­pă me­sa­jul cel mai im­por­tant, adi­că exact aces­te sen­ti­men­te. De exem­plu, un proi­ect are ca idee unul sau do­uă din aces­te sen­ti­men­te. Așa es­te și în via­ţă. Une­ori dis­pa­re bu­cu­ria și apa­re tris­te­ţea... Ra­re­ori trăim o via­ţă în ca­re toa­te sen­ti­men­te­le se con­to­pesc. Încerc să ex­prim prin mu­zi­ca mea exact ce­ea ce trăi­esc oa­me­nii și ea se re­fe­ră la eta­pe din via­ţa lor. Am avut la un mo­ment dat ide­ea unui spec­ta­col în ca­re să pun toa­te sen­ti­men­te­le pe ca­re un om le trăi­ește de-a lu­gul vi­e­ţii. Am re­nun­ţat însă. Dar, ni­ci­o­da­tă nu es­te prea târziu...

Cum com­pui?

Por­nesc de la o idee. Mu­zi­ca fă­ră o idee, fă­ră un fi­lon nu are cum să exis­te. În ju­rul aces­tei idei exis­tă apoi nu­mai școa­lă, teh­ni­că, cu­noștin­ţe. Ele vin foar­te ușor în acel mo­ment.

Știu că ai pro­gra­ma­te foar­te mul­te con­cer­te. La Te­a­trul Na­ţi­o­nal Bu­cu­rești, abia aștep­tăm zi­ua de Sfânta Ma­ria din 8 sep­tem­brie, când va avea loc pre­mi­e­ra con­cer­tu­lui Săf­ti­ţa (Bal­ca­nik Pro­ject), ală­turi de Ara­be­la Ni­co­lau (vo­ce), Ma­ri­us Ga­giu (flaut, ca­val), Lo­rin Mi­ha­la­che (to­be) și Flo­rin Par­fe­ne (bas). Săf­ti­ţa es­te in­spi­rat de fol­clo­rul ro­mânesc și adus pe rit­muri bal­ca­ni­ce.

Întot­de­au­na le se­lec­tez cu aten­ţie. Săf­ti­ţa re­pre­zin­tă via­ţa tu­mul­tu­oa­să a ro­mâncei neaoșe, a po­po­ru­lui nos­tru. Toa­tă ace­as­tă via­ţă es­te fil­tra­tă prin vi­zi­u­nea mea. Sunt câte­va pi­e­se din fol­clo­rul nos­tru tra­di­ţi­o­nal, dar ma­jo­ri­ta­tea sunt com­po­zi­ţii ale me­le. Con­cer­tul însu­me­a­ză trăi­ri­le de-a lun­gul unei vi­e­ţi ale Săf­ti­ţei noas­tre. Cei ca­re vor ve­ni la spec­ta­col vor des­co­peri o lu­me a do­rin­ţe­lor, a pa­ti­mi­lor, dar și a tră­dă­rii...

Acest con­cert va avea loc pe sce­na de pe aco­pe­rișul Te­a­tru­lui Na­ţi­o­nal Bu­cu­rești, un loc fas­ci­nant, pe ca­re sper să-l con­ti­nua­ţi și în alte să­li din te­a­tru. Lu­mea es­te ne­răb­dă­toa­re să te as­cul­te și aca­să.

Mer­gem pas cu pas. Să ve­dem cum va ieși spec­ta­co­lul și aștep­tăm to­to­da­tă să avem și ver­dic­tul dom­nu­lui di­rec­tor Ion Ca­ra­mi­tru.

Ele­gan­ţa ve­chi­lor lău­tari m-a co­pleșit întot­de­au­na. La ti­ne în fa­mi­lie ai res­pi­rat mu­zi­că încă din co­pi­lă­rie.

Eu m-am năs­cut într-o fa­mi­lie de lău­tari un­de era obli­ga­to­riu ca băi­e­ţii să fa­că mu­zi­că. N-ave­am ni­cio șan­să de a-mi ale­ge altce­va. La noi în ca­să erau dis­cu­ţii nu­mai de­pre mu­zi­că, pri­e­te­nii ta­tă­lui meu erau to­ţi mu­zi­ci­eni. Cres­când într-o ase­me­nea at­mos­fe­ră ţi se im­pri­mă mult mai ușor în min­te fap­tul că asta tre­bu­ie să faci și tu. Mo­de­le­le ţi le iei din ju­rul tău, din fa­mi­lie, în pri­mii ani.

Ţi-ai vop­sit ţam­ba­lul în tri­co­lo­rul ro­mânesc. De ce?

A fost o ne­bu­nie de-a mea, pen­tru că iu­besc foar­te mult Ro­mânia.

Cum co­la­bo­re­zi pe tă­râmul mu­zi­cii cu so­ţia ta, Ara­be­la?

Ca în fa­mi­le: mai fa­cem câte o mânca­re, mai cântăm, mai înfășăm co­pi­lul... Exact ca în una din­tre ul­ti­me­le spec­ta­co­le cu Tra­via­ta de la Sca­la din Mi­la­no, un­de Anna Ne­treb­ko mai tăia o ce­a­pă, un mor­cov, iar par­te­ne­rul ei de sce­nă pre­gă­tea spa­ghe­te­le... Mai cânta o arie...

Ca­re au fost punc­te­le ta­le de spri­jin în via­ţă?

Cred că cel mai pu­ter­nic m-am spri­ji­nit în ţam­ba­lul meu. Am avut câte­va mo­men­te în ca­re n-a fost ţam­ba­lul și mi-am dat se­a­ma că fă­ră el nu exist. Cred că es­te par­te­ne­rul meu cel mai de încre­de­re. El, mu­zi­ca sunt lu­cru­ri­le ce­le mai im­por­tan­te din via­ţa mea.

Ai fă­cut și mu­zi­că de film. Iu­besc foar­te mult fil­mul. Pri­mul la ca­re am reușit să fac co­loa­na so­no­ră a fost Fi­lan­tro­pi­ca în re­gia lui Nae Ca­ran­fil, în ca­re am și ju­cat. A fost ide­ea lui să com­pun eu mu­zi­ca și mi-a des­chis ace­as­tă ca­le de a iu­bi fil­mul. Am com­pus mu­zi­ca și pen­tru Asfalt Tan­go, Gar­cea și ol­te­nii, Ti­că­loșii. Am ur­mat apoi o școa­lă de eli­tă din Ame­ri­ca, un­de am ob­ţi­nut și mas­te­ra­tul. Mu­zi­ca de film es­te o lu­me cu to­tul spe­cia­lă. Să lu­cre­zi cu ima­gini, să știi cum s-o faci, să po­ţi ex­pri­ma ace­le sen­ti­men­te pe ca­re pu­bli­cul tre­bu­ie să le trăias­că...

Chiar da­că me­lo­dia es­te ace­e­ași, reușești une­ori s-o aduci în sti­luri di­fe­ri­te

Inter­vin teh­nici de scri­e­re, teh­nici de or­ches­trat, teh­nici de cu­noaște­re, teh­nici de ex­pri­ma­re a ce­ea ce vrei să ară­ţi pu­bli­cu­lui.

Îmi dau se­a­ma că ești tot tim­pul cu­fun­dat în proi­ec­te­le ta­le. Ce sim­ţi atunci când re­vii în Ro­mânia? Es­te aici o sca­ră de va­lori răs­tur­na­tă?

Es­te nor­mal ca lu­cru­ri­le să nu mai fie ca altă­da­tă pen­tru că vin noi ge­ne­ra­ţii. Da­că toa­te ge­ne­ra­ţi­i­le ar se­mă­na cu ce­le di­nain­te, am sim­ţi o plic­ti­se­a­lă imen­să. Con­flic­tul între ge­ne­ra­ţii a exis­tat întot­de­au­na. Me­reu ni se pa­re că ge­ne­ra­ţia noas­tră es­te cea mai bu­nă. Nu cred că aici sunt pro­ble­me­le. Fi­e­ca­re ge­ne­ra­ţie tre­bu­ie să ai­bă pro­pria iden­ti­ta­te. Ce­le mai mari pro­ble­me le avem cred la sca­ra va­lo­ri­lor. În mo­men­tul în ca­re o ge­ne­ra­ţie se ra­por­te­a­ză la alte va­lori de­cât ce­le nor­ma­le, esen­ţia­le, ca­re pot fi mo­de­le pen­tru co­pi­ii noștri apar ma­ri­le pro­ble­me. Ci­te­am un in­ter­viu al lui Ca­ra­gia­le și con­sta­tam că și pe tim­pul lui exis­tau ace­lași pro­ble­me, că și atunci cel ta­len­tat nu-și gă­sea lo­cul în so­ci­e­ta­te. Era bla­mat, toa­te lu­cru­ri­le se fă­ce­au pe ge­nun­chi și prin re­la­ţii, fă­ră ni­cio le­gă­tu­ră cu va­loa­rea.

Cre­zi că din acest mo­tiv ne-au ple­cat din Ro­mânia în ul­ti­mul timp atâtea va­lori?

Es­te un mo­tiv foar­te im­por­tant. Cred că, sub­co­nști­ent, și eu am ple­cat din ace­lași mo­tiv. În mo­men­tul în ca­re ai o edu­ca­ţie și crești cu va­lori foar­te bi­ne de­fi­ni­te, ace­as­ta es­te sin­gu­ra re­ţe­tă de a cu­noaște, de a învă­ţa, de a stu­dia, de a ajun­ge un­de îţi pro­pui, in­tri într-o so­ci­e­ta­te pre­cum cea din Ro­mânia și ve­zi că ni­mic nu func­ţi­o­nea­ză. Încerci să te adap­te­zi și con­sta­ţi că nu po­ţi pen­tru că sis­te­mul te res­pin­ge când vii cu va­lo­ri­le ta­le cul­tu­ra­le bi­ne de­fi­ni­te. Con­sta­ţi apoi că foar­te pu­ţini din cei din ju­rul tău gândesc ca ti­ne, împăr­tășesc ace­le­ași va­lori cul­tu­ra­le. Ai do­uă va­rian­te: ori te de­gra­de­zi tu ca om și in­tri în ace­as­tă „mo­cir­lă” ca­re exis­tă în Ro­mânia (și nu de acum, nu cu ace­as­tă ge­ne­ra­ţie, ci de su­te de ani), ori ale­gi ca­lea că­tre o ţa­ră în ca­re oa­me­nii împăr­tășesc ace­le­ași va­lori cu ti­ne. Pen­tru mi­ne es­te o enig­mă fap­tul că po­po­rul aces­ta nu-și poa­te schim­ba men­ta­li­ta­tea. Es­te inad­mi­si­bil ca de 30 de ani să nu reușim să con­stru­im o sa­lă de con­cer­te. Ma­rii di­ri­jori ca­re au venit la noi au anun­ţat că nu mai vin la Sa­la Pa­la­tu­lui, ca­re es­te o sa­lă de con­gre­se, nu de con­cer­te. Oa­me­nii ca­re con­duc acest seg­ment al cul­tu­rii, nu împăr­tășesc ace­le­ași va­lori cu eli­ta in­te­lec­tua­lă și ar­tis­ti­că. Oa­me­nii po­li­tici ar tre­bui să re­a­li­ze­ze im­por­tan­ţa re­a­li­ză­rii unei să­li de spec­ta­co­le, o in­ves­ti­ţie ca­re me­ri­tă din plin. De ce nu­mai din sport?

Ce pla­nuri ai pe agen­da ta? Încerc să fiu bi­ne pre­gă­tit pen­tru ce­ea ce vre­au să fac. În mu­zi­că, în mod spe­cial, po­ţi să faci ori­ce cu con­di­ţia să te im­plici cât mai mult. Acum sunt pe agen­dă con­cer­te­le din Ro­mânia. Du­pă ace­ea vom ple­ca în Sta­te­le Uni­te și si­gur vom re­ve­ni aici. Gra­ni­ţe­le sunt des­chi­se. Ce înse­am­nă glo­ria pen­tru ti­ne? Glo­ria es­te o con­se­cin­ţă a pre­gă­ti­rii ta­le, a mun­cii pe ca­re o de­pui. Ea vi­ne nici nu știi când și se in­sta­le­a­ză în ca­zul în ca­re iu­bești cu pa­si­u­ne ce­ea ce faci.

Într-o se­a­ră te poa­te atin­ge înge­rul, alte­ori mai pu­ţin. Cum sim­ţi că pu­bli­cul es­te lângă ti­ne?

N-ar tre­bui să exis­te eșe­curi. Ar tre­bui să te pre­gă­tești bi­ne și să-ţi fie bi­ne când te sui pe sce­nă. Să-ţi aduni toa­te ener­gi­i­le ca să po­ţi co­mu­ni­ca cu pu­bli­cul. Noi, ar­tiștii, lu­crăm foar­te mult cu ener­gi­i­le și gus­tu­ri­le. Da­că reușești să tran­smi­ţi aces­te stări, oa­me­nii se vor bu­cu­ra de con­cert. Ei tre­bu­ie să sim­tă mu­zi­ca ta, să se re­gă­se­as­că în me­sa­jul pe ca­re tu îl tran­smi­ţi. Un eșec apa­re atunci când ei nu se re­gă­sesc în me­saj, deși mu­zi­ca es­te per­fect in­ter­pre­ta­tă. Și atunci te între­bi: de ce un altul ca­re poa­te cântă mai slab de­cât el are suc­ces. Oa­me­nii per­cep me­sa­jul, nu teh­ni­ca, ci cu­loa­rea și po­ves­tea.

Cre­zi în Dum­ne­zeu?

Eu cred că noi, ar­tiștii, sun­tem vo­cea lui pe Pă­mânt, pen­tru că nu ne pu­tem ex­pli­ca alt­fel de ce exis­tă foar­te mul­te lu­cruri ca­re une­ori ne reușesc, iar alte­ori nu. Cred că aces­te me­sa­je pe ca­re noi le tran­smi­tem că­tre pu­blic vin de la Dum­ne­zeu. Arta înse­am­nă cre­a­ţie, iar cre­a­ţia înse­am­nă dum­ne­zei­re.

De fapt, ce es­te mu­zi­ca?

Mu­zi­ca trăi­ește prin sim­ţuri, nu prin ra­ţi­u­ne. Si­gur că ra­ţi­u­nea își are lo­cul ei foar­te bi­ne de­fi­nit. Da­că exis­tă di­fe­ren­ţă între ști­in­ţă și cre­din­ţă, cred că în mu­zi­că, exis­tă amândo­uă, ra­ţi­u­nea fi­ind par­tea teh­ni­că, iar apoi tre­bu­ie să te lași pur­tat de me­sa­jul des­pre ca­re vor­be­am. Mu­zi­ca trăi­ește prin emo­ţie. Alt­fel, es­te o mu­zi­că fă­ră su­flet, fă­ră ră­dă­ci­nă, ca­re nu poa­te ajun­ge la su­fle­tul pu­bli­cu­lui. Aces­ta es­te de fapt răs­pun­sul la între­ba­rea de ce unii ar­tiști nu plac, deși sunt im­pe­ca­bi­li ca exe­cu­ţie, iar alţii plac chiar da­că teh­nic nu sunt la ace­e­ași înăl­ţi­me. Aceștia din ur­mă reușesc să con­stru­ias­că pun­tea că­tre pu­blic. Unii nu­mesc asta me­saj, alţii Dum­ne­zei­re, adi­că me­sa­jul ca­re vi­ne de la Dum­ne­zeu.

La ce vi­se­zi?

Vi­sez să fac mul­te lu­cruri în spe­cial în mu­zi­că. Im­por­tant es­te să ai idei, să ai ce spu­ne lu­mii. Un ar­tist nu ar tre­bui să se ur­ce pe sce­nă da­că nu es­te pre­gă­tit să dea tot ce­ea ce es­te cre­a­ţie pen­tru pu­blic. Eu am avut mul­te mo­men­te în ca­re nu m-am sim­ţit pre­gă­tit și nu m-am ur­cat pe sce­nă. Am re­nun­ţat la con­cert, deși erau toa­te bi­le­te­le vându­te. Am con­si­de­rat că nu-mi per­mit să mă pre­zint în fa­ţa pu­bli­cu­lui ne­pre­gă­tit. Un ar­tist ca­re se res­pec­tă tre­bu­ie să acu­mu­le­ze ener­gi­i­le și emo­ţi­i­le și să le ofe­re pe toa­te pu­bli­cu­lui.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.