Psi­ho: De ce mă simt me­reu vi­no­va­tă?

Marie Claire (Romania) - - Sumar - DE ADRIA­NA MOS­CU

„Vai, cum plo­uă afa­ră! Îmi pa­re atât de rău că nu pu­tem mer­ge în parc … Încă o zi ra­ta­tă!” „Aș vrea să ne ju­căm mai mult împreu­nă, dar tre­bu­ie să plec la ser­vi­ciu. Ce vi­no­va­tă mă simt!” „Tre­bu­ia să mă înfo­me­tez, poa­te așa ajun­gea să mă pla­că …” Toa­te afir­mați­i­le de mai sus sunt exem­ple de vini închi­pu­i­te. Vi­na fă­ră mo­tiv are însă re­sor­turi mult mai com­ple­xe, mul­te din­tre ele avându-și iz­vo­rul în co­pi­lă­rie. Cinci fe­mei po­ves­tesc des­pre mo­men­te din viață în ca­re s-au cul­pa­bi­li­zat fă­ră rost și cum au reușit să de­pășe­as­că acest im­pas.

Ce­ra­se­la, 33 de ani, ar­tist plas­tic

Con­diția de ar­tist – și, poa­te, cu-atât mai mult cea de pic­tor – nu es­te una ușor de dus. Nici de că­tre ti­ne, nici de că­tre cei din jur. Artiștii sunt firi sen­si­bi­le prin de­fi­niție, per­fe­cți­o­niști prin pris­ma me­se­ri­ei. Am des­co­pe­rit că am ta­lent la de­sen încă de mi­că și de atunci nu m-a mai in­te­re­sat altce­va. Am stu­diat toți ma­rii ar­tiști și, până la ur­mă, mi-am des­co­pe­rit pro­pri­ul stil su­pra­re­a­list. Însă ra­re­ori am fost cu ade­vă­rat mu­lțu­mi­tă de lucrările me­le. Deși în ado­les­ce­nță am pri­mit o bur­să pen­tru co­pii su­pra­do­tați, iar mai târziu, la fa­cul­ta­te, în Sta­te­le Uni­te, o altă bur­să de me­rit, suc­ce­sul meu nu-mi adu­cea prea des zâmbe­tul pe bu­ze. Pe de o par­te, mă si­mțe­am vi­no­va­tă că ai mei, pro­fe­sori de me­se­rie, fă­ce­au efor­turi su­prao­me­nești pen­tru a mă ți­ne în școa­lă – bur­sa nu aco­pe­rea de­cât o mi­că par­te din cur­su­ri­le din străi­nă­ta­te. Pe de altă par­te, si­mțe­am că nu răs­plă­tesc su­fi­ci­ent efor­tu­ri­le ce­lor din jur. Am

Vi­na O EMOȚIE fi­re­as­că es­te ATUNCI CÂND ȘTII ai fă­cut ce­va rea in­te­nție. că cu Dar CE SE ÎNTÂMPLĂ da­că îți si­mți me­reu ume­rii grei FĂ­RĂ UN MO­TIV se­ri­os?

arun­cat la gu­noi 80% din­tre ope­re­le me­le, ba chiar am re­nu­nțat la stu­dii și m-am re­fu­giat în ca­sa bu­ni­ci­lor de la mun­te, sin­gu­ră, cu Sa­mi, câi­ne­le meu ci­o­bă­nesc, în spe­ra­nța că, pic­tând în izo­la­re 24 de ore din 24, ope­ra mea se va de­să­vârși. Când de­pre­sia era pe cul­mi, îmi ră­de­am tot pă­rul – șu­vițe ne­gre, aproa­pe crețe – și spe­ram ca, oda­tă cu no­ua po­doa­bă ca­pi­la­ră, să mă învă­lui de un val proas­păt de in­spi­rație. Ma­tu­ri­za­rea și ac­cep­ta­rea au venit oda­tă cu dra­gos­tea cea ma­re. M-am că­să­to­rit înain­te de-a împlini 30 de ani, tot cu un pic­tor, și împreu­nă am cres­cut și am si­mțit cum ca­păt fo­rță și încre­de­re. Viața mea a de­venit com­ple­tă du­pă ce în ea au apă­rut și cei doi co­pii ai noștri. Nu am ne­gli­jat ni­cio cli­pă la­tu­ra ar­tis­ti­că, fă­ră de ca­re n-aș pu­tea trăi, dar schim­ba­rea m-a fă­cut să înțe­leg că re­la­xa­rea și sen­zația că apa­rții cu­i­va sunt pu­nți că­tre suc­ces. Cel puțin în ca­zul meu.

Alexandra, 35 de ani, eco­no­mist

Cul­pa con­stan­tă a apă­rut în viața mea în mo­men­tul în ca­re mi-am pi­er­dut so­ra mai mi­că. Eram împreu­nă în mași­nă, ne întor­ce­am de la mun­te, era noap­te, ce­ață, drum alu­ne­cos și o po­rți­u­ne cu ser­pen­ti­ne. Ea con­du­cea, iar eu stă­te­am în dre­ap­ta ei. La un mo­ment dat, un șo­fer gră­bit a înce­put să sem­na­li­ze­ze in­sis­tent din spa­te, să mă­rim vi­te­za. O bu­nă bu­ca­tă de vre­me l-am ig­no­rat, însă pen­tru so­ra mea de­veni­se obo­si­tor să con­du­că având me­reu flash-uri­le ace­lea în ochi, pe ca­re le ve­dea prin oglinda re­tro­vi­zoa­re. Mi-a spus că o să de­pășe­as­că mași­na din față, deși era pe li­nie con­ti­nuă, iar eu am fost de acord. Ce era în ca­pul meu? Amându­ro­ra ni s-a pă­rut că dru­mul e li­ber, dar nu era așa. Când s-a an­ga­jat în de­păși­re, din față se apro­pia ame­ni­nță­tor un alt au­to­tu­rism, ca­re a înce­put să cla­xo­ne­ze pu­ter­nic. So­ra mea s-a spe­riat, a tras brusc dre­ap­ta de vo­lan în ul­ti­ma cli­pă, mași­na a de­ra­pat și ne-am tre­zit că­zând în gol. La im­pac­tul cu so­lul, so­ra mea nu a re­zis­tat. Eu am aflat de tra­ge­die când am ieșit din co­mă. Cinci ani de zi­le nu am mai fost om. M-am învi­no­vățit pen­tru tot ce se întâmpla­se, re­me­mo­ram ul­ti­me­le cli­pe pe­tre­cu­te împreu­nă și îmi do­re­am să fi fost eu în lo­cul ei. Am reușit să es­ca­la­dez dra­ma cu aju­to­rul unui psi­ho­log, ca­re m-a fă­cut să înțe­leg că nu pu­tem con­tro­la tot ce ni se întâmplă în viață.

Mi­ru­na, 50 de ani, avo­cat

Ple­cam de-aca­să di­mi­neața, la pri­ma oră, și mă întor­ce­am se­a­ra, târziu. Cât timp am avut-o pe bu­ni­ca să­nă­toa­să, m-a aju­tat mult să-mi cresc băia­tul, iar eu să mă pot ocu­pa li­niști­tă de ca­ri­e­ră. Însă bu­ni­ca a că­zut la pat când fi­ul meu a ajuns la ado­les­ce­nță și, tot în ace­lași timp, eu am tre­cut prin­tr-un di­vo­rț. De la un co­pil su­pra­ve­ghe­at strict și răs­fățat pes­te mă­su­ră, fi­ul meu a ajuns să fie scă­pat de sub con­trol. Trep­tat, a ni­me­rit într-un an­tu­raj ne­fast și a înce­put să se dro­ghe­ze, să chi­u­le­as­că, ba chiar să fa­că in­fra­cți­uni mi­no­re. A ți­nut-o așa toa­tă ado­les­ce­nța, dar când l-am vă­zut la fa­cul­ta­te, am cre­zut că s-a ter­mi­nat cu acest coșmar. Nu era așa, a aban­do­nat fa­cul­ta­tea du­pă pri­mii doi ani și la fel a fă­cut și cu cea de-a do­ua. Ani la rând m-am învi­no­vățit pen­tru ce­ea ce a ajuns. Îi pro­gra­ma­sem un alt vi­i­tor, dar s-a do­ve­dit că so­co­te­a­la din târg nu se po­tri­vește cu cea de-aca­să. Am per­sis­tat în greșe­a­lă, com­pa­rându-l cu pri­e­te­nii lui, ca­re mai de ca­re cu bur­se de me­rit și fa­cul­tăți de re­nu­me ter­mi­na­te. Mă învi­no­vățe­am con­stant că am dat greș cu edu­cația lui, ajun­se­sem să stau mai mult prin spi­ta­le pen­tru că, de câte ori fă­cea ce­va ce mă de­ran­ja, so­ma­ti­zam și luam toa­tă vi­na asu­pra mea. Tot el a fost cel ca­re mi-a des­chis ochii. Mi-a spus că es­te fe­ri­cit cu sti­lul de viață ales, cu jo­bu­ri­le se­zo­ni­e­re și an­tu­ra­jul bo­em pe ca­re-l are, și că se află aco­lo un­de a de­cis el să fie. Că nu e ni­meni vi­no­vat pen­tru asta și că nici nu poa­te fi vor­ba de o vi­nă, atât timp cât acest mod de viață îl împli­nește pe de-a-ntre­gul. Am ales să-l cred și de-atunci înco­lo i-am acor­dat întregul meu gir. Par­că și eu mă simt mai bi­ne oda­tă ce am ac­cep­tat si­tuația așa cum es­te și nu am mai vrut să-l schimb du­pă chi­pul și ase­mă­na­rea mea.

Bian­ca, 30 de ani, spe­cia­list în co­mu­ni­ca­re

Poa­te că am o di­plo­mă în ști­i­nțe­le co­mu­ni­că­rii și chiar pro­fe­sez în do­me­niu, dar pe mi­ne însă­mi m-am înțe­les foar­te târziu. Încă din co­pi­lă­rie, am fost înzes­tra­tă – sau am că­pă­tat? – un spirit de com­pe­tiție exa­ge­rat. Voiam să fiu întot­de­au­na pri­ma, la școa­lă, în ori­ce com­pe­tiție, la joa­că, să câștig ori­ce, to­tul. Fă­ce­am o ade­vă­ra­tă tra­ge­die când pi­er­de­am un joc oa­re­ca­re sau nu luam no­ta 10, in­di­fe­rent cât de mi­că era mi­za. Nu dor­me­am toa­tă noap­tea! Nu fă­ce­am ni­cio con­ce­sie și ni­ci­un ra­bat de la ni­mic. Am ur­mat cur­su­ri­le uneia din­tre ce­le mai cu­nos­cu­te uni­ver­si­tăți din Ma­rea Bri­ta­nie și, încon­ju­ra­tă de lauri, m-am întors în ța­ră, pre­gă­ti­tă să mă an­ga­jez. În scurt timp însă, mi-am dat se­a­ma că îmi lip­sea cu de­să­vârși­re ex­pe­ri­e­nța de viață, pi­e­te­nii, si­mțul re­a­li­tății. Și am in­trat într-o spi­ra­lă a vi­no­văți­ei în ca­re m-am tot afun­dat, ca Ie­pu­re­le Alb din Ali­ce în Ța­ra Mi­nu­ni­lor. Într-un fi­nal, mi-am dat se­a­ma că ape­le se vor așe­za atunci când voi re­nu­nța să mai văd lu­mea în alb și ne­gru și mă voi bu­cu­ra de nes­fârși­te­le ei fațe­te. Am ac­cep­tat un post de ju­ni­or ma­na­ger, pe un sa­la­riu mo­dest și am do­ve­dit în șa­se luni că pot mult mai mult. Am tre­cut prin toa­te eta­pe­le vi­eții și am înțe­les că exis­tă loc sub soa­re pen­tru toa­tă lu­mea, că fe­ri­ci­rea se do­bândește nu atunci când cre­zi că ai me­reu drep­ta­te, ci când ești pre­gă­tit să înțe­le­gi și ade­vă­rul ce­lui de lângă ti­ne.

Te­o­na, 28 de ani, mu­zi­cian

Nu simt ni­mic, nu vre­au ni­mic, nu sunt dem­nă să me­rit spri­ji­nul sau ate­nția cu­i­va. Au fost gându­ri­le ca­re, până de cu­rând, m-au însoțit prin viață. De când mă știu, am fost o per­soa­nă sin­gu­ra­ti­că, in­tro­ver­ti­tă, mi-aș fi do­rit să mă nasc mu­tă, să nu mai tre­bu­ias­că să des­chid gu­ra ni­ci­o­da­tă. Mă­run­tă, aproa­pe ano­re­xi­că, cu un chip șters, vi­oa­ra a treia (la pro­priu), în orches­tra în ca­re cântam. Me­reu cu pri­vi­rea în pă­mânt, me­reu în ur­ma ce­lor­la­lți. Mă si­mțe­am bi­ne în ne­fe­ri­ci­rea mea, fan­to­ma­ti­că, așa cum tre­ce­am prin viață. Când, în ur­mă cu doi ani, un co­leg vi­o­lo­nist s-a îndră­gos­tit de mi­ne, m-am pur­tat atât de săl­ba­tic, încât nu a mai încer­cat a do­ua oa­ră. Până când sin­gu­ra pri­e­te­nă pe ca­re am avut-o vre­o­da­tă și-a luat ini­ma în di­nți și m-a tri­mis la psi­ho­lo­gul la ca­re mer­se­se și ea pen­tru a-și re­zol­va o pro­ble­mă. Du­pă mul­te șe­di­nțe în ca­re blo­ca­jul emoți­o­nal nu se lă­sa dus cu ni­ci­un chip, am ac­cep­tat o se­si­u­ne de re­gre­sie. Așa a ieșit la ive­a­lă, din stră­fun­du­ri­le me­mo­ri­ei, pe­ri­oa­da în ca­re băia­tul pe ca­re ai mei îl avu­se­se­ră în gaz­dă mă abu­za­se se­xual – la doar 10 ani. Trep­tat, șe­di­nțe­le de te­ra­pie m-au fă­cut la loc o fe­meie între­a­gă. Acum am un iu­bit, duc o viață li­niști­tă și mi-am ac­cep­tat tre­cu­tul. În plus, îmi e pen­tru pri­ma oa­ră clar că nu a fost ni­cio cli­pă vi­na mea pen­tru tot ce mi s-a întâmplat în co­pi­lă­rie.

mc

Când apa­re sen­ti­men­tul de vi­no­văție con­stan­tă? Ce îl ge­ne­re­a­ză? O per­soa­nă ca­re se cul­pa­bi­li­ze­a­ză con­ti­nuu a trăit într-un me­diu în ca­re fie a fost pu­să la zid ade­sea de că­tre pă­ri­nți, fie stan­dar­de­le i-au fost se­ta­te foar­te sus și ast­fel, lup­tând con­ti­nuu să fa­că față aștep­tă­ri­lor ce­lor­la­lți, a ajuns să se au­toînvi­no­vățe­as­că pen­tru fi­e­ca­re ne­reuși­tă. Acest sen­ti­ment din co­pi­lă­rie ne poa­te însoți pe tot par­cur­sul vi­eții, fă­ră ca noi să ne dăm se­a­ma. Co­pi­lul cer­tat și învi­no­vățit că nu a luat pre­mi­ul I poa­te fi adul­tul de azi ca­re stă la bi­rou pes­te pro­gram în fi­e­ca­re zi pen­tru a înde­plini sar­ci­ni­le cu per­fe­cți­o­nism. Fo­cu­sul ca­de pe ce­ea ce nu es­te su­fi­ci­ent, pe lu­cruri ca­re mai tre­bu­ie fă­cu­te, și nu pe re­a­li­zări, reuși­te, mici sa­tis­fa­cții ca­re ar pu­tea ate­nua sen­ti­men­tul de vi­no­văție.

Ca­re sunt per­soa­ne­le pre­dis­pu­se să se sim­tă me­reu vi­no­va­te, chiar și când nu es­te ca­zul? Pro­ba­bil am întâlnit cu toții de-a lun­gul tim­pu­lui per­soa­ne ca­re se scu­ză me­reu, sunt ga­ta să re­nu­nțe la pro­pri­i­le ne­voi și do­ri­nțe pen­tru a le sa­tis­fa­ce pe ale alto­ra sau pur și sim­plu se învi­no­vățesc pen­tru ori­ce se întâmplă în ju­rul lor. Vi­no­văția exa­ge­ra­tă es­te strâns le­ga­tă de an­xi­e­ta­tea ri­di­ca­tă pe ca­re o re­si­mțim când urme­a­ză să fa­cem ale­geri im­por­tan­te: ne es­te te­a­mă să nu greșim, ne es­te te­a­mă de ur­mări, ne es­te te­a­mă că nu sun­tem su­fi­ci­ent de buni pen­tru a lua o de­ci­zie co­rec­tă. În ge­ne­ral, per­soa­ne­le an­xi­o­se, per­fe­cți­o­nis­te, dor­ni­ce de a deți­ne con­tro­lul sunt ce­le ca­re dez­vol­tă pre­dis­po­ziția că­tre au­toînvi­no­văți­re. O altă ca­te­go­rie de per­soa­ne ca­re se pot au­toînvi­no­văți des es­te a ce­lor ex­trem de em­pa­ti­ce, ca­re nu-și pot con­tro­la foar­te bi­ne ca­pa­ci­ta­tea de a re­zo­na cu emoți­i­le ce­lor­la­lți. Cum își poa­te da ci­ne­va se­a­ma că su­fe­ră de o vi­nă închi­pu­i­tă? Co­nști­en­ti­zând cau­za ca­re ge­ne­re­a­ză vi­no­văția. Acest lu­cru îl pu­tem fa­ce adre­sându-ne o între­ba­re sim­plă: es­te cu ade­vă­rat im­por­tant acest as­pect în viața mea sau aleg eu să îl fac mai im­por­tant de­cât es­te de fapt? Poa­te fi vor­ba de o sar­ci­nă de la bi­rou, de o pro­ble­mă a unui pri­e­ten la ca­re ajun­gem să ne ra­por­tăm ca fi­ind foar­te per­so­na­lă, poa­te să fie o asu­ma­re mult prea încrânce­na­tă a unor lu­cruri ca­re până la ur­mă nu de­pind doar de noi. Es­te be­ne­fic să fa­cem din când în când acest exer­cițiu al co­nști­en­ti­ză­rii, de­oa­re­ce ne aju­tă să ne eli­be­răm de mul­te pre­si­uni sau sen­ti­men­te de vi­no­văție ca­re pot fi foar­te su­bi­ec­ti­ve sau asu­ma­te mult prea ușor.

Iz­vo­rul vi­nii per­ma­nen­te își are ori­gi­nea în co­pi­lă­rie, sau poa­te fi de­cla­nșat și de un eveni­ment pe­tre­cut la ma­tu­ri­ta­te? O ma­re par­te din com­por­ta­men­te­le și ati­tu­di­ni­le noas­tre față de viață își au ori­gi­nea în co­pi­lă­rie și în re­lația cu apa­rți­nă­to­rii. În ce­ea ce pri­vește vi­no­văția, pro­vo­ca­rea aces­teia poa­te fi fă­cu­tă de că­tre pă­ri­nți prin jo­curi apa­rent nai­ve și ino­cen­te sau prin acu­ze di­rec­te: „Vaai, ce m-ai su­pă­rat!”, „ Mă simt rău, nu mă aștep­tam să faci una ca asta!”, „Da­că nu as­cu­lți, ma­ma o să su­fe­re!” etc. Toa­te aces­tea încar­că ba­ga­jul emoți­o­nal al co­pi­lu­lui cu sen­ti­men­te de in­su­fi­ci­e­nță, de in­ca­pa­ci­ta­te de a-și fa­ce pă­ri­nții fe­ri­ciți. Res­pon­sa­bi­li­ta­tea fe­ri­ci­rii și a mu­lțu­mi­rii pă­ri­nți­lor pu­să pe ume­rii co­pi­i­lor îi poa­te tran­sfor­ma pe aceștia în adu­lți per­fe­cți­o­niști, an­xi­oși. Ast­fel, adul­tul an­xi­os se poa­te tran­sfor­ma in­co­nști­ent în pro­pri­ul său per­se­cu­tor, sta­bi­lin­du-și stan­dar­de foar­te înal­te, fi­ind con­ti­nuu ne­mu­lțu­mit de si­ne, învi­no­vățin­du-se ade­sea că nu fa­ce mai mult. Eveni­men­te­le pe­tre­cu­te la ma­tu­ri­ta­te pot ge­ne­ra o altă for­mă de învi­no­văți­re, ace­ea că „nu am pu­tut fa­ce mai mult” într-o anu­mi­tă si­tuație. Acest tip de vi­no­văție tre­bu­ie tra­tat cu ate­nție, de­oa­re­ce poa­te con­du­ce în timp că­tre com­por­ta­men­te de au­to­pe­dep­si­re de ge­nul „eu nu me­rit o re­lație”, „eu nu me­rit să mă iu­be­as­că ci­ne­va” sau „eu nu me­rit un loc de mun­că mai bun”.

Ce pu­tem fa­ce pen­tru a scă­pa de sen­ti­men­tul că noi pur­tăm vi­na pen­tru toa­te re­le­le de pe pă­mânt? Ar fi in­di­cat să re­nu­nțăm din când în când la su­pra­res­pon­sa­bi­li­za­re sau, cu alte cu­vin­te, la cos­tu­me­le de won­der-wo­man sau de su­per­man. De ce­le mai mul­te ori, aju­to­rul pe ca­re îl pu­tem oferi ce­lor­la­lți înce­pe cu aju­to­rul ele­men­tar pe ca­re ar tre­bui să ni-l ofe­rim no­uă înși­ne, pri­o­ri­ti­zându-ne pro­pri­i­le ne­voi. Ser­vi­ci­ul va fi tot aco­lo și da­că ale­gem să ne luăm o zi li­be­ră, pri­e­te­nii ar pu­tea înțe­le­ge da­că nu am răs­puns o da­tă la te­le­fon. Învi­no­văți­rea con­ti­nuă poa­te fi cel mai ma­re dușman al trăi­rii mo­men­tu­lui pre­zent.

Cum pu­tem lup­ta cu acu­za­to­rii abu­zi­vi? Acu­za­to­rii abu­zi­vi se fo­lo­sesc în prin­ci­pal de ma­ni­pu­la­rea emoți­o­na­lă. Aces­ta poa­te fi ce­va de ge­nul „n-ai mai dat ni­ci­un semn, nu-ți pa­să de­loc de mi­ne” sau „da­că nu sun eu, tu nu dai ni­ci­un te­le­fon …”. Ast­fel de fra­ze au ca­pa­ci­ta­tea de a in­du­ce un sen­ti­ment acut de vi­no­văție. Vi­no­văția se in­te­gre­a­ză prin re­pe­tiție, deci cu cât vom au­zi mai des ast­fel de fra­ze, cu atât ne vom si­mți mai vi­no­vați. Tre­bu­ie să co­nști­en­ti­zăm fap­tul că fi­e­ca­re avem ne­voi per­so­na­le ca­re tre­bu­ie sa­tis­fă­cu­te înain­te de a avea gri­jă de ne­voi­le tu­tu­ror ce­lor din jur. Une­ori, es­te ne­ce­sar să fa­cem o pri­o­ri­ti­za­re ma­tu­ră a ne­voi­lor. De fo­los poa­te fi să vor­bim cu acu­za­to­rii emoți­o­na­li pen­tru a-i fa­ce co­nști­e­nți de fap­tul că fi­e­ca­re per­soa­nă are anu­mi­te ne­voi. De ase­me­nea, es­te im­por­tant să co­nști­en­ti­zăm că pu­tem fa­ce un nu­măr li­mi­tat de acți­uni. Nu pu­tem con­tro­la tot ce­ea ce se întâmplă în ju­rul nos­tru, așa cum nu pu­tem fi res­pon­sa­bi­li to­tal de fe­ri­ci­rea ce­lor din ju­rul nos­tru.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.