ANASONUL

Gradina Mea de Vis - - Sumar -

Plan­tă ex­trem de aro­ma­tă, înru­di­tă cu mă­ra­rul, chi­me­nul, co­rian­drul și fe­ni­cu­lul, anasonul are o tul­pi­nă ra­mi­fi­ca­tă ca­re crește până la o ju­mă­ta­te de me­tru și dez­vol­tă în lu­ni­le iu­nie-au­gust flori de un alb-găl­bui. Aces­tea dau apoi naște­re fruc­te­lor ce­nușii, aro­ma­te, cu gust ușor dul­ce, de fapt se­mi­nțe de for­mă ova­lă, de 3-5 mm, cu un mi­ros ca­rac­te­ris­tic, plă­cut aro­mat, cu­nos­cu­te și sub nu­me­le de se­mi­nțe de chi­men dul­ce.

Ori­gi­nar din Ori­en­tul Apro­piat, cul­ti­vat încă de acum 3.500 de ani de că­tre egip­teni, iar apoi de că­tre ro­mani, anasonul era de­se­ori fo­lo­sit de aris­to­crați du­pă fes­ti­nuri pen­tru efec­te­le sa­le cal­man­te asu­pra sis­te­mu­lui di­ges­tiv. În afa­ră de anasonul me­di­te­ra­ne­e­an, Pim­pi­nel­la ani­sum, exis­tă și anasonul chi­ne­zesc sau ste­lat, Illi­ci­um ve­rum.

Astă­zi, anasonul es­te cul­ti­vat in­ten­siv, Eu­ro­pa pro­du­când opt to­ne de ulei de ana­son, în timp ce pro­du­cția de ulei de ana­son chi­ne­zesc se ri­di­că la 400 de to­ne. Acest in­te­res cres­cut es­te jus­ti­fi­cat prin fap­tul că anasonul își gă­sește ne­nu­mă­ra­te uti­li­zări: de la pro­du­se­le de igi­e­nă ora­lă la pa­ti­se­ria de ca­li­ta­te, în sco­pul pre­veni­rii dez­vol­tă­rii mu­ce­gai­u­ri­lor, el fi­ind și un ex­ce­lent con­ser­vant pen­tru di­ver­se ali­men­te us­ca­te. Dar es­te și un ex­ce­lent agent de gust și un im­por­tant îndul­ci­tor, ana­to­lul, pre­zent în com­po­ziția sa, fi­ind de 13 ori mai dul­ce de­cât za­hă­rul.

Fai­ma ana­so­nu­lui poa­te că se da­to­re­a­ză înain­te de toa­te bău­tu­ri­lor al­coo­li­ce ca­re se pre­pa­ră din ace­as­tă plan­tă: ab­sin­tul fra­nțu­zesc sau gre­ces­cul ou­zo, fă­ră a avea voie să ui­tăm alte bău­turi, chiar da­că mai puțin ce­le­bre, pre­cum sam­bu­ca din Ita­lia, arak din Ori­en­tul Apro­piat sau ra­ki din Tur­cia.

Chiar da­că bău­turi pe ba­ză de ana­son erau fo­lo­si­te de­ja din Anti­chi­ta­te, se poa­te con­si­de­ra fă­ră ris­cul de a greși că ab­sin­tul de astă­zi își află ori­gi­ni­le la sfârși­tul se­co­lu­lui al XVIII-lea, în eli­xi­rul fo­lo­sit ca tra­ta­ment me­di­cal, un fel de re­me­diu uni­ver­sal, cre­at de doc­to­rul fran­cez Pi­er­re Ordi­nai­re, au­to­e­xi­lat în orășe­lul el­vețian Co­u­vet. Apoi, fi­ind vândut su­ro­ri­lor Hen­rod din Co­u­vet, a fost pro­mo­vat ca me­di­ca­ment în far­ma­cii. În fi­ne, în jur de 1795, rețe­ta ajun­ge la ma­rii dis­ti­la­tori Abram-Lo­u­is Per­re­no­ud și Da­ni­el-Henri Du­bi­ed, iar în 1805 is­to­ria ab­sin­tu­lui in­tră în li­nie drep­tă oda­tă cu înfi­i­nța­rea dis­ti­le­ri­ei Mai­son Per­nod Fils în Pon­tar­li­er, con­si­de­rat ta­tăl tu­tu­ror ab­sin­tu­ri­lor.

Un rol im­por­tant în is­to­ria ab­sin­tu­lui îl va ju­ca ar­ma­ta, mai ales atunci când, du­pă răz­boi­ul al­ge­rian din 1844-1847, sol­dați­lor li se ofe­ră ab­sint ca agent an­ti­bac­te­rian. Pa­sul ur­mă­tor în crește­rea ful­mi­nan­tă a po­pu­la­ri­tății ab­sin­tu­lui vi­ne în pe­ri­oa­da 1870-1900, când Phyl­lo­xe­ra com­pro­mi­te cul­tu­ri­le de viță-de-vie și cla­se­le de mij­loc des­co­pe­ră ca

alter­na­ti­vă a vi­nu­lui ab­sin­tul, li­coa­rea ver­de. Fra­nța des­co­pe­ră un nou obi­cei – „l’heu­re ver­te“, acel mo­ment spe­cial când, du­pă ora 5, ca­fe­ne­le­le se um­ple­au de ad­mi­ra­to­rii ab­sin­tu­lui. În acea pe­ri­oa­dă, ab­sin­tul pre­su­pu­nea un întreg ri­tual. Se tur­na ab­sint pe fun­dul pa­ha­ru­lui, apoi într-o lin­gu­ră per­fo­ra­tă se așe­za un cub de za­hăr ne­ra­fi­nat, pes­te ca­re se pi­cu­ra apă re­ce până ce aces­ta se to­pea com­plet, ajun­gând la trei pă­rți de apă și una de ab­sint.

Artiștii erau con­vi­nși că „zâna ver­de“sti­mu­le­a­ză cre­a­ti­vi­ta­tea. Și, într-ade­văr, mul­te din­tre cre­ați­i­le pro­du­se sub in­flue­nța li­co­rii ro­man­ti­ce abun­dă în idei și trăiri ori­gi­na­le. Ab­sin­tul a fă­cut par­te din des­ti­nul mul­tor ar­tiști, pre­cum Char­les Bau­de­lai­re, Paul Ver­lai­ne, Vin­cent van Go­gh, Arthur Rim­baud, Ernest He­min­gway sau Guy de Mau­pas­sant, iar Alfred Jar­ry, în pi­e­sa „Ubu Roi“, vor­bește des­pre li­coa­re ca des­pre mij­lo­cul per­fect de a îmbi­na vi­sul, re­a­li­ta­tea, ar­ta și viața. Și-a lă­sat o pu­ter­ni­că am­pren­tă și în im­pre­si­o­nism, su­pra­re­a­lism, mo­der­nism și

cu­bism, re­pre­zen­tând chiar su­bi­ec­tul a nu­me­roa­se pic­turi sem­na­te de Edgar De­gas („L’ab­sin­the“), Henri de To­u­lo­u­se-Lau­trec („Mon­si­eur Boi­le­au au ca­fé“), Paul Gau­gu­in, Édo­uard Ma­net („Le bu­veur d’ab­sin­the“) sau Pi­cas­so. Iar Oscar Wil­de spu­nea: „Du­pă pri­mul pa­har ve­zi lu­cru­ri­le cum ai vrea să fie. Du­pă al doi­lea ve­zi lu­cru­ri­le așa cum nu sunt. La sfârșit ve­zi lu­cru­ri­le așa cum sunt și asta es­te cel mai rău lu­cru din lu­me“.

Fi­ind o bău­tu­ră foar­te ta­re, re­a­li­za­tă din ana­son, pe­lin, fe­ni­cul, an­ge­li­că și alte ier­buri, s-a cre­at o le­gen­dă că pro­voa­că ha­lu­ci­nații și chiar moar­tea ca ur­ma­re a co­nți­nu­tu­lui său de tu­jon, o sub­sta­nță ce pro­vi­ne din pe­lin și ca­re acți­o­nea­ză asu­pra crei­e­ru­lui. În can­ti­tăți su­fi­ci­ent de mari poa­te fi cau­za­toa­re de moar­te, doar că în ab­sint con­cen­trați­i­le sunt cu mult mai mici. Fi­ind însă con­si­de­rat res­pon­sa­bil de ra­ta ma­re de acoo­lism și in­sta­bi­li­ta­te so­cia­lă și în ma­re mă­su­ră în ur­ma cam­pa­ni­ei con­du­se de pro­du­că­to­rii de vin, oda­tă cu re­fa­ce­rea vi­i­lor și a pro­du­cți­ei de vin, ab­sin­tul es­te in­ter­zis în 1910 în Elveția, iar apoi în SUA și Fra­nța. El va fi re­au­to­ri­zat în Eu­ro­pa abia în anii ’90 și în SUA – în 2007. Ab­sin­tul es­te însă mai de­gra­bă o bău­tu­ră ră­co­ri­toa­re și re­con­for­tan­tă de­cât o sur­să de in­to­xi­cație. Astă­zi es­te din nou la mo­dă și nu pu­tem să nu ne gândim la Per­nod, Aux Extraits de Plan­tes D’ab­sin­the, la Ri­card, Pas­tis de Mar­seil­le, la Per­nod Pa­ris, Spi­ri­tueux Ani­se, sau Ma­rie Bri­zard, Anis­se­te.

Pe­ri­oa­da de in­ter­zi­ce­re a ab­sin­tu­lui a per­mis însă veni­rea în prim-plan a altei bău­turi de ex­ce­pție pe ba­ză de ana­son, o pi­e­să de re­zis­te­nță din cul­tu­ra gre­a­că și una din­tre ce­le mai im­por­tan­te spir­toa­se ale lu­mii: ou­zo – bău­tu­ra zei­lor, a că­rei is­to­rie se pi­er­de în ne­gu­ra vre­mii și ca­re con­form le­gen­de­lor ar fi fu­ra­tă de la zei, fi­ind bău­tu­ra lor pre­fe­ra­tă. Se spu­ne, de ase­me­nea, că ar pro­veni din­tr-o bău­tu­ră an­ti­că sau din­tr-o bău­tu­ră cre­a­tă în se­co­lul al XIV-lea de că­lu­gă­rii unei mă­năs­tiri de pe mun­te­le Athos, având ca ori­gi­ne o li­coa­re nu­mi­tă tsi­pu­ro.

Me­nit să cal­me­ze spi­ri­tual și să re­la­xe­ze or­ga­nis­mul, ou­zo nu se bea ra­pid, ci tre­bu­ie sa­vu­rat. Poa­te fi băut și împreu­nă cu suc de por­to­ca­le. În Gre­cia, fi­e­ca­re oraș are pro­pria „ou­ze­rie“, un­de pu­teți sa­vu­ra ou­zo ală­turi de o va­ri­e­ta­te de ape­ri­ti­ve lo­ca­le, în spe­cial fruc­te de ma­re.

Chiar da­că ab­sin­tul sau ou­zo re­pre­zin­tă ce­le mai po­pu­la­re și mai cu­nos­cu­te pro­du­se pe ba­ză de ana­son, ade­vă­ra­ta sa­voa­re a aces­tei plan­te mi­nu­na­te o re­gă­sim în pri­mul rând în mi­e­rea de ana­son. Și nu tre­bu­ie să ui­tăm nici ne­nu­mă­ra­te­le pro­du­se ali­men­ta­re sa­vu­ra­te toc­mai da­to­ri­tă gus­tu­lui in­con­fun­da­bil pe ca­re îl ofe­ră anasonul. Din pă­ca­te, anasonul es­te un con­di­ment în ma­re mă­su­ră ne­gli­jat în bu­că­tă­ria ro­mâneas­că, cu toa­te că el es­te con­si­de­rat prin ex­ce­le­nță o mi­ro­de­nie a pâi­nii, a bis­cu­iți­lor, a pră­ji­tu­ri­lor și a tar­te­lor cu le­gu­me. El dă un gust mi­nu­nat tar­te­lor cu do­vle­cei, vi­ne­te, spa­nac sau var­ză, plă­cin­te­lor cu praz sau spa­nac, cu ur­dă sau brânză de ca­pră. În ega­lă mă­su­ră poa­te îmbo­găți cre­ma de ur­zici, mânca­rea sau pi­u­reul de spa­nac cu ște­vie și lo­bo­dă, sa­la­ta cu pas­tă de nuci și se­mi­nțe de floa­re­a­soa­re­lui, de do­vle­ac sau de su­san, pa­teul de fa­so­le, lin­te sau ma­ză­re, sa­la­te­le de an­di­ve, var­ză, mor­co­vi, țe­li­nă, sfe­clă roșie, cu us­tu­roi, lă­mâie și nuci, cre­me­le de brânză. O ade­vă­ra­tă mi­nu­ne o re­pre­zin­tă și ce­ai­ul, in­fu­zia de ana­son, fo­lo­si­tor în pri­mul rând ce­lor ce su­fe­ră de in­som­nii, mi­gre­ne, hi­per­ten­si­u­ne, dar și ce­lor cu sto­ma­cul le­neș sau cu afe­cți­uni res­pi­ra­to­rii.

Ve­chii greci știau că anasonul es­te vin­de­că­to­rul sto­ma­cu­ri­lor pof­ti­ci­oa­se, dar pri­ve­au în plus anasonul drept o plan­tă ca­tar­ti­că, o plan­tă pu­ri­fi­ca­toa­re, ca­re ne cu­răță tru­pul, min­tea și spi­ri­tul, ce lu­cre­a­ză cu blândețe asu­pra su­fle­te­lor zdro­bi­te sau împo­vă­ra­te, pe ca­re are pu­te­rea de a le ușu­ra chiar și de po­veri ve­chi și ui­ta­te. Dar anasonul are și un im­por­tant efect de sti­mu­la­re a lac­tați­ei, aju­tând în ace­lași timp la crește­rea ca­li­tăți­lor lap­te­lui. În ega­lă mă­su­ră, el îmbu­nă­tățește fun­cți­i­le sis­te­mu­lui ner­vos, cu un ușor efect se­da­tiv. El îmbu­nă­tățește sis­te­mul imu­ni­tar și vă aju­tă să re­zis­tați în fața in­fe­cți­i­lor vi­ra­le, având și un im­por­tant rol an­ti­bac­te­rian.

Evi­dent, es­te im­por­tant să știm de un­de o achi­ziți­o­năm pen­tru a be­ne­fi­cia cu ade­vă­rat de o mi­e­re na­tu­ra­lă, de bu­nă ca­li­ta­te. Iar pen­tru ace­as­ta es­te im­por­tant să ale­gem o mi­e­re de la un brand de ma­xi­mă încre­de­re, așa cum es­te Api­da­va, ce­ta­tea al­bi­ne­lor din ini­ma Tran­sil­va­ni­ei, o ade­vă­ra­tă ga­ra­nție de se­ri­o­zi­ta­te și de res­pect pen­tru con­su­ma­tor, pre­cum și față de har­ni­ce­le al­bi­ne.

Floa­re, ana­son ste­lat și se­mi­nțe de ana­son

Ab­sint

Pâi­ne cu ana­son

Un de­li­ci­os vin fi­ert cu mi­ro­de­nii

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.