Po­ves­tea fe­mei­lor re­fu­gia­te din Su­da­nul de Sud

Marie Claire (Romania) - - Sumar - TEXT ȘI FO­TO: PETER BAUZA

Mar­tha, Pe­ri­na Abak și trăi­esc ÎN PRE­ZENT ta­be­re REFUGIAȚI, ră­să­ri­te în pen­tru pes­te tot ța­ră cu12 MI­LI­OA­NE lo­cu­i­tori. în ace­as­tă de Alun­ga­te de-aca­să din CAU­ZA răz­boi­u­lui ci­vil, a foa­me­tei și a lip­sei me­di­ca­men­te, ÎNCONJURATE de de ca­da­vre, ELE tre­bu­ie să gă­se­as­că so­luții zil­nic pen­tru a SUPRAVIEȚUI

Ne aflăm în orașul Ben­tiu, din Sta­tul Uni­ta­tea. Vul­tu­rii pla­nea­ză în tă­ce­re. Jos, pe pă­mânt, dom­nește moar­tea, ca­re te poa­te sur­prin­de în ori­ce cli­pă. Nu tre­ce o zi sau o noap­te fă­ră rai­duri, vi­o­luri și fur­turi. În in­te­ri­o­rul ta­be­rei, re­fu­giații sunt înghe­su­iți într-un spațiu închis, ală­turi de cor­turi din plas­tic, fă­ră lo­curi de mun­că, hră­nin­du-se cu rații de ur­ge­nță ca­re co­nțin doar ali­men­te su­fi­ci­en­te pen­tru su­pra­vi­ețu­i­re. Mar­tha are 20 de ani și ace­as­ta es­te ca­sa ei. Po­ves­tește cu o vo­ce ti­mi­dă, co­pi­lă­roa­să: „Până în 2014, du­ce­am o viață fe­ri­ci­tă și li­niști­tă ală­turi de fa­mi­lia mea. Mer­ge­am la școa­lă, ave­am 17 ani și într- o zi a înce­put: m- a ză­rit pe dru­mul spre școa­lă. Era im­pu­nă­tor, avea 35 de ani, era un ofițer re­bel de rang înalt, din opo­ziție. M-a ur­mă­rit și a vrut să fiu a lui. Eu nu-mi do­re­am de­cât să con­ti­nuu stu­di­i­le și să-mi pe­trec viața lângă fa­mi­lia mea. Nu avu­se­sem ni­ci­o­da­tă un iu­bit de vârsta mea, dar ce­ea ce-mi do­resc eu nu con­te­a­ză în tra­diția noas­tră. Pă­ri­nții m-au bă­tut și m-au obli­gat să de­vin soția lui. El i-a dat ta­tă­lui meu 35 de vaci la schimb și am fost vându­tă pe loc, așa cum se întâmplă cu mul­te fe­mei în Su­da­nul de Sud. Mai târziu, am aflat că eram cea de-a do­ua lui soție. N-am întâlnit-o ni­ci­o­da­tă pe pri­ma”. Mai târziu, în ace­lași an, orașul Ben­tiu a fost bom­bar­dat de că­tre tru­pe­le gu­ver­na­men­ta­le. S-a dat o bă­tă­lie de o vi­o­le­nță ex­tre­mă, în ur­ma că­reia așe­za­rea a fost ra­să de pe fața pă­mântu­lui.

O in­de­pen­de­nță aplau­da­tă

To­tuși, du­pă de­ce­nii de răz­boi ci­vil, Su­da­nul de Sud a reușit, în 2011, să se des­par­tă de nor­dul arab. O in­de­pen­de­nță aplau­da­tă de po­pu­lație. Și spe­ra­nța unei vi­eți li­niști­te. Dar vi­sul a fost efe­mer. În de­cem­brie 2013, li­niștea a dis­pă­rut. Lup­te­le in­ter­ne de la vârful pu­te­rii, al că­ror mo­tiv prin­ci­pal es­te tra­sa­rea de­fi­ni­ti­vă a gra­nițe­lor, au dis­trus pa­cea fra­gi­lă. No­ul preșe­din­te, Sal­va Ki­ir, și fos­tul vi­ce­preșe­din­te, Ri­ek Ma­char, nu au pu­tut tre­ce pes­te ve­chea ri­va­li­ta­te. Doi băr­bați, do­uă tri­buri – ce­le mai im­por­tan­te din ța­ră: Din­ka și Nuer. De atunci, ar­ma­te­le lor se con­frun­tă neînce­tat. De­cla­rația lui Sal­va Ki­ir de înce­ta­re uni­la­te­ra­lă a fo­cu­lui a ră­mas fă­ră re­zul­tat. În plus, dis­tru­ge­rea sis­te­ma­ti­că a ță­rii și re­vol­te­le pa­ra­li­ze­a­ză pro­du­cția și co­me­rțul cu pe­trol. Astă­zi, în Ben­tiu, cea mai ma­re ta­bă­ră din Su­da­nul de Sud, alți 120 000 de refugiați i se ală­tu­ră Mar­thei. So­lul es­te con­ta­mi­nat, de­je­cți­i­le sunt arun­ca­te în ca­na­le. Lup­ta pen­tru hra­nă și apă se dă în fi­e­ca­re se­cun­dă. Apa po­ta­bi­lă es­te dis­tri­bu­i­tă de do­uă ori pe zi – 9 li­tri pe per­soa­nă pen­tru băut, gă­tit, spă­lat. Oa­me­nii pot aștep­ta

cu ore­le până reușesc să-și um­ple bi­doa­ne­le. La so­si­rea se­zo­nu­lui ploi­os, si­tuația ie­se de sub con­trol. Bo­li­le se ex­tind cu re­pe­zi­ci­u­ne. Fri­ca es­te chiar mai pre­zen­tă de­cât foa­me­tea. Noap­tea, ban­de de hoți și oa­meni în uni­for­mă es­ca­la­de­a­ză gar­du­ri­le de fi­er ale ta­be­rei. Înar­mați, fu­ră tot ce le pi­că în mână. Mar­tha înce­ar­că să su­pra­vi­ețu­ias­că. Soțul ei s-a îmbol­nă­vit. „Nu știam ce avea”, spu­ne ea astă­zi. Dar să fu­gă cu co­pi­ii n-a fost ni­ci­o­da­tă o opți­u­ne pen­tru ea. În cul­tu­ra sa, o fe­meie tre­bu­ie să ră­mână la că­pă­tâi­ul soțu­lui său. Po­tri­vit Înal­tei Co­mi­sii a Nați­u­ni­lor Uni­te pen­tru Refugiați, nu­mă­rul per­soa­ne­lor ca­re au fu­git din ța­ră a ajuns de­ja la 2,3 mi­li­oa­ne. Su­da­nul de Sud se con­frun­tă cu cea mai ma­re cri­ză a re­fu­giați­lor din Afri­ca (du­pă Si­ria și Afga­nis­tan). O cri­ză în spa­te­le uși­lor închi­se. Es­te di­fi­cil să in­tri, să că­lă­to­rești și să ob­ser­vi de­că­de­rea aces­tei pă­rți de lu­me. Tre­bu­ie să ai răb­da­re, să obții ne­nu­mă­ra­te apro­bări pen­tru a tre­ce din­tr-un stat în altul. Și pen­tru a pu­tea să-i întâlnești pe lo­cal­nici și să des­co­peri de­zas­trul în ca­re se afun­dă. Cu toții vor­besc des­pre ace­lași lu­cru: des­pre dis­pe­ra­re.

Jur­na­lis­tul și pre­zen­ta­to­rul de ieri

A tre­cut un an de când Pe­ri­na Law­ren­ce lo­cu­i­ește în ta­bă­ra de refugiați din Wau (în nord-vest). Și ea a tre­bu­it să-și pă­ră­se­as­că sa­tul. S-a întâmplat pe 23 iu­nie 2016. Nu a ui­tat ni­mic: „Le văd în fața mea: ca­mi­oa­ne­le pli­ne de sol­dați, cu mi­tra­li­e­re­le lor, in­va­dându-ne sa­tul. Cei ca­re nu au pu­tut scă­pa, au fost împușcați pe loc. Unchi­ul meu a fost ucis. Am fu­git în pă­du­re cu co­pi­ii și, timp de do­uă zi­le, ne-am as­cuns, fă­ră să avem ac­ces la apă sau mânca­re. În fi­e­ca­re se­cun­dă am cre­zut că ne vor gă­si și ne vor uci­de”. Sa­tul a fost ars și je­fu­it. Pe­ri­na, în vârstă de 36 de ani, a fost jur­na­list și pre­zen­ta­tor de știri la Te­le­vi­zi­u­nea Pu­bli­că din Su­da­nul de Sud. A pi­er­dut to­tul. A fu­git împreu­nă cu fa­mi­lia, sfi­dând pe­ri­co­lul, înfo­me­tându-se, bând apă din râu. Du­pă câte­va zi­le de mers cu cei trei băi­eți, ce­le trei fi­i­ce și soțul ei, au reușit să ajun­gă la ta­bă­ra din Wau, un­de s- au in­sta­lat într-un adă­post im­pro­vi­zat de nu­mai 15 me­tri pă­trați, cu do­uă pa­turi mur­da­re și ve­se­lă ve­che. Din cau­za lip­sei de spațiu, soțul doar­me sub mar­chi­ză. „Nu pu­tem re­nu­nța. Când se va rein­stau­ra pa­cea, poa­te ne vom întoar­ce și vom înce­pe to­tul de la ze­ro. Până atunci, tre­bu­ie să ne des­cur­căm cu 50 de ki­lo­gra­me de sorg, opt cas­troa­ne de fa­so­le și cinci li­tri de ulei – rați­i­le dis­tri­bu­i­te de Pro­gra­mul Ali­men­tar Mon­dial. Vin­dem un pic de sorg, făi­nă și ara­hi­de, iar asta ne per­mi­te pla­ta ta­xe­lor de șco­la­ri­za­re pen­tru co­pi­ii noștri”, spu­ne ea. Pe­ri­na coor­do­nea­ză, de ase­me­nea, gru­pul de fe­mei al ta­be­rei, cre­at de Orga­ni­zația pen­tru Mi­grație. Tre­bu­ie să re­zol­ve pro­ble­me­le din­tre refugiați, a că­ror viață in­ti­mă es­te afec­ta­tă, în ur­ma amin­ti­ri­lor trau­ma­ti­zan­te. „Ma­me­le ți­pă și își bat co­pi­ii. Avem prin­tre noi și oa­meni vi­o­le­nți și, une­ori, se pro­duc vi­o­luri. O ma­mă a ars re­cent mâi­ni­le fi­i­cei sa­le de cinci ani cu apă fiar­tă. Fa­ta a fu­rat 20 de li­re su­da­ne­ze – nici mă­car echi­va­len­tul a 10 ce­nți. A fost ne­voie de cal­ma­rea spi­ri­te­lor”, spu­ne ea. Chiar în acest mo­ment, Pe­ri­na tre­bu­ie să ple­ce pen­tru a fa­ce tu­rul ta­be­rei și a cău­ta so­luții atât pen­tru alții, cât și pen­tru ea însăși. Ne îndrep­tăm spre nord, pen­tru a ajun­ge în sta­tul Ba­hr el-gha­zal. Ce­rul se înno­re­a­ză. Se­zo­nul ploi­os își fa­ce si­mți­tă pre­ze­nța. Dru­mu­ri­le sunt im­prac­ti­ca­bi­le. Abak Mu­ke­ch înce­ar­că să-și re­vi­nă în pu­teri la spi­ta­lul de ur­ge­nță Méde­cins Sans Fron­tières (MSF) din Aweil. Lo­cu­ia într-un sat, de­par­te de tot, fă­ră re­sur­se. Dar când pe Aguek, no­ra sa, au apu­cat-o chi­nu­ri­le fa­ce­rii, a tre­bu­it să ple­ce. Împreu­nă cu fi­ul ei și cu o moașă, au vrut s-o du­că pe tână­ră într-un cen­tru de ur­ge­nță de lângă gra­niță. Au mers pe jos. Aguek a năs­cut pe drum, în spa­te­le unui tu­fiș. Nu a avut timp să-și ți­nă co­pi­lul în brațe, a mu­rit dându-i naște­re.

Uni­for­me con­tra li­mu­zi­ne

„ Ne- am si­mțit atât de nea­ju­to­rați, încât nu am ști­ut ce să fa­cem”, șop­tește Abak Mu­ke­ch. Au ple­cat aca­să, au îngro­pat cor­pul în gră­di­nă și apoi s-au întors pen­tru a gă­si aju­tor pen­tru co­pil. Dar un­de să-l gă­se­as­că? Un­de sunt doc­to­rii? Ma­ma și fi­ul de­cid să se ală­tu­re cen­tru­lui de ur­ge­nță de stat. Pe drum, li se ofe­ră lap­te de va­că. Do­uă zi­le mai târziu, la cen­tru, du­la­pu­ri­le pen­tru me­di­ca­men­te sunt goa­le, lap­te­le ma­tern es­te scump și in­dis­po­ni­bil. „Ne-au tri­mis la spi­ta­lul pen­tru co­pii con­dus de MSF. Acum, stăm aici, co­pi­lul a pri­mit pri­mul aju­tor, dar tre­bu­ie să exis­te o ca­le de ieși­re. Nu ne pu­tem ba­za pe aju­toa­re­le de stat și nu ne pu­tem per­mi­te să cum­pă­răm lap­te sub­sti­tu­it. Ce ar tre­bui să fa­cem?” Su­da­nul de Sud și ce­le 12 mi­li­oa­ne de per­soa­ne re­fu­gia­te de­pind în între­gi­me de aju­tor in­ter­nați­o­nal. Dar ace­as­tă ța­ră, cea mai tână­ră și cea mai să­ra­că din lu­me, de­di­că 60% din bu­ge­tul său pen­tru se­cu­ri­ta­te, ofe­rind să­nă­tății doar 2,3% – echi­va­len­tul a șa­se mi­li­oa­ne de eu­ro. În timp ce ofi­cia­lii gu­ver­na­men­ta­li își schim­bă uni­for­me­le cu hai­ne de lux și con­duc li­mu­zi­ne. Re­gi­u­nea Hat, sta­tul Jon­glei. Aici, la fel, pro­vi­zi­i­le ali­men­ta­re și ce­le me­di­ca­le sunt de­ri­zo­rii. Dru­mul în ca­noe de la un sat la altul du­re­a­ză, ade­sea, câte­va zi­le. Din iu­lie 2017, nu a fost acor­dat ni­ci­un aju­tor ali­men­tar și ho­le­ra se răs­pândește. Es­te cea mai pu­ter­ni­că epi­de­mie, cu gra­dul de mor­ta­li­ta­te cel mai ri­di­cat de la in­de­pen­de­nța Su­da­nu­lui de Sud încoa­ce. Oa­me­nii mor de foa­me aici. Zo­na mlăști­noa­să împi­e­di­că ac­ce­sul. Pro­gra­mul Ali­men­tar Mon­dial al ONU (PAM) a răs­puns prin tri­mi­te­rea în re­gi­u­ne a lui „Joh­nny Air­drop”, așa cum îl nu­mesc ma­jo­ri­ta­tea co­le­gi­lor săi pe ke­nya­nul cu ex­pe­ri­e­nță în Su­da­nul de Sud. Joh­nny es­te res­pon­sa­bil cu pre­gă­ti­rea ali­men­te­lor ca­re vor fi dis­tri­bu­i­te de sus. Oda­tă cu hra­na, el arun­că atât ma­te­rial din ca­re se fac pla­se de pes­cu­it, cât și se­mi­nțe. Joh­nny, de 52 de ani, es­te încor­dat, nu îi es­te per­mi­să ni­cio greșe­a­lă. Zo­na în ca­re tre­bu­ie efec­tua­tă eli­be­ra­rea pa­che­te­lor ali­men­ta­re a fost mar­ca­tă și cu­răța­tă. Ni­meni nu

are drep­tul să se apro­pie. Ve­chi­ul, dar fia­bi­lul apa­rat de zbor Ili­ușin II-76, se apro­pie de obi­ec­tiv. Obloa­ne­le gre­le se des­chid și, la 300 de me­tri alti­tu­di­ne, mânca­rea mult aștep­ta­tă es­te arun­ca­tă. Une­le pun­gi cântă­resc 50 de ki­lo­gra­me, iar vi­te­za că­de­rii es­te ameți­toa­re. „O pun­gă ca­re co­boa­ră cu până la 150 km/h poa­te să omoa­re pe ci­ne­va în că­de­re. Și, înain­te de ope­rați­u­ne, tre­bu­ie să se­cu­ri­zăm zo­na împo­tri­va even­tua­le­lor ja­furi”, ex­pli­că Joh­nny. Băr­ba­tul nu es­te la pri­ma sa mi­si­u­ne în ace­as­tă ța­ră însânge­ra­tă. Re­cent, a fost res­pon­sa­bil de con­voai­e­le uma­ni­ta­re. „Une­ori, pe ploaie, înain­tăm cu greu pe aces­te dru­muri de ța­ră. Să nu mai vor­bim des­pre punc­te­le de con­trol, un­de tre­bu­ie să plă­tim o ta­xă. Din Ju­ba până la gra­nița de nord sunt aproa­pe șai­zeci. Ta­xa­rea va­ria­ză de la 4 la 20 de do­lari ame­ri­cani. Con­voi­ul nos­tru a fost de­ja ata­cat ae­rian și cu toții a tre­bu­it să ne as­cun­dem sub co­paci. Dar când ve­zi ră­ni­le oa­me­ni­lor ca­re mor de foa­me mun­cind, știm ce tre­bu­ie fă­cut.” Gândi­tor, el se așa­ză pe unul din­tre sa­cii arun­cați și tre­ce în re­vis­tă ru­te­le spre ca­re tre­bu­ie să zboa­re în ore­le ur­mă­toa­re. La câți­va ki­lo­me­tri dis­ta­nță, în Ben­tiu, Mar­tha a aflat în ce­le din ur­mă ade­vă­rul des­pre boa­la soțu­lui său, cu aju­to­rul me­di­ci­lor. În afa­ră de tu­ber­cu­lo­za pe ca­re a că­pă­tat-o, es­te HIV po­zi­tiv. Un se­cret pe ca­re l-a as­cuns luni la rând. Po­tri­vit stu­di­i­lor efec­tua­te de or­ga­ni­zați­i­le uma­ni­ta­re din ta­bă­ră, se es­ti­me­a­ză că mai mult de 10% din­tre refugiați sunt in­fec­tați cu HIV. Mar­tha știe că soțul său va muri. Își pu­ne pe față o mas­că de pro­te­cție și se stre­coa­ră în pat. El nu o re­cu­noaște. Cu toa­te aces­tea, ea înce­ar­că să-i ți­nă com­pa­nie, să-l hră­neas­că cu o se­rin­gă. Un ul­tim gest al unei fe­mei că­reia nu i s-a ofe­rit șan­sa de a ale­ge altce­va. El va muri câte­va ore mai târziu. Mar­tha nu mai poa­te fa­ce ni­mic. Cu ex­ce­pția fap­tu­lui de a- și păs­tra spe­ra­nța că ța­ra sa se va tre­zi când­va din ace­as­tă tra­ge­die.

mc

2

10

3. Ală­turi de ma­ma sa, Wil­liam aște­ap­tă aju­tor pen­tru co­pi­lul său, într-un spi­tal MSF. Ma­ma be­be­lușu­lui a mu­rit dându-i naște­re 4. și 5. În sta­tul Jon­glei, ali­men­te­le sunt arun­ca­te din avi­oa­ne și co­lec­ta­te de oa­me­nii de la sol 3

4

5

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.