Cris­ti Ia­cob: Măr­tu­ri­sesc că mi-e groa­ză de te­le­vi­zi­u­ne!

Ioana - - Cuprins - De Iva­na Ian­cu

Acto­rul Cris­tian Ia­cob (50) es­te o mi­nu­ne de om. Nu îi plac for­ma­li­tăți­le, e de o sin­ce­ri­ta­te de­bor­dan­tă, ne­fi­re­as­că vre­mu­ri­lor noas­tre, și tra­te­a­ză lu­mea și viața cu umor. Es­te ce­ea ce nu­mim un artist com­plet. A fă­cut vi­oa­ră, a pic­tat, a sculp­tat, a vrut să de­vi­nă me­dic (aici a cam ni­me­rit-o, fi­in­dcă e doc­tor de su­fle­te).

Și-a tran­sfor­mat com­ple­xe­le într-un mo­tor al de­veni­rii, fa­ce te­a­tru, film și te­le­vi­zi­u­ne cu pa­si­u­ne și, în ori­ce ipos­ta­ză l-ai ve­dea, te ui­mește au­ten­ti­ci­ta­tea lui. Mer­gi să îl ve­zi pe sce­na Te­a­tru­lui Mic. Sau des­co­pe­ră-l în ca­li­ta­te de an­tre­nor în show-ul de la Ante­na 1 „Te cu­nosc de un­de­va“, în fi­e­ca­re vi­neri, de la ore­le 20.

Ai un rol nou, ace­la de an­tre­nor pen­tru con­cu­re­nții din show-ul „Te cu­nosc de un­de­va“. Ce ca­li­tăți ți-ai des­co­pe­rit lu­crând în acest proi­ect?

Cris­ti Ia­cob: Mi-am des­co­pe­rit mai de­gra­bă de­fec­te, nu ca­li­tăți. Mai ales că cei ze­ce mi­nu­nați con­cu­re­nți ar tre­bui să-mi dea ei mie le­cții, nu eu lor. „An­tre­nor“es­te o ca­li­ta­te prea ma­re pe ca­re mi-o dă­ru­i­ești. De fapt, an­tre­na­men­te­le sunt niște dis­cuții ale unor ar­tiști de­ja de no­to­ri­e­ta­te cu un (sper eu) pri­e­ten ca­re poa­te fi fo­lo­sit ca ba­ro­me­tru al unui mo­ment. Din afa­ră ve­zi mult mai re­pe­de tur­nu­ra pe ca­re o iau lu­cru­ri­le și le poți aju­ta să fie pe fă­gașe co­rec­te, bu­ne, fru­moa­se, fer­me­că­toa­re poa­te.

Cât de im­por­tant es­te das­că­lul, men­to­rul pen­tru de­veni­rea noas­tră?

C. I.: Es­te ese­nțial. Mai ales când e vor­ba des­pre un men­tor ac­tiv, ca­re și fa­ce ce spu­ne, nu doar ci­te­a­ză din că­rți. Pen­tru că eu cred că sin­gu­ra ca­le au­ten­ti­că de a con­vin­ge pe ci­ne­va de ce­va es­te exem­plul per­so­nal. Nu cred că es­te co­rect să-i pro­po­vă­du­i­ești cu­i­va, să zi­cem, să mă­nânce mici cu muștar, iar tu să fii ve­ge­ta­rian con­vins. E o ca­ce­al­ma cu muștar de Di­jon fă­cut la Te­cuci.

Ai avut pro­fe­sori pe ca­re i-ai de­tes­tat și apoi i-ai iu­bit?

C. I.: Eu nu prea de­test, pot doar să nu fiu de acord sau să nu re­zo­nez cu per­soa­na res­pec­ti­vă, dar de aici până la a de­tes­ta e mult. De­tes­ta­rea cred că e un cu­vânt cam ta­re. Iar pe das­că­lii pe ca­re am avut pri­vi­le­gi­ul să-i am i-am cam iu­bit. Fi­in­dcă și ei iu­be­au, la rândul lor, cu o in­ten­si­ta­te co­vârși­toa­re (exem­plul per­so­nal de ca­re po­me­neam mai sus). De unii mi-a fost fri­că, re­cu­nosc, dar de fi­e­ca­re da­tă s-a do­ve­dit că fri­ca asta a mea e o tâmpe­nie cât toa­te zi­le­le. Era, mai

pre­cis, o ate­nție prea ma­re la mi­ne însu­mi, o tru­fie întoar­să pe dos, o au­to­com­pă­ti­mi­re jal­ni­că.

Ai măr­tu­ri­sit în alte in­ter­vi­uri că ai fost un re­bel. Școa­la te-a su­pă­rat rău?

C. I.: Nu mi-am pro­pus să fiu un re­bel, adi­că nu am fost un re­bel cu pre­me­di­ta­re. S-a întâmplat să fiu mai alt­fel de­cât ma­jo­ri­ta­tea. Școa­la nu m-a su­pă­rat, din con­tră: mi-a ca­na­li­zat pu­te­ri­le spre un scop pre­cis. Nu am fost o le­pră șco­la­ră, până la ur­mă cu toții am fost re­be­li în ti­ne­rețe. Eu am avut mai mu­lți mar­tori.

În cla­sa întâi, ai luat pre­miu cu co­ro­niță?

C. I.: Nu, abia într-a treia. Și nici n-am po­ză gol, pe pă­tu­ri­că, la do­uă luni și treișpe zi­le. Acea po­ză pe ca­re o știm. Și de aia îi și zic po­ză, nu fo­to­gra­fie. Și nici mă­car nu am luat pre­mi­ul întâi. Pre­mi­ul doi, cred. Era un li­ceu de mu­zi­că des­tul de se­ver, cu exa­me­ne eli­mi­na­to­rii tri­mes­tria­le. Am pri­mit car­tea „Mânzul de vânt“a lui Pe­tre Ghel­mez. Am ci­tit-o.

Și „co­ro­nița“asta es­te im­por­tan­tă în viață?

C. I.: Ca o con­fir­ma­re, da. Ca o per­sis­te­nță, nu cred. Pă­re­rea mea e că sunt buni și pum­nii în bot, ca să te mai tre­zești din vi­sa­re. Ca să te mai și pui în pa­ran­te­ză, vor­ba lui Țuțea, fi­in­dcă, alt­fel, că­de­ri­le vor fi din ce în ce mai du­re­roa­se. Vâna­rea de co­ro­nițe du­ce la o ex­clu­de­re a re­a­li­tății, o fu­gă anor­ma­lă de me­di­o­cri­ta­te, pa­ra­noi­da­le de ge­nul ăsta. Un soi de au­to­cas­tra­re an­ti­sep­ti­că, ca cei ca­re-și pun pe fri­gi­der no­te „Nu mai mânca noap­tea, ne­si­mți­tu­le!“ca să ca­pe­te prin pu­teri pro­prii co­ro­nița stă­pâni­rii de si­ne. Ce tâmpe­nie! Cea mai im­por­tan­tă co­ro­niță cred că e cea den­ta­ră, la tim­pul ei, cu con­se­ci­nțe­le ei.

Cum reușești să te adap­te­zi me­reu unor proi­ec­te de te­le­vi­zi­u­ne ca­re nu au le­gă­tu­ră întot­de­au­na cu sce­na?

C. I.: Bi­ne, măr­tu­ri­sesc: mi-e groa­ză de te­le­vi­zi­u­ne. Mi-e o fri­că in­des­crip­ti­bi­lă, ple­na­ră, to­ta­lă. Nu­mai Dum­ne­zeu știe prin ce trec în no­pți­le di­nain­te de fil­mări. Îmi vi­ne să re­nu­nț de zeci de ori, nu dorm, mă­sor ca­me­ra în lung și în lat, vor­besc sin­gur ca ne­bu­nii, iar ener­gia pe ca­re o de­ga­jă tre­mu­ra­tul tru­pu­lui ar pro­pul­sa pro­ba­bil un mo­tor de ra­che­tă. Dar aici in­ter­vi­ne un pa­ra­dox pe ca­re nu știu să-l ex­plic: înce­pe la un mo­ment dat să-mi

fie te­a­mă că mi-e fri­că, am zis că e pa­ra­do­xal, poa­te chiar de­ment ce afirm; mă bat cu pro­pria mea spai­mă, nu am chef să mă las în fri­gu­roa­sa ei te­ne­bră. Pur și sim­plu o înfrunt. Cum? Re­pet: Dum­ne­zeu știe.

Tu ești ti­mid? Cum te tra­te­zi?

C. I.: Omul se obișnu­i­ește foar­te re­pe­de cu bo­li­le lui. Ti­mi­di­ta­tea cred că e o boa­lă. Nu mă tra­tez. O tra­tez pe ea, pe boa­lă. O tra­tez cu res­pect și cu re­fuz. Și cu tă­ce­re. Re­co­mand tă­ce­rea, nea­fla­rea în tre­a­bă.

Ce mai vrei tu să îți ofe­re te­a­trul?

C. I.: El îmi ofe­ră to­tul. E ca un ma­ga­zin cu de toa­te, pu­ru­rea des­chis, fă­ră ca­se de mar­cat. La mi­ne e vi­na. Eu sunt mai zgârcit, ar tre­bui să-i dau mai mult, să-i dau tot ce am pri­mit, să nu păs­trez pen­tru mi­ne ni­mic, să trăi­esc nu­mai pen­tru el. Dar sunt un înșe­lă­tor, o ju­mă­ta­te de ac­tor că­la­re pe ju­mă­ta­te de ie­pu­re șchi­op.

Dar pu­bli­cul?

C. I.: Tu nici mă­car nu ai ha­bar câte pre­mii am pri­mit în bia­ta mea viață. Tu ha­bar n-ai ce mic te si­mți în fața unui su­râs au­ten­tic, a unei emoții au­ten­ti­ce, dă­ru­i­te aproa­pe fă­ră si­ne, de pu­blic. E bi­ne­cu­vânta­rea unei fi­i­nțe vii de a pri­mi ofran­da ne­con­tra­fă­cu­tă a altei fi­i­nțe vii. A altor fi­i­nțe vii. Un su­flet mângâind alt su­flet. Ce să mi se mai ofe­re? Pri­mesc însu­tit și înmi­it pen­tru fi­ri­mi­tu­ri­le pe ca­re le-am dat, la rândul meu. Am de plă­tit (râde)… o eter­ni­ta­te pen­tru acest pri­vi­le­giu.

Și viața?

C. I.: Viața mi se ofe­ră în fi­e­ca­re cli­pă: asta, și asta, și asta. Cli­pe. Ofer­ta e fă­cu­tă. De­pin­de de om, de cât de atent es­te la ea, la cli­pă, ca să n-o iro­se­as­că. Ce-mi va oferi cu si­gu­ra­nță va fi ma­xi­mum.

Ce le­gă­turi ai tu cu Du­nă­rea și cu pes­cu­i­tul?

C. I.: Cum ce le­gă­tu­ră? Ce le­gă­tu­ră poa­te avea un om năs­cut pe ma­lu­ri­le ei. E o le­gă­tu­ră de ini­mă, nu de cap. Una emoți­o­na­lă, nu lo­gi­că. Una ine­fa­bi­lă, nu ex­pli­ca­bi­lă. Iar pes­cu­i­tul are un far­mec apar­te la ca­re nu­mai un de­gus­tă­tor de așa ce­va ar re­zo­na. Nu e o ca­le de re­la­xa­re, e o oa­ză.

Ce îți dă reîntâlni­rea cu na­tu­ra?

C. I.: Când dai nas în nas cu cre­ația lui Dum­ne­zeu, îți ofe­ră tot. E aco­lo. Pen­tru ti­ne, pen­tru toți, buni și răi. Ne­a­te­nția nu poa­te ve­ni de­cât din par­tea ta. „Am o ches­tie de re­zol­vat…“, „Mai la­să-mă cu tâmpe­ni­i­le astea!“, „Să ve­zi ce am pri­mit pe net, pei­sa­je, ne­ne, nu ca ăsta, ui­te-aici!“Și te uiți în pi­xe­lii ăia, pe un dis­play de ze­ce pe pa­tru. Iar în ju­rul tău, cre­ația lui Dum­ne­zeu zum­zăie, pul­se­a­ză de viață, de cu­loa­re, de fru­mos, de veșnic. Omul nu se naște tâmpit, se tâmpește pe par-

Ti­mi­di­ta­tea cred că e o boa­lă. Nu mă tra­tez. O tra­tez pe ea, pe boa­lă. O tra­tez cu res­pect și cu re­fuz.

curs. Se au­to­tâmpește. Din nea­te­nție la lu­cru­ri­le ese­nția­le.

Iu­bești as­fal­tul Bu­cu­rești­u­lui?

C. I.: Re­dus la bi­tum, smoa­lă și pi­e­triș, nu. Re­dus la gro­pi, nea­te­nție ci­vi­că și bor­duri veșnic în schim­ba­re, nu. Ri­di­cat la ran­gul de plim­ba­re, po­e­zie, par­fum ci­ta­din, le­van­tin, dar pur ro­mânesc, da, e fas­ci­nant.

În afa­ra Te­a­tru­lui Mic, un­de te pu­tem ve­dea în câte­va spec­ta­co­le me­mo­ra­bi­le, în ce proi­ec­te mai lu­cre­zi?

C. I.: Me­mo­ra­bi­le? Te cam joci cu niște cu­vin­te mari! Trec pes­te asta. La Te­a­trul Avan­gar­dia, în câte­va proi­ec­te foar­te bu­ne: „Intri­ga“, „Și din ze­ce n-a mai ră­mas ni­ci­u­nul“, „Sher­lock Hol­mes“. Vă re­co­mand proi­ec­te­le Te­a­tru­lui Avan­gar­dia (ca­re fun­cți­o­nea­ză la Ci­ne­ma­pro, în bu­ri­cul târgu­lui). Sunt un en­ter­tain­ment cu­rat, cin­stit, cu nu­me so­no­re ale ac­to­ri­ei din Ro­mânia.

Cris­ti, cum faci tu să arăți bi­ne, spor­tiv și cu o ener­gie ca­re con­ta­mi­nea­ză?

C. I.: Cred că sin­gu­rul lu­cru ca­re mă înfu­rie pe lu­mea asta, în viața asta, e le­nea. Pro­ba­bil din cau­za asta, din in­stinct, o ples­nesc pes­te bot. Vor­besc de pro­pria mea le­ne. Și ui­te-așa sunt ac­tiv. Iar o fi­i­nță ac­ti­vă e o fi­i­nță în per­ma­nen­tă evo­luție. Res­tul: fața­de, ener­gii și alte cri­te­rii ta­bloi­de ca­re nu mă in­te­re­se­a­ză, vin de la si­ne. Mint, le­nea nu e sin­gu­rul lu­cru ca­re mă înfu­rie. Mai e unul: pros­tia. Iar pros­tia e un pă­cat, frați­lor.

Ce te echi­li­bre­a­ză?

C. I.: Dum­ne­zeu, Ga­bri­e­la și te­a­trul. Dum­ne­zeu și mi­nu­na­ta Lui cre­ație mă aju­tă să nu înne­bu­nesc de spai­mă în fața mo­rții, Ga­bri­e­la mă aju­tă să nu înne­bu­nesc de spai­mă în fața vi­eții, te­a­trul mă aju­tă să-mi iau în râs ri­di­co­la mea spai­mă. Și, bo­nus, Usi Pi­si­cuța.

Cred că sin­gu­ra ca­le au­ten­ti­că de a con­vin­ge pe ci­ne­va de ce­va es­te exem­plul per­so­nal.

Sce­nă din pi­e­sa „Ka­ra­ma­zo­vii“

Ală­turi de co­le­gii de pla­tou

Cris­ti în „Viața și moar­tea lui Ri­chard 2“

Mo­men­te din emi­si­u­nea „Te cu­nosc de un­de­va!“

„Când dai nas în nas cu cre­ația lui Dum­ne­zeu, îți ofe­ră tot.“

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.