Eu, ci­ti­toa­rea: Am fost su­pra­pon­de­ra­lă

Iri­na A SU­FE­RIT 15 ani obe­zi­ta­te mor­bi­dă. de izo­lat S-a în ca­să, con­ti­nuând să mă­nânce, zi­ua până în în ca­re pu­tut ieși nu a mai pe UȘĂ. La pro­priu. Atunci s-a pro­dus de­cli­cul

Marie Claire (Romania) - - Sumar - A CONSEMNAT: ADRIANA MOSCU

Am au­zit ade­sea că lu­cru­ri­le ca­re nu te omoa­ră te fac mai pu­ter­nic. Pe mi­ne m-au fă­cut mai gra­să. Re­lația mea cu mânca­rea a înce­put foar­te de­vre­me, pe când eram o co­pi­lă. Bu­ni­ca su­fe­ri­se crunt de foa­me în tim­pul ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial, iar gri­ja ei prin­ci­pa­lă a fost să mă cre­as­că bine, să nu-mi lip­se­as­că ni­mic. Iar când spun asta, mă re­fer la po­rți­i­le pan­ta­grue­li­ce de mânca­re pe ca­re mi le pu­nea în față și pe ca­re nu ave­am voie să nu le ter­min, chit că, de ce­le mai mul­te ori, mă să­tu­ra­sem de la pri­mul fel. Îmi amin­tesc foar­te clar cum înce­pe­am să ne­go­ci­ez cu ea can­ti­ta­tea de mânca­re pe ca­re ur­ma s-o con­sum la ce­le trei me­se prin­ci­pa­le de pes­te zi. Când îi spu­neam că nu mai pot, înce­pea cu șan­ta­jul emoți­o­nal: „Mă­nâncă, alt­fel de îmbol­nă­vești” sau „Mă­nâncă, alt­fel te bi­ru­ie dușma­nii”. Cu chiu, cu vai, mai de te­a­mă, mai ca să scap de gu­ra bu­ni­cii și să mă întorc la joa­că, reușe­am să fac loc în sto­mac și ul­ti­mu­lui du­mi­cat, deși o ma­să era com­pu­să din fe­lul unu, fe­lul al doi­lea și – cel puțin cea de la prânz – un de­sert con­sis­tent. Ma­ma, ca­re lu­cra, su­na ade­sea să ve­ri­fi­ce da­că „fa­ta a mâncat tot din far­fu­rie”. Bu­ni­ca îi con­fir­ma și toa­tă lu­mea era fe­ri­ci­tă. Cu tim­pul, așa cum era și fi­resc, sto­ma­cul meu a înce­put să cre­as­că și ape­ti­tul oda­tă cu el. Acum, îmi era mai tot tim­pul foa­me, dar cei din jur erau me­reu încântați: „E co­pil, se joa­că mult, de­pu­ne efort, e în crește­re”. „Gras și fru­mos” – era dic­to­nul du­pă ca­re bu­ni­ca își ghi­da prin­ci­pi­i­le ali­men­ta­re. Nu­mai că nu era de­loc așa. La pu­ber­ta­te, m-am con­frun­tat pen­tru pri­ma oa­ră cu ce­lu­li­ta. Ra­re­ori mă pu­te­au con­vin­ge ai mei să mai port fus­te sau pan­ta­loni scu­rți. Nu-mi plă­cea de mi­ne, nu-mi plă­cea ce văd în oglin­dă și nici fap­tul că eu tre­bu­ia să mă îmbrac acum de la adu­lți, deși nu ave­am mai mult de 12 ani, în timp ce ma­ma, ca­re s-a bu­cu­rat întot­de­au­na de o con­sti­tuție atle­ti­că, își cum­pă­ra hai­ne de la rai­o­nul pen­tru co­pii. Oda­tă cu sur­plu­sul de gră­si­me, se in­sta­la­se­ră și pri­me­le sem­ne de frus­tra­re și an­xi­e­ta­te, ca­re, mai apoi, m-au ur­mă­rit în toa­te eta­pe­le vi­eții me­le. Îmi aduc amin­te de un epi­sod trau­ma­ti­zant, când am ple­cat într-o ta­bă­ră la mun­te, cu școa­la. Ur­ma să mer­gem aproa­pe zil­nic în ex­cur­sii ca­re in­clu­de­au și tra­see de căță­ra­re, iar eu gâfâiam în ul­ti­mul hal, ră­mâneam me­reu în ur­ma ce­lor­la­lți, iar ini­ma îmi bă­tea să-mi spar­gă pi­ep­tul. A fost un chin acea ta­bă­ră, iar eu – obi­ec­tul glu­me­lor ne­mi­loa­se ale co­pi­i­lor. Eram ca­ta­lo­ga­tă ade­sea drept „gra­sa” sau „pur­ci­ca” și nu a exis­tat se­a­ră în ca­re să nu adorm în la­cri­mi ca­re se opre­au târziu, spre di­mi­neață, când obo­se­am până să și plâng. Am con­ti­nuat așa toa­tă ado­les­ce­nța, iar du­pă ce am ter­mi­nat fa­cul­ta­tea, m-am an­ga­jat ca fre­e­lan­cer, pen­tru a pu­tea munci de­par­te de ochii lu­mii. Nu­mai că de­zas­trul a fost și mai ma­re: lu­crând de-aca­să, în fața cal­cu­la­to­ru­lui – așa­dar, o mun­că se­den­ta­ră –, am că­pă­tat pro­po­rții din ce în ce mai mari. Co­nști­en­ti­zam ce fac și îmi era groa­ză că nu mă pu­te­am opri. De­ja nu mă mai încă­pea ni­cio mă­su­ră și în cu­rând a tre­bu­it să caut hai­ne în ma­ga­zi­ne spe­cia­le – unul din­tre ele se nu­mea „La gră­suți” și, din­co­lo de ti­tlul hi­lar și odi­os

în ace­lași timp, mer­ge­am aco­lo pe înse­ra­te, pen­tru a nu fi sur­prin­să de vreun cu­nos­cut. Era o fap­tă ruși­noa­să, si­mțe­am asta prin toți po­rii. Lu­cru­ri­le ieși­se­ră cu to­tul de sub con­trol. Pen­tru că mă izo­la­sem în ca­să, ră­mă­se­sem cu nu­mai do­uă pri­e­te­ne apro­pia­te, ca­re însă s-au te­mut să-mi spu­nă ade­vă­rul des­pre si­tuația mea până la ca­păt. Mă sfă­tu­iam ade­sea cu ele și le între­bam da­că sunt gra­să – de par­că ave­am ne­voie de con­fir­ma­rea unei fi­i­nțe vii, nu a oglin­zii im­pa­rția­le. În re­a­li­ta­te, ave­am ne­voie de ci­ne­va ca­re să mă min­tă, pen­tru că oglin­da nu știa să as­cun­dă gra­vi­ta­tea si­tuați­ei. Iar ele au si­mțit ne­voia mea și i-au dat curs. Îmi spu­neau că nu sunt într-atât de gra­să, că, ui­te, Ade­le e ca mi­ne și are lu­mea la pi­ci­oa­re, că ori­cum îmi stă bine mai pli­nuță, că mai înco­lo nu o să fac ri­duri, că fru­mu­sețea te­nu­lui meu dis­tra­ge ate­nția de la ki­lo­gra­me­le în plus. Cu­rând, însă, au înce­put să apa­ră cu ade­vă­rat pro­ble­me­le de să­nă­ta­te: le-am avut pe toa­te, de la dia­bet la va­ri­ce, hi­per­ten­si­u­ne și ste­a­to­ză he­pa­ti­că. Ieșe­am din ca­să doar atunci când eram ne­voi­tă să merg la me­dic. Cu oca­zia asta, am aflat și diag­nos­ti­cul prin­ci­pal, mo­ti­vul tu­tu­ror re­le­lor: obe­zi­ta­te mor­bi­dă. Cântă­re­am 170 de ki­lo­gra­me, la 1,60 me­tri. Eram un ba­lon – dar nu unul zbu­ră­tor, ci unul ca­re se afun­da în pă­mânt pe zi ce tre­cea. Înce­pu­se să-mi fie clar că voi sfârși chiar sub pă­mânt da­că am să con­ti­nuu în ace­lași stil. Dar cum să fac? Foa­mea îmi ar­dea sto­ma­cul, îmi ro­dea toa­tă voi­nța, ajun­se­sem să mă­nânc și noap­tea, doar pen­tru a evi­ta sen­zația de sto­mac gol. Cu toa­te astea, foa­mea creștea și înghițea to­tul în ju­rul meu – pri­e­teni, pla­nuri, însăși re­a­li­ta­tea. Apoi m-am îndră­gos­tit. Brusc. Îmi fă­cu­sem un cont pe o rețea de da­ting on­li­ne. Am evi­tat luni între­gi să îi tri­mit o po­ză – știam că în mo­men­tul ace­la va fi sfârși­tul a ce­ea ce nu înce­pu­se cu ade­vă­rat. Si­mțe­am, în ace­lași timp, că e po­si­bil să-mi fi gă­sit su­fle­tul pe­re­che și nu știam cum să ies din ace­as­tă si­tuație im­po­si­bi­lă. Vor­be­am de par­că ne-am fi cu­nos­cut de-o viață, îmi an­ti­ci­pa gându­ri­le, îmi li­niștea an­goa­se­le, trăiam ce-mi do­ri­sem din­tot­de­au­na. Gă­si­sem, în sfârșit, o mo­ti­vație su­fi­ci­ent de pu­ter­ni­că să iau to­tul de la ca­păt. Mi-am fă­cut o pro­gra­ma­re la nu­triți­o­nist, dar în mo­men­tul în ca­re am vrut să ies pe ușă, mi-am dat se­a­ma că nu mai încap de­cât da­că mă stre­cor pe-o par­te. M-am re­fu­giat îna­poi în ca­să și timp de o lu­nă am că­zut într-o de­pre­sie gra­vă. N-am mai vor­bit nici cu ju­mă­ta­tea mea vir­tua­lă – m-am așe­zat în pat și am aștep­tat să mor. Sal­va­rea a venit de la una din­tre pri­e­te­ne­le me­le, ca­re pur și sim­plu a pus mâna pe te­le­fon și a che­mat nu­triți­o­nis­tul aca­să. Ușor, ușor, prin ca­sa mea s-a pe­rin­dat o echi­pă de me­dici, plus un psi­ho­log. Am înce­put să slă­besc și am ieșit afa­ră. Pri­e­te­na mea s-a mu­tat cu mi­ne și mi-a pro­mis că nu va mai ple­ca până când nu voi de­ve­ni la loc un om întreg. Mi-a an­ga­jat un an­tre­nor per­so­nal, ca­re lu­cra împreu­nă cu nu­triți­o­nis­tul și psi­ho­lo­gul. Am dat bani grei pen­tru a îndrep­ta un lu­cru pe ca­re l-aș fi pu­tut evi­ta fă­ră pro­ble­me într-un alt con­text și cu un pic mai mul­tă voi­nță. Am înce­put să re­duc po­rți­i­le de mânca­re, dar nu m-am înfo­me­tat – știam de-acum că exa­ge­ră­ri­le nu aduc ni­mic bun. La un mo­ment dat, mi-a tre­cut prin cap să fac o ope­rație de mi­cșo­ra­re a sto­ma­cu­lui: no­roc că nu­triți­o­nis­tul meu mi-a ex­pus toa­te ris­cu­ri­le la ca­re m-aș fi su­pus, iar re­ver­sul me­da­li­ei era cu mult mai ma­re. Înce­pe­am să mă simt alt om, in­tram de­ja în hai­ne pe ca­re le gă­se­am cu ușu­ri­nță în ma­ga­zi­ne. Am re­luat con­ver­sați­i­le cu ti­pul de pe rețe­aua de so­cia­li­za­re și i-am pro­pus să ne ve­dem. Nu-mi venea să cred cât cu­raj prin­se­sem oda­tă cu pi­er­de­rea ki­lo­gra­me­lor. De fapt, era sin­gu­rul lu­cru pe ca­re-l pi­er­de­am; în rest, to­tul re­venea: încre­de­rea în si­ne, bu­na dis­po­ziție, zâmbe­tul pe bu­ze, pof­ta de viață. A venit și zi­ua în ca­re nu m-am mai te­mut nici de foa­me, nici de mânca­re, nici de iu­bi­re. În sfârșit, mâncam pen­tru a trăi, și nu in­vers. Deți­neam con­tro­lul.

„Foa­mea îmi ar­dea sto­ma­cul, ro­dea voi­nța, îmi toa­tă ajun­se­sem să mă­nânc și noap­tea, a evi­ta sen­za­ţia doar pen­tru de sto­mac gol. Cu toa­te astea, foa­mea creștea și înghițea to­tul ju­rul meu în – pri­e­teni, pla­nuri, însăși re­a­li­ta­tea”

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.