Italiencele ca­re salvează ar­ta

Marie Claire (Romania) - - Sumar - FO­TO­GRA­FII DE ISABELLA DE MADDALENA. TEXT: KATIE BREEN ȘI I. DE MADDALENA

NE­NU­MĂ­RA­TE ti­ne­re fe­mei din Ita­lia ÎȘI DEDICĂ TIM­PUL pen­tru a sal­va de la de­gra­da­re și a res­tau­ra pic­turi, fres­ce, SCULPTURI, mu­la­je sau fața­de ale bi­se­ri­ci­lor. Intră în lu­mea lor și AFLĂ CE ÎNSE­AM­NĂ SĂ FII un CUS­TO­DE AL FRUMOSULUI

Așa cum își țin ca­pe­te­le aple­ca­te, chi­pu­ri­le lor amin­tesc de ar­ta Re­naște­rii. Câte­va stu­den­te de la Institutul pen­tru Restaurare din Ro­ma sunt ab­sor­bi­te de lu­crul la pic­tu­ra Ma­don­na cu un in­fant și pa­tru îngeri, o lucrare de Botticelli, da­tând din se­co­lul al Xv-lea. Mâi­ni­le lor, pro­te­ja­te de mă­nuși de cau­ci­uc al­bas­tre, înde­păr­te­a­ză un prim strat și con­so­li­de­a­ză ra­ma din lemn a picturii, înain­te ca ace­as­ta să se întoar­că la Pa­laz­zo Pit­ti din Flo­re­nța. Într-un alt ate­li­er, Va­le­ria stu­dia­ză sta­rea unui cap de pia­tră an­tic, re­cu­pe­rat re­cent de la niște hoți, grație echi­pei Po­liți­ei Ita­li­e­ne a Ar­tei. De­par­te de Ro­ma, în Tre­vi­so, un oraș me­di­e­val din apro­pi­e­rea Ve­neți­ei, Gi­o­van­na, So­fia și Ce­ci­lia se ocu­pă de cu­răța­rea fres­ce­lor Iluștrii do­mi­ni­cani, ca­re întru­chi­pe­a­ză 40 de că­lu­gări din se­co­lul al Xiv-lea. În Anco­na, un port pe coas­ta Mă­rii Adria­ti­ce, un fost spi­tal pen­tru le­proși a de­venit un cen­tru cul­tu­ral înflo­ri­tor și că­mi­nul tem­po­rar al mai mul­tor ar­te­fac­te ca­re au fost dis­tru­se în tim­pul cu­tre­mu­ru­lui din 24 au­gust 2016 ce a lo­vit cen­trul Ita­li­ei. Stu­de­nții se află în plin pro­ces de cla­si­fi­ca­re a obi­ec­te­lor și de re­pa­ra­re a dau­ne­lor. Doi din­tre ei unesc pi­e­se­le unui ta­ber­na­clu din aur din se­co­lul al XVII-LEA, în timp ce alții cu­răță ră­mășițe­le unui ele­ment de­co­ra­tiv pro­venit din alta­rul unei bi­se­rici. In­di­fe­rent în ce s-ar im­pli­ca, acești uce­nici res­tau­ra­tori se dedică cu to­tul

„Con­ser­va­rea unei ope­re de ar­tă es­te esen­ţia­lă pen­tru pro­pria noas­tră iden­ti­ta­te”

mun­cii pe ca­re o fac. Ei au în co­mun pa­si­u­nea pen­tru fru­mos și sen­zația că au o mi­si­u­ne de înde­pli­nit. Pen­tru Ce­ci­lia Balsi, 22 de ani, stu­den­tă în anul al doi­lea, ace­as­tă pa­si­u­ne s-a dez­vol­tat atunci când și-a dat se­a­ma cât de fra­gi­lă era fru­mu­sețea: „Sun­tem obișnu­iți cu ide­ea că lucrările de ar­tă exis­tă și vor exis­ta întot­de­au­na, pen­tru că apa­rțin ome­ni­rii, dar, ca ori­ce alt lu­cru, și ele sunt su­pu­se de­gra­dă­rii. Es­te trist când înțe­le­gem asta, dar po­si­bi­li­ta­tea de a con­ser­va ace­as­tă frumusețe ne fa­ce să si­mțim că avem o mi­si­u­ne. Ne ocu­păm de lu­crări în ace­lași mod în ca­re me­di­cii au gri­jă de oa­meni”, spu­ne ea. De­for­ma­te de zgâri­e­turi și po­lua­nți, tăia­te de hoți, îngro­pa­te în dă­râmă­tu­ri­le pro­vo­ca­te de cu­tre­mur sau pur și sim­plu dis­tru­se de uzu­ră: lis­ta încer­că­ri­lor la ca­re au fost su­pu­se aces­te co­mori ale ar­tei es­te nes­fârși­tă. Fru­mu­sețea poa­te fi scri­sul de mână al lui Dum­ne­zeu (po­tri­vit cu­vin­te­lor po­e­tu­lui Ral­ph Wal­do Emer­son), dar fă­ră aju­to­rul oa­me­ni­lor, se va tran­sfor­ma în praf. Ma­ria­gi­u­lia Ros­cig­no, 26 de ani, sim­te, de ase­me­nea, că are o mi­si­u­ne, și cre­de cu tă­rie în va­loa­rea so­cia­lă a ar­tei: „Con­ser­va­rea ope­re­lor de ar­tă es­te ese­nția­lă pen­tru pro­pria iden­ti­ta­te. Nu nu­mai că res­tau­răm ar­ta, ci re­dăm oa­me­ni­lor po­si­bi­li­ta­tea de a se re­cu­noaște într-o ope­ră de ar­tă sau într-un mo­nu­ment. Acest lu­cru con­tri­bu­ie la pro­te­ja­rea co­nști­i­nței noas­tre co­lec­ti­ve și es­te im­por­tant pen­tru so­ci­e­ta­tea noas­tră, în an­sam­blu”. Într-o epo­că în ca­re o pic­tu­ră de Da Vinci se poa­te vin­de și cu 450 de mi­li­oa­ne de do­lari, es­te foar­te emoți­o­nant pen­tru studenți să atin­gă o lucrare de ar­tă preți­oa­să: „La înce­put, atin­gem pi­e­se­le cu oa­re­ca­re fri­că, spe­rând că nu se va întâmpla ni­mic îngro­zi­tor. Apoi, de­vi­ne o ru­ti­nă zil­ni­că”, spu­ne So­fia Oli­ve­ti, 23 de ani. So­fia cre­de că lucrările de ar­tă sunt „pre­cum că­rți­le”. Așa e, pe vre­mea când ma­jo­ri­ta­tea oa­me­ni­lor nu știau să scrie și să ci­te­as­că, ar­ta era un mij­loc de co­mu­ni­ca­re. Într-o pic­tu­ră, poți iden­ti­fi­ca mul­te de­ta­lii ca­re vor­besc des­pre obi­cei­u­ri­le de trai ale oa­me­ni­lor din­tr-o anu­mi­tă pe­ri­oa­dă is­to­ri­că. „Să atin­gi o ope­ră de ar­tă e ca și cum ai atin­ge is­to­ria”, mai spu­ne So­fia. Pe fres­ce­le din Tre­vi­so, pe ca­re ele­vii le-au re­no­vat, poți des­co­peri că unul din­tre că­lu­gări poar­tă oche­lari de ci­tit. Oche­la­rii fu­se­se­ră in­ven­tați cu doar câți­va ani mai de­vre­me, iar acest por­tret, pri­mul cu un om ca­re poar­tă oche­lari, scoa­te la ive­a­lă o in­for­mație ex­trem de uti­lă. Trăind încon­ju­rat de atâta frumusețe, te poți tre­zi tran­sfor­mat într-o per­soa­nă mai bu­nă. So­fia Schiattone, o tână­ră de 21 de ani din Ro­ma, vor­bește des­pre schim­ba­re: „Pe când ur­mam cur­su­ri­le de res­tau­ra­tor, am învățat să mă con­cen­trez asu­pra de­ta­li­i­lor unui ar­te­fact, pen­tru a-i înțe­le­ge în amă­nunt par­ti­cu­la­ri­tăți­le și fru­mu­sețea, înain­te de a înce­pe res­tau­ra­rea. Acest con­tact di­rect cu fru­mu­sețea mi-a in­flue­nțat viața per­so­na­lă: acum, încerc să înțe­leg, să apre­ci­ez și să am mai mul­tă gri­jă de lu­cru­ri­le ca­re mă încon­joa­ră”. Ma­ria­gi­u­lia spu­ne că, in­di­fe­rent da­că se află la lo­cul de mun­că sau în afa­ra pro­gra­mu­lui, con­ti­nuă să gânde­as­că pre­cum un res­tau­ra­tor: „Pri­vesc o stra­dă și nu-i mai văd fru­mu­sețea, mă uit la de­ta­li­i­le ar­tis­ti­ce ale unei clă­diri și, din­tr-oda­tă, văd un punct ne­gru sau al­ge ver­zi cres­când pe pe­re­te. Cum au pu­tut aces­te ale­ge să cre­as­că aici?, mă întreb. De un­de pro­vin scur­ge­ri­le de apă?”. Toți stu­de­nții sunt de acord că res­tau­ra­rea es­te o ac­ti­vi­ta­te ca­re te so­li­ci­tă la ma­xi­mum: poți ajun­ge să stai în frig, pe sche­le, eli­mi­nând po­lua­nții de pe fața­da unei bi­se­ri­cii sau să pe­treci ore între­gi cu­rățând găi­națul pă­să­ri­lor de pe o sta­tu­ie. Vei fi încon­ju­rat de mi­ro­suri chi­mi­ce și praf, vei pe­ria și cu­răța înde­lung. Res­tau­ra­rea es­te o mun­că pli­nă de iu­bi­re, de­di­ca­re to­ta­lă și răb­da­re, ce­va de ge­nul țe­se­rii sau bro­dă­rii co­voa­re­lor. Unii au com­pa­rat-o cu înda­to­ri­ri­le unei ma­me și poa­te asta ex­pli­că și nu­mă­rul ma­re de fe­mei im­pli­ca­te în acest do­me­niu. Fran­ces­ca Ca­pan­na, di­rec­to­rul Institutului pen­tru Restaurare din ca­drul Șco­lii pen­tru Edu­cație și Stu­dii Su­pe­ri­oa­re, ne-a ofe­rit câte­va ci­fre adu­na­te din ce­le do­uă șco­li ale sa­le, din Ro­ma și Ma­te­ra: băr­bații nu ocu­pă un pro­cent mai ma­re de 10% din­tre stu­de­nții ca­re se ocu­pă de restaurare. Va­le­ria Mer­lini, un res­tau­ra­tor cu ex­pe­ri­e­nță, ca­re lu­cre­a­ză pe cont pro­priu în stu­di­o­ul său, spu­ne că res­tau­ra­to­rii ita­li­e­nii au o re­pu­tație ex­ce­pți­o­na­lă. „De altfel, res­tau­ra­to­rii de pre­tu­tin­deni vin în Ita­lia pen­tru cur­suri de spe­cia­li­ta­te.” To­tuși, deși „teh­ni­ci­le de restaurare și cu­noști­nțe­le noas­tre pro­gre­se­a­ză con­ti­nuu, bu­ge­tul dis­po­ni­bil pen­tru con­ser­va­rea pa­tri­mo­ni­u­lui ita­lian nu es­te su­fi­ci­ent. Pa­tri­mo­ni­ul nos­tru es­te imens și es­te răs­pândit pe întreg te­ri­to­ri­ul ță­rii, fi­e­ca­re să­tuc as­cun­de o co­moa­ră cât de mi­că sau es­te, el însuși, o co­moa­ră ce tre­bu­ie sal­va­tă. Mai mult, sun­tem me­reu ame­ni­nțați de de­zas­tre na­tu­ra­le …”, spu­ne Fran­ces­ca Ca­pan­na. șîn timp ce ma­jo­ri­ta­tea stu­de­nți­lor pre­fe­ră să lu­cre­ze pe cont pro­priu, par­cur­sul es­te unul di­fi­cil, ca­re poa­te lua ani. Re­pu­tația se asi­gu­ră în ur­ma res­tau­ră­rii unor lu­crări aparținând unor ar­tiști fai­moși. Va­le­ria Mer­lini a avut oca­zia să res­tau­re­ze trei pic­turi de Ca­ra­vag­gio. Ul­ti­ma sa lucrare, Ado­ra­rea păs­to­ri­lor, de Ca­ra­vag­gio, a avut loc înăun­trul Ca­me­rei De­pu­tați­lor din Ita­lia, într-un spațiu cu fe­res­tre ce dă­de­au spre stra­dă. „Oa­me­nii au pu­tut fi mar­tori la fi­e­ca­re eta­pă a res­tau­ră­rii. O restaurare pu­bli­că, pre­cum a fost ace­as­ta – re­a­li­za­tă de mi­ne și aso­cia­tul meu –, es­te foar­te efi­ci­en­tă în încer­ca­rea de a adu­ce oa­me­nii mai aproa­pe de pa­tri­mo­ni­ul nos­tru ar­tis­tic”, spu­ne ea. Gri­ja ei, împăr­tăși­tă în pre­zent și de Mi­nis­te­rul Pa­tri­mo­ni­u­lui, Cul­tu­rii și Tu­ris­mu­lui din Ita­lia, es­te de a-i con­vin­ge pe ti­neri să se apro­pie și să de­vi­nă in­te­re­sați de lucrările de ar­tă și de pa­tri­mo­ni­ul in­cre­di­bil al ță­rii. Lu­cru ca­re es­te, în mod cert, mai ușor de spus de­cât de fă­cut...

mc

„ ÎN ITA­LIA, fi­e­ca­re să­tuc as­cun­de o co­moa­ră cât de mi­că sau es­te, el însuși, o co­moa­ră ca­re tre­bu­ie sal­va­tă”

ÎN TRE­VI­SO, CE­CI­LIA BALSI LU­CRE­A­ZĂ LA CU­RĂȚA­REA SELECTIVĂ A FRES­CE­LOR ILUȘTRII DO­MI­NI­CANI, DIN CA­DRUL SEMINARULUI EPISCOPAL DIN SAN NICOLÒ. „ AVEM GRI­JĂ DE LU­CRĂRI ÎN APRO­XI­MA­TIV ACE­LAȘI MOD ÎN CA­RE ME­DI­CII AU GRI­JĂ DE OA­MENI”, SPU­NE EA.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.