Actrița Me­de­ea Ma­ri­nes­cu, des­pre mo­men­te im­por­tan­te din viața ei

să-mi tri­mi­tă ma­jo­ri­ta­tea Am ru­gat-o CÂTE­VA PO­ZE CU EA, iar au fost cu fa­mi­lia ei. PO­ZE CU EA împreu­nă AM IN­SIS­TAT să-mi tri­mi­tă o po­ză să apa­ră doar ea, mă­car în ca­re UN PRO­FIL. Me­de­ea nar­ci­sis­tă Și mi-am dat se­a­ma, brusc, că nu es­te ACTRIȚA T IPICĂ,

Marie Claire (Romania) - - Sumar - DE ANDRE­EA CIPCĂ

Pe Me­de­ea o poți ve­dea în mul­te pi­e­se de te­a­tru în Bu­cu­rești ( Fă-mi loc, ală­turi de Ma­ri­us Ma­no­le, All in­clu­si­ve, re­gi­zat de Vlad Zam­fi­res­cu, Di­neu cu proști, în re­gia lui Ion Ca­ra­mi­tru, Me­mo­ria apei, în re­gia lui Erwin Shim­sem­son) și în ța­ră, în tur­neu cu lon­ge­vi­vul Străini în noap­te, ală­turi de Flo­rin Pi­er­sic. În cu­rând, va avea o pre­mi­e­ră cu spec­ta­co­lul Intri­ga, la te­a­trul Avan­gar­dia. În pri­vi­nța ro­lu­ri­lor din film, ea aște­ap­tă să ia­să la lu­mi­nă scur­tme­tra­jul Mi­che­lan­ge­lo, în re­gia lui Anghel Da­mian. Es­te de­bu­tul lui în re­gie de film, iar Me­de­ea joa­că ală­turi de Lu­ca, fi­ul ei cel ma­re. CA­RE ES­TE PRI­MA TA AMIN­TI­RE DIN CO­PI­LĂ­RIE? Nu știu da­că e pri­ma, dar cu si­gu­ra­nță că e prin­tre pri­me­le amin­tiri ca­re mi-au ră­mas im­preg­na­te în me­mo­rie. Sfârși­tul ve­rii (așa îl per­ce­pe­am eu, fi­in­dcă de fapt era de­ja sep­tem­brie), cald, cur­tea spi­ta­lu­lui Ca­ri­tas. Am so­sit de mână cu bu­ni­ca și cu ta­ta, să le luăm aca­să pe ma­ma și pe ce­le do­uă su­rori. Ma­ma era fru­mos îmbră­ca­tă, pur­ta san­da­le cu toc, iar din su­ro­ri­le me­le nu se ve­dea mai ni­mic, pen­tru că erau înfășu­ra­te și ară­tau ca do­uă pa­che­te foar­te mici pe ca­re ta­ta și bu­ni­ca le pur­tau cu ma­re gri­jă pe brațe, de par­că le era fri­că să nu se spar­gă. Am ajuns aca­să, pe stra­da Par­fu­mu­lui. Su­ro­ri­le me­le au fost așe­za­te pe un pat ma­re. Ta­ta, ma­ma și bu­ni­ca au ră­mas în pi­ci­oa­re pri­vind emoți­o­nați că­tre ele, iar eu am tă­bă­rât pes­te ele în pat și am înce­put să le pup. PRI­MA AMIN­TI­RE DES­PRE MA­MA TA? În sa­la de con­cert a Șco­lii de mu- zi­că 5 din Lu­caci. Con­cer­tul de di­nain­te de Cră­ci­un, pri­mul meu tri­mes­tru de mu­zi­că. Învăța­sem să cânt la pian cu do­uă mâini, ce-i drept, pe rând, un fel de melc-melc co­do­belc. Cântam pri­ma, pen­tru că eram cea mai mi­că. M-am ur­cat pe sce­nă emoți­o­na­tă și i-am dat dru­mu’. Am cântat cam po­tic­nit, pen­tru că ave­am emoții, dar am ajuns to­tuși la sfârșit și am înce­put să o caut cu pri­vi­rea pe ma­ma, în sa­lă. Era la mar­gi­nea rându­lui, aplau­dând ta­re, cu ochii plini de la­cri­mi. Și m-am si­mțit fe­ri­ci­tă. Era ci­ne­va ca­re cre­dea în ta­len­tul meu. CE AI SI­MȚIT PRI­MA OA­RĂ CÂND ȚI- AI ȚI­NUT CO­PI­II ÎN BRAȚE? Pe co­pii i-am ți­nut pri­ma da­tă în brațe chiar aco­lo, pe ma­sa de naște­re, așa cum se obișnu­i­ește. Cu Lu­ca sen­ti­men­tul a fost ace­la al unei întâlniri de dra­gos­te, pen­tru ca­re te pre­gă­tești, pe ca­re o aște­pți încer­când să ți-o ima­gi­ne­zi, și ca­re, ori­cât ai vrea să te con­tro­le­zi, te co­pleșește în mo­men­tul în ca­re se întâmplă. La Fi­lip am trăit o imen­să mi­ra­re, par­că nu pu­te­am să înțe­leg (deși eram la a do­ua naște­re) că acea mo­gâlde­ață era chiar a mea, că toc­mai adu­se­sem pe lu­me un OM. Am plâns de fe­ri­ci­re. CE AI SI­MȚIT CÂND ȚI- AU SPUS PRI­MA OA­RĂ MA­MA? ÎȚI MAI AMINTEȘTI MO­MEN­TUL? Lu­ca a spus mai întâi ta­ta. Și nu e de mi­ra­re, pen­tru că Ge­or­ge a fost mult mai pre­zent în viața lui Lu­ca, la înce­put, de­cât am pu­tut fi eu. Apoi, și Lu­ca, și Fi­lip au înce­put să spu­nă ma­ma din întâmpla­re, și, deși ve­de­am asta, mă încer­ca un soi de mân-

drie și emoție. Acum, când îmi spun ma­ma co­nști­ent, s-a mai adău­gat par­că ce­va. Gândul ace­la că ești pro­fund res­pon­sa­bil față de acea fi­i­nță, că nu ai voie s-o de­za­mă­gești.

CÂND AI ȘTI­UT ÎN MOD SI­GUR CĂ VREI SĂ DE­VII AC­TRIȚĂ? În cla­sa a XII-A am fă­cut un film în re­gia lui Vi­o­rel Ser­go­vici, Dom­nișoa­ra Cris­ti­na, du­pă nu­ve­la lui Mir­cea Elia­de, pe ca­re, întâmplă­tor, o stu­diam în acel an și la lim­ba ro­mână. Eram la li­ceul de mu­zi­că și mă pre­gă­te­am pen­tru Con­ser­va­tor. Atunci s-a fă­cut de­cli­cul și am înțe­les că tre­bu­ie să op­tez clar. Să văd ce îmi do­resc cu ade­vă­rat să de­vin, ce pot și ce am cu­raj să îmi asum. Și am ales să dau exa­men (deși am și un ates­tat în mu­zi­că) la Aca­de­mia de Te­a­tru și Film. CE AI GÂNDIT CÂND TE- AI VĂ­ZUT PRI­MA OA­RĂ PE ECRAN? Pri­ma amin­ti­re cla­ră e pre­mi­e­ra Ma­ri­ei Mi­ra­be­la. Țin min­te că atunci o jur­na­lis­tă m-a între­bat cum aș vrea ca pu­bli­cul să pri­me­as­că acest film. I-am răs­puns că mi-e in­di­fe­rent. Spre dis­pe­ra­rea ace­lei jur­na­lis­te ca­re par­că ui­ta­se că vor­bește cu un co­pil pre­o­cu­pat mai mult să se joa­ce, de­cât de pro­pri­ul ego în ci­ne­ma. Am pri­vit cu in­te­res fil­mul, ca un spec­ta­tor cu­ri­os să afle ca­re e po­ves­tea. Fil­mă­ri­le, cu du­ble, re­luări, să­ri­turi în sce­na­riu, mă cam nău­ci­se­ră și chiar i-am spus lui Go­po la fi­nal că n-am înțe­les ni­mic din fil­mul lui (asta exis­tă în ma­king of-ul fil­mu­lui). CE ÎȚI AMINTEȘTI DES­PRE PRI­MUL TĂU ROL? Nu ma­re lu­cru. Era în ’77 și ave­am aproa­pe trei ani, ju­cam în Iar­na bo­bo­ci­lor, de Mir­cea Mol­do­van. Ta­ta mi-a po­ves­tit la un mo­ment dat că era o sec­vență în ca­re Dra­ga Olte­a­nu (ma­ma mea din film) mă ți­nea în brațe într-o dis­cuție aprin­să cu Ma­rin Mo­ra­ru (ta­tăl din film). La un mo­ment dat, mă la­să jos și ce­ar­ta con­ti­nuă. Am re­pe­tat și, când s-a dat mo­tor, Dra­ga Olte­a­nu nu m-a mai lă­sat din brațe jos, a con­ti­nuat să se cer­te. Atunci eu m-am întins spre ure­chea dânsei și i-am șop­tit „la­să-mă jos”. DAR DES­PRE PRI­MUL SUC­CES? Pri­mul suc­cess a fost în mod si­gur cel cu fil­mul Ma­ria Mi­ra­be­la. Am fost la ci­ne­ma­to­gra­ful Glo­ria toa­te cla­se­le I-IV de la Școa­la 73, să ve­dem fil­mul. Prin­tre ei, mă aflam și eu. Fil­mul s-a ter­mi­nat și tot ci­ne­ma­to­gra­ful a înce­put să aplau­de, mu­lți din­tre ei întor­cându-se spre rândul un­de mă aflam așe­za­tă. M-am si­mțit bi­ne. N-am fost ni­ci­o­da­tă o sin­gu­ra­ti­că, dar atunci am si­mțit că le-am câști­gat pri­e­te­nia tu­tu­ror, că toți voiau să se joa­ce cu mi­ne și să fim pri­e­teni. Co­pi­ii n-au or­go­lii, in­vi­dii. Suc­ce­sul meu se mă­su­ra atunci în bu­cu­ria de a ne ju­ca împreu­nă.

„ Am aștep­tat să mă CONSTRU I E S C cu­nos­cându-mă și ACCEPTÂNDU- MĂ să de­vin ci­ne sunt ACUM, fă­ră să vre­au S Ă PAR nici mai înal­tă, nici mai SEN­ZUA­LĂ, nici mai sim­pa­ti­că, cău­tând să mo­de­lez mai de­gra­bă ce era înăun­trul meu”

CA­RE A FOST PRI­MA TA DEZAMĂGIRE? Pri­ma dezamăgire am trăit-o în cla­sa a cin­cea sau a șa­sea. Am câști­gat pre­se­le­cția pen­tru un con­curs de pian în Ita­lia, la Stres­sa. Din câte­va su­te de can­di­dați, fu­se­se­răm se­lec­tați doar câți­va, mai puțin de ze­ce. Prin­tre ca­re și eu. Era pri­mul meu con­curs mu­zi­cal de an­ver­gu­ră și pri­ma mea ieși­re în Occi­dent. Ave­am emoții, mă pre­gă­te­am zil­nic, stu­di­ind ore în șir și aștep­tând să îmi fie eli­be­rat pașa­por­tul, ca­re nu a fost ni­ci­o­da­tă eli­be­rat. Din cau­za asta, am ra­tat par­ti­ci­pa­rea la acel con­curs pen­tru ca­re mă pre­gă­ti­sem din greu. Erau anii ’80, fra­te­le ta­tă­lui meu toc­mai fu­gi­se la Pa­ris, iar no­uă, între­gii fa­mi­lii, ni s-a in­ter­zis, până în ’90, să mai pă­ră­sim ța­ra. CÂND TE- AI SI­MȚIT PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ VULNERABILĂ? În anul întâi de fa­cul­ta­te. Eram îngro­zi­tor de ti­mi­dă, veneam de la Li­ceul de Mu­zi­că, eram in­tro­ver­ti­tă. Și am ni­me­rit exact într-o lu­me ex­tro­ver­ti­tă, era apoa­pe o con­diție pen­tru a reuși, pen­tru a te fa­ce re­mar­cat. Nu o înțe­le­ge­am, mi-a fost greu să mă adap­tez. M-am îngrășat pes­te ze­ce ki­lo­gra­me în pri­me­le trei luni de fa­cul­ta­te, apoi, res­tul de trei ani ju­mă­ta­te m-am chi­nu­it să slă­besc. CÂND AI ÎNVĂȚAT PEN­TRU PRI­MA DA­TĂ SĂ SPUI NU? Am fost aju­ta­tă, re­cu­nosc. Eram stu­den­tă în anul doi. Și, fi­ind re­mar­ca­tă într-un exa- men al cla­sei, am fost in­vi­ta­tă să pre­zint împreu­nă cu un co­leg de cla­să Re­ve­li­o­nul de la TVR (nu exis­tau de­cât do­uă sau trei te­le­vi­zi­uni în ’94). Mi se pă­rea o șan­să ex­traor­di­na­ră și am ac­cep­tat fă­ră să stau pe gânduri. Dar n-am des­chis sce­na­ri­ul ca­re mi s-a dat. În schimb, ta­ta l-a răs­foit. Și m-a între­bat da­că am avut cu­ri­o­zi­ta­tea să îl ci­tesc și da­că mă re­gă­sesc în lu­mea pro­pu­să de acel sce­na­riu. L-am ci­tit și am avut un șoc. Era gro­tesc, vul­gar și fă­ră pic de umor. Ce să fac?! Accep­ta­sem și era 30 de­cem­brie (emi­si­u­nea de Re­ve­li­on ur­ma să fie în di­rect). L-am su­nat și pe pro­fe­so­rul meu, Flo­rin Zam­fi­res­cu, i-am spus în ce încur­că­tu­ră mă gă­se­am. El m-a cer­tat și mi-a ex­pli­cat încă o da­tă că opți­u­ni­le sunt ce­le ca­re ne de­fi­nesc. Am su­nat atunci la te­le­vi­zi­u­ne, le-am mu­lțu­mit că s-au gândit la mi­ne, dar le-am ex­pli­cat că nu pot ju­ca într-o po­ves­te în ca­re eu nu cred. A fost o le­cție ne­ce­sa­ră. CÂND AI FOST PRI­MA OA­RĂ CO­NȘTI­EN­TĂ DE PU­TE­REA FE­MI­NI­TĂȚII TA­LE? Cred că des­tul de târziu. Nu m-am con­si­de­rat o fa­tă fru­moa­să, eram ti­mi­dă și des­tul de ne­si­gu­ră pe mi­ne. Erau o gră­ma­dă de ti­ne­re în ju­rul meu ca­re mi se pă­re­au spec­ta­cu­loa­se și ca­re jon­glau cu pro­pria fe­mi­ni­ta­te mi­zând pe im­pre­sia pe ca­re o la­să fi­zi­cul lor. Am aștep­tat să mă con­stru­i­esc cu­nos­cându-mă și acceptându-mă să de­vin ci­ne sunt acum, fă­ră să vre­au să par nici mai înal­tă, nici mai sen­zua­lă, nici mai sim­pa­ti­că, cău­tând să mo­de­lez mai de­gra­bă ce era înăun­trul meu. Și, într-o zi, pur și sim­plu mi-am dat se­a­ma că am de­venit o fe­meie stă­până pe mi­ne și mai puțin te­mă­toa­re de­cât eram, să zi­cem, în pe­ri­oa­da fa­cul­tății. CE ȚI- AI CUM­PĂ­RAT DIN PRI­MII BANI CÂȘTI­GAȚI DE TI­NE? Pia­nul Blut­hner pe ca­re îl am și acum. Din ba­nii pri­miți de la fil­mă­ri­le la Ma­ria Mi­ra­be­la, la ca­re au mai pus niște bani și pă­ri­nții mei, pen­tru că atunci am înce­put să stu­di­ez pia­nul, iar un ast­fel de in­stru­ment bun era foar­te scump. E unul din­tre ce­le mai va­lo­roa­se lu­cruri, dar nu din punct de ve­de­re ma­te­rial. Co­nți­ne o între­a­gă is­to­rie. Și azi mă mai re­fu­gi­ez în el. CÂND AI SI­MȚIT CĂ FACI UN SA­CRI­FI­CIU PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ? Când am re­nu­nțat să mă mai joc, să ies cu co­le­gii sau cu su­ro­ri­le me­le, pen­tru că stu­diam cam opt, no­uă ore pe zi la pian. Am fost într-un „can­to­na­ment” lung, pe ca­re am vrut să îl fac pen­tru a pu­tea ajun­ge la per­for­ma­nță. CÂND TE- AI SI­MȚIT PRI­MA OA­RĂ ÎMPLI­NI­TĂ? În cli­pa când am avut o fa­mi­lie și s-a năs­cut Lu­ca, pri­mul nos­tru co­pil. CÂND AI PLÂNS PEN­TRU PRI­MA OA­RĂ PEN­TRU CE­VA CU ADE­VĂ­RAT IM­POR­TANT?

Când bu­ni­ca mea a ple­cat în ce­ruri. Atunci mi-am dat se­a­ma că nu am apu­cat să îi mu­lțu­mesc pen­tru tot ce a fă­cut pen­tru mi­ne, pen­tru noi. CA­RE ES­TE PRI­MA CON­DIȚIE PE CA­RE TRE­BU­IE S- O ÎNDEPLINEASCĂ UN TEXT SAU UN SCE­NA­RIU CA SĂ TE INTERESEZE? Să fie bun, să îmi do­resc să îl văd ca spec­ta­tor. CA­RE ES­TE SACRIFICIUL CEL MAI MA­RE PE CA­RE A TRE­BU­IT SĂ-L FACI, ÎN ME­SE­RIA TA? Să nu fiu lângă co­pi­lul meu când avea doar do­uă luni. Am înce­put fil­mă­ri­le în Fra­nța la Don­nant Don­nant. CA­RE ES­TE PRI­MUL LU­CRU PE CA­RE-L FACI DI­MI­NEAȚA? Îmi re­fac ra­pid în min­te pro­gra­mul pe zi­ua res­pec­ti­vă. Ca să mă pot mo­bi­li­za. CA­RE ES­TE CEA MAI IM­POR­TAN­TĂ ALE­GE­RE DIN VIAȚA TA, DE PÂNĂ ACUM?

Ca­te­go­ric, cea a par­te­ne­ru­lui meu de viață, ta­tăl co­pi­i­lor mei, Ge­or­ge. Îi da­to­rez enorm. mc

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.