„Opti­mis­mul OCU­PĂ UN LOC im­por tant în viața mea. Chiar cred că BI­NE­LE câști­gă în via­ţă”

Marie Claire (Romania) - - Cover Story -

Con­su­ma­to­rii știu ce vor și în mul­te ca­zuri asta nu co­res­pun­de cu ce­ea ce cred oa­me­nii din con­du­ce­re. Ui­tă-te la suc­ce­sul fil­me­lor Won­der Wo­man, sau la proi­ec­te­le pro­du­se de ti­ne, Săl­bă­ti­cie, Fa­ta dis­pă­ru­tă, Ma­ri­le min­ci­uni ne­vi­no­va­te. Încă nu- mi vi­ne să cred că erau oa­meni ca­re-ți spu­neau că ei nu fac fil­me des­pre fe­mei, când am vă­zut de atâtea ori că oa­me­nii vor să ur­mă­re­as­că ge­nul ăsta de fil­me. „Nu fa­cem fil­me des­pre fe­mei. Nu fa­cem bi­o­gra­fii des­pre fe­mei.” Mi s-a spus asta în față. Un tip mi-a spus că asta nu es­te o idee no­uă, ori­gi­na­lă. Am răs­puns: Să spui o po­ves­te ca­re n-a mai fost spu­să ni­ci­o­da­tă nu ți se pa­re o idee ori­gi­na­lă? Și el a zis: „Nu e pen­tru noi”. Bi­ne, atunci o să mă duc cu ide­ea la o com­pa­nie ca­re va cre­de în ea. Dar suc­ce­sul fi­nan­ciar ar tre­bui să fie re­le­vant. Asta ar tre­bui să fie un fel de: „Ve­zi, ți- am spus eu”. Nu e vor­ba doar des­pre suc­ce­sul fi­nan­ciar. Gir­ls Trip, Won­der Wo­man, The Han­dmaid’s Ta­le – a fost un an bun din punc­tul de ve­de­re al câști­gu­ri­lor, dar sunt și mo­men­te când fil­mul sau se­ria­lul nu are suc­ce­sul aștep­tat. Dar nu ar tre­bui să se ge­ne­ra­li­ze­ze ide­ea că fil­me­le cu fe­mei nu fun­cți­o­nea­ză. Și asta se întâmplă frec­vent. Da­că re­gi­zoa­re­le fac un film ca­re nu are suc­ces, ni­meni nu le mai anga­je­a­ză din nou. Ar tre­bui să ni se per­mi­tă în ace­e­ași mă­su­ră să greșim și să avem suc­ces, ca în ca­zul băr­bați­lor. Pen­tru că in­dus­tria ar­tis­ti­că nu înse­am­nă doar suc­ces. De ce­le mai mul­te ori, es­te vor­ba des­pre a avea cu­raj să încerci și să aduci în lu­me idei noi. În acest mo­ment ai 23 de proi­ec­te. Știu că unul are le­gă­tu­ră cu Bar­bie, un se­rial cu Jen­ni­fer Anis­ton, și Whi­te Lie cu Zen­daya. Ca­re te ob­se­de­a­ză cel mai ta­re? Sunt en­tu­zias­ma­tă de proi­ec­tul cu Jen­ni­fer Anis­ton. E des­pre fe­mei­le din in­dus­tria me­dia – ști­ri­le de di­mi­neață, în spe­cial. Zen­daya și cu mi­ne pro­du­cem un film ca­re se ba­ze­a­ză pe o car­te in­ti­tu­la­tă The Gil­ded Ye­ars, de Mo­ni­ca Be­let­sky. E vor­ba des­pre pri­ma fe­meie afri­ca­nă ca­re a ab­sol­vit co­le­gi­ul Vas­sar. E im­por­tant să ne întoar­cem în timp, ca ge­ne­rația fi­i­cei me­le sau ge­ne­rația Zen­dayei să afle că aces­tea erau bă­tă­lii câști­ga­te cu greu și că oa­me­nii cu­ra­joși ca­re au fă­cut ca lu­cru­ri­le să se întâmple erau fe­mei sau per­soa­ne de cu­loa­re. Mai sunt atât de mul­te pro­gre­se de fă­cut, dar cred că ace­as­tă ge­ne­rație es­te foar­te vo­ca­lă și pu­ter­ni­că. Nu știu da­că la vârsta lor ave­am ju­mă­ta­te din cu­ra­jul lor. Chiar? Mu­lți din­tre noi si­mțim asta des­pre ti­ne și des­pre cu­ra­jul tău de a spu­ne po­vești de ge­nul ăsta. Mi-a luat timp să ajung aici, să simt că pot să am afa­ce­rea mea, să înfi­i­nțez o com­pa­nie. A fost te­ri­fiant. Mă gânde­am: „O să cre­a­dă ci­ne­va în mi­ne?” Când ți- a fost cel mai fri­că? Când mi-am înfi­i­nțat com­pa­nia. Așa mi se întâmplă de fi­e­ca­re da­tă când fac un film sau iau o de­ci­zie. Văd fri­ca pre­cum o cre­a­tu­ră mi­că ce trăi­ește în viața mea în fi­e­ca­re se­cun­dă. Pot s-o bag în se­a­mă, dar atunci nu mai fac ni­mic, sau pot să merg înain­te și s-o ig­nor. Câte­o­da­tă, nu e o de­ci­zie bu­nă, câte­o­da­tă es­te. Dar une­ori tre­bu­ie să sar pur și sim­plu în apa re­ce și să-mi spun: OK, am su­fi­ci­en­tă încre­de­re în mi­ne. Știu că mun­cesc din greu și că pot să mă ba­zez întot­de­au­na pe mi­ne. Ce faci ca să ig­nori fri­ca? Nu știu da­că e să­nă­tos. Cred că m-am năs­cut așa. Când eram mi­că, obișnu­iam să sar de sus, de pe scări. Am ajuns la spi­tal. În școa­lă, cri­ti­cam învăță­toa­rea, pen­tru că mi se pă­rea că ne pre­dă prea ușor. Ave­am 17 ani și nu eram de­loc po­li­ti­coa­să, nu eram dră­guță cu cei din ju­rul meu și eram me­reu pe­dep­si­tă. Între­bam: „Pen­tru ce sunt pe­dep­si­tă? Doar vre­au o edu­cație mai bu­nă. Vre­au să fiu pro­vo­ca­tă”. Ma­ma mea spu­nea: „Re­e­se, apre­ci­ez fap­tul că ești pa­si­o­na­tă, dar e un timp și un loc pen­tru toa­te”. Apoi, am învățat să mă tem­pe­rez și să țin cont de fe­lul în ca­re vor­be­le me­le îi pot afec­ta pe oa­meni. Dar asta a venit oda­tă cu vârsta. Cred că ace­as­tă ne­voie de a fi po­li­ti­cos, sen­ti­men­tul că nu poți să ofen­se­zi pe ci­ne­va, să spui ce gândești, mă ți­ne pe loc une­ori. Și nu doar pe mi­ne, pe mul­te fe­mei. Cred că es­te o di­fe­re­nță între ci­ne­va ca­re se plânge tot tim­pul și es­te agre­siv, are tot fe­lul de pre­te­nții, și ci­ne­va ca­re știe exact cât va­lo­re­a­ză și es­te foar­te clar în a ex­pri­ma acest lu­cru. Trăim într-o lu­me în ca­re sun­tem de­va­lo­ri­za­te pen­tru că câști­găm mai puțin de­cât băr­bații. Apa­re ace­as­tă idee că va­lo­răm mai puțin. Nu că nu va­lo­răm ni­mic. Că va­lo­răm mai puțin. Și acest as­pect tre­bu­ie re­con­si­de­rat, mai ales atunci când con­stru­im re­gu­li­le in­te­ri­oa­re din ca­drul unei com­pa­nii, din șco­li sau din so­ci­e­ta­te, sau atunci când vor­bim cu fe­mei­le. Jo­bul tău de la Elizabeth Arden are cea mai bu­nă ti­tu­la­tu­ră pe ca­re am au­zit- o: po­ves­ti­tor- șef. Tu ai in­ven­tat asta? M-au între­bat da­că sunt de acord cu el și eu am răs­puns afir­ma­tiv. Pen­tru că întot­de­au­na mi-a plă­cut să spun po­vești când eram mi­că. Spu­neam po­vești pe mai mul­te voci, cu accen­te di­fe­ri­te. Mă in­spi­ră po­ves­tea bran­du­lui Arden. Elizabeth era în frun­tea mișcă­rii de câști­ga­re a drep­tu­ri­lor fe­mei­lor la vot, împă­rțind ru­juri roșii fe­mei­lor, pen­tru a crea so­li­da­ri­ta­te între ele. Da­că pur­tai ruj roșu, însem­na că faci par­te din ace­as­tă mișca­re, ce­ea ce mi se pa­re foar­te ta­re. Po­ves­tește- mi des­pre mișca­rea Mar­ch On. Se fo­cu­se­a­ză pe fe­mei­le ca­re aju­tă alte fe­mei. Mar­ch On es­te o cam­pa­nie fi­lan­tro­pi­că și pro­mo­ve­a­ză ega­li­ta­tea între se­xe. Fi­lo­so­fia Elizabeth Arden es­te toc­mai des­pre ega­li­ta­tea din­tre băr­bați și fe­mei și des­pre cum să-și câști­ge fe­mei­le drep­tu­ri­le la lo­cul de mun­că, așa că acest as­pect es­te o par­te im­por­tan­tă din iniția­ti­vă. Tre­bu­ie să răs­pândim acest me­saj. Am ci­tit un in­ter­viu în ca­re ai spus: „M-am să­tu­rat să fiu ti­mi­dă. Am de­pășit mo­men­tul”. Nu- mi ima­gi­nez că ai pu­tea fi ti­mi­dă. Nu am fost ni­ci­o­da­tă cu ade­vă­rat ti­mi­dă, dar ce­ea ce încer­cam să spun es­te că văd o so­ci­e­ta­te în ca­re băr­bații nu se tem să vor­be­as­că des­pre re­a­li­ză­ri­le lor, în timp ce fe­mei­le, da. Chiar da­că vor­besc, sunt sfă­tu­i­te să spu­nă ce gândesc într-o ma­ni­e­ră dră­guță, să nu su­pe­re pe ni­meni. Nu tre­bu­ie să fii agre­siv, dar am pu­tea fi cu 25% mai fer­me în le­gă­tu­ră cu lu­cru­ri­le la ca­re sun­tem bu­ne, pen­tru că, Dum­ne­zeu știe, sunt și lu­cruri la ca­re nu sunt bu­nă de­loc. La ce nu ești bu­nă? La bas­chet. Anu­mi­te as­pec­te ca­re țin de fi­zi­că îmi sca­pă. Dar știu la ce sunt bu­nă și nu are ni­ci­un sens să fiu mo­des­tă doar ca să se sim­tă alții mai con­for­ta­bil.

mc

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.