Po­vești­le fo­to­re­por­te­ru­lui de răz­boi Véro­ni­que de Vi­gue­rie

Marie Claire (Romania) - - Sumar - FO­TO­GRA­FII: VÉRO­NI­QUE DE VI­GUE­RIE. TEXT DE KATIE BREEN

A fo­to­gra­fiat BĂTĂLIA DE LA MOSUL, s-a îmbar­cat într-o NAVĂ cu re­be­li în Ni­ge­ria, i-a po­zat pe lup­tă­to­rii ta­li­bani … Fo­to­re­por­te­rul fran­cez Véro­ni­que de Vi­gue­rie NU SE TE­ME de băi­eții răi, de uci­gași, de vi­o­la­tori. Am dis­cu­tat cu ea des­pre APETITUL pen­tru ce­le mai vi­o­len­te si­tuații, des­pre fri­ci­le ei și des­pre cum e SĂ URMĂREASCĂ re­be­li înse­tați de sânge, însăr­ci­na­tă în CINCI LUNI

Véro­ni­que de Vi­gue­rie are o cu­ri­o­zi­ta­te apar­te pen­tru tot ce o încon­joa­ră și și-ar dori să schim­be fața lu­mii cu fi­e­ca­re po­ză pe ca­re-o fa­ce. Dar as­pec­tul cel mai evi­dent al per­so­na­li­tății ei es­te îndrăz­nea­la. E o aven­tu­ri­e­ră. În co­pi­lă­rie, își do­rea să se înro­le­ze în ar­ma­tă, dar ta­tăl său s-a împo­tri­vit aces­tei idei. La 12 ani du­pă ce a înce­put să fa­că fo­to­gra­fii, a de­venit un fotograf mul­ti­pre­miat, cu lu­crări per­so­na­le apă­ru­te în nu­me­roa­se pu­bli­cații me­dia. Véro­ni­que a re­a­li­zat câte­va re­por­ta­je in­cre­di­bi­le pen­tru Ma­rie Clai­re, împreu­nă cu pri­e­te­na și co­le­ga sa, jur­na­lis­ta Ma­non Que­ro­u­il-bru­ne­el. Atunci când ne-am întâlnit, ce­le do­uă toc­mai se întor­se­se­ră din­tr-o că­lă­to­rie de ze­ce zi­le în Iraq. Ze­ce zi­le în ca­re au fost ne­voi­te să se su­pu­nă cu­tu­me­lor se­ve­re și de­gra­dan­te ale și­iți­lor ira­ki­eni: Véro­ni­que și Ma­non au pur­tat văl și bur­ka, mă­nuși și ci­o­ra­pi ne­gri pen­tru a-și as­cun­de pi­ci­oa­re­le. Ele s-au întors de-aco­lo cu sen­zația că fe­mei­le ira­ki­e­ne su­ni­te – de-abia eli­be­ra­te de sub te­roa­rea or­ga­ni­zați­ei Da­esh (n. trad.: ter­men fo­lo­sit de jur­na­liști și atri­bu­it gru­pă­rii te­ro­ris­te ISIS, con­si­de­rat jig­ni­tor de că­tre ace­as­ta) – sunt la un pas să ca­dă sub in­flue­nța și re­gu­li­le ex­tre­mis­te și an­ti­fe­mi­nis­te ale is­la­mu­lui și­it …

MA­RIE CLAI­RE: Ai întâlnit câți­va din­tre cei mai înspăi­mântă­tori oa­meni de pe Pă­mânt. Ce te atra­ge la acest tip de reportaj?

Nu-mi pla­ce să văd lu­mea în alb și ne­gru, urăsc ide­ea de „băi­eți buni” și „băi­eți răi”. Pri­ma da­tă când am fost în Afganistan, m-am ală­tu­rat sol­dați­lor ame­ri­cani. Am ajuns încăr­ca­tă de pre­con­ce­pții des­pre mi­li­ta­rii ame­ri­cani și mo­dul în ca­re tra­tau po­po­rul af­gan. Dar ei erau doar niște băi­eți cu vârste cu­prin­se între 17 și 18 ani, câți­va s-au înscris ca să-și poa­tă plă­ti li­ceul, fă­ră să-și do­re­as­că să se con­frun­te vre­o­da­tă cu lup­ta ... De­o­da­tă, mi-am dat se­a­ma că erau niște co­pii ca ori­ca­re alții. Ime­diat du­pă ace­ea, m-am dus să pe­trec câte­va zi­le cu ta­li­ba­nii și m-am aștep­tat cu ade­vă­rat să întâlnesc dia­vo­lul, mo­nștrii rău­lui pur, și încă o da­tă m-am tre­zit cu niște co­pii de 17-18 ani că­ro­ra li se spălase crei­e­rul, ca­re nu știu altce­va mai bine și sunt con­vi­nși că lup­tă într-un răz­boi just împo­tri­va ameri- ca­ni­lor. Și a fost șo­cant să re­a­li­zez că, în ci­u­da acți­u­ni­lor lor îngro­zi­toa­re, erau niște per­soa­ne plă­cu­te. Se ju­cau pe te­le­foa­ne, o ave­au pe Brit­ney Spe­ars la to­nul de apel, ne-au adus suc de por­to­ca­le și au încer­cat să co­mu­ni­ce cu noi fo­lo­sind trei sau pa­tru cu­vin­te pe ca­re le cu­noște­au în lim­ba en­gle­ză. Întâlni­rea cu aces­te do­uă gru­puri de sol­dați, una du­pă alta, a fost o re­ve­lație: am avut sen­ti­men­tul pro­fund că m-am să­tu­rat să văd lu­mea în alb și ne­gru, că vreau s-o fac mai uma­nă. Nu sunt pe punc­tul de a jus­ti­fi­ca acți­u­ni­le ta­li­ba­ni­lor, dar du­pă acest reportaj, ave­au un chip ....

M. C.: Când te- ai întâlnit cu acești „băi­eți răi”, au fost mo­men­te în ca­re ai si­mțit că viața ta es­te în pe­ri­col?

Si­gur că da … Atunci când i-am cu­nos­cut pe ta­li­bani, de exem­plu. În pri­me­le mi­nu­te, ai un fel de es­cor­tă ca­re te însoțește pes­te tot pe un­de tre­bu­ie să mer­gi, te uiți pe fe­re­as­tră și înce­pi să ve­zi că ești încon­ju­ra­tă de mo­to­ci­cle­te, iar pe fi­e­ca­re din­tre ele stau câte do­uă per­soa­ne înar­ma­te cu lan­sa­toa­re de ra­che­te AK-47. Au fost de-a drep­tul os­ti­li, ne-au ce­rut ime­diat te­le­foa­ne­le. Nu ne-au brus­cat, dar asta nu ne-a împi­e­di­cat să ne gândim da­că nu cum­va ni­me­ri­se­răm în gu­ra lu­pu­lui. Atunci când eu și Ma­non am mers să-i cu­noaștem pe pi­rații din Somalia, știam că lo­cul de întâlni­re es­te si­gur, dar întot­de­au­na apar ele­men­te-sur­pri­ză. La mo­men­tul ace­la, pi­rații so­ma­le­zi fă­ce­au zil­nic va­luri în me­dia. Acest reportaj a fost foar­te in­te­re­sant pen­tru că, atunci când am înce­put să dis­cu­tăm cu li­de­rul pi­rați­lor, ne-a spus cum au ajuns ei s-o ia pe ace­as­tă ca­le: Somalia nu a mai avut un sta­tut ofi­cial încă din 1991, și mul­te va­se de pes­cu­it veneau în ape­le ei nați­o­na­le pen­tru a le fu­ra pește­le. Ast­fel că pes­ca­rii s-au or­ga­ni­zat sin­guri și au pus de pa­ză mi­liția de coas­tă, pen­tru a-și pro­te­ja te­ri­to­ri­i­le ma­ri­ne. De-a lun­gul coas­tei, s-au pus in­clu­siv deșeuri ra­di­oac­ti­ve, iar unii co­pii so­ma­le­zi au mu­rit de can­cer. Ni­mă­nui nu i-a pă­sat. Lu­mea le-a acor­dat ate­nție doar atunci când au înce­put să cap­tu­re­ze na­ve. De ce nu a in­ter­venit ni­meni înain­te? Așa am învățat că, în ca­zul unui con­flict, e mai bine da­că poți să ai ac­ces la am­be­le pă­rți im­pli­ca­te. Ade­vă­rul cu­nos­cut pa­rțial și ig­no­ra­nța cre­e­a­ză con­fu­zie și du­ce la greșe­li.

M.C.: Cu si­gu­ra­nță, e in­te­re­sant să in­ves­ti­ghe­zi și ce­a­lal­tă par te an­tre­na­tă în con­flict, dar asta nu te tran­sfor­mă într-un spi­on?

Ni s-a întâmplat asta de cu­rând. Eu și Ma­non am mers în nor­dul Ye­me­nu­lui, în zo­na Ho­ut­hi (con­tro­la­tă de re­be­lii Shia, ca­re pro­voa­că pu­te­rea ofi­cia­lă su­ni­tă), și am in­sis­tat să ne întâlnim cu per­soa­ne ca­re să nu fi fost se­lec­ta­te de re­be­lii Ho­ut­hi. Ime­diat, ne-au tra­tat ca pe niște spi­oni ame­ri­cani și am fost des­tul de aproa­pe de-a fi arun­ca­te în închi­soa­re. Am sfârșit în ca­me­ra noas­tră de ho­tel, încon­ju­ra­te de 20 de băr­bați înar­mați, ca­re nu ne lă­sau să ple­căm. Sal­va­rea noas­tră a venit de la fos­tul dic­ta­tor Sa­leh (ca­re a fost înlă­tu­rat de la pu­te­re în 2012). Aces­ta a reușit să ne sca­pe în ur­ma unui târg cu re­be­lii Ho­ut­hi. Băr­bații ca­re ne ți­neau cap­ti­ve spu­neau: „Dați-ne fe­te­le, dați-ne fe­te­le! Vrem să le luăm la între­bări!”. Eram îngro­zi­te.

M.C.: Ce vă tre­ce prin min­te în aces­te mo­men­te?

Si­mți că nu a me­ri­tat să ajun­gi până aici, te gândești că, pro­ba­bil, co­pi­ii tăi nu te vor ve­dea un timp înde­lun­gat de-acum înco­lo și că vor avea drep­ta­te să nu te ier­te. Dar, mai pre­sus de toa­te, te gândești la tot ce tre­bu­ie să faci ca să ieși din ace­as­tă si­tuație, pe ci­ne ar tre­bui să suni etc. … Cel mai rău lu­cru ca­re ar fi pu­tut să ni se întâmple ar fi fost să dis­pă­rem, iar au­to­ri­tăți­le fran­ce­ze să ne cau­te luni între­gi pen­tru a ne lua ur­ma.

„Mă aștep­tam să- l întâlnesc pe DIAVOL, să cu­nosc ade­vă­ra­te cre­a­turi ma­le­fi­ce, și M-AM TRE­ZIT încon­ju­ra­tă de co­pii de 17- 18 ani, că­ro­ra li SE SPĂLASE crei­e­rul, con­vi­nși că lup­tă într- un răz­boi just”

M.C.: Când te nă­pă­desc ast­fel de frici, cum le ții sub con­trol? Sunt mai mul­te fe­luri de frici. Fri­ca pe ca­re toc­mai am me­nți­o­nat- o îmi as­cu­te si­mțu­ri­le, sunt mult mai ra­pi­dă, mai con­cen­tra­tă; une­le frici pe ca­re le-am ex­pe­ri­men­tat mi-au sal­vat viața. Fri­ca m-a fă­cut mai des­cur­că­re­ață, mai si­gu­ră pe mi­ne, mi-a ofe­rit ce ave­am ne­voie pen­tru a de­păși acel ob­sta­col. Dar în viața de zi cu zi, mă con­frunt cu alt fel de frici, ca­re nu-mi sunt de ni­ci­un fo­los. De exem­plu, mi-e te­a­mă de ne­cu­nos­cut, lu­cru pe ca­re îl urăsc! De ace­ea, încerc să strâng cât mai mul­te in­for­mații și cât mai mul­te con­tac­te înain­te să plec într-o mi­si­u­ne. Mă con­frunt întot­de­au­na cu mo­men­tul ace­la în ca­re tre­bu­ie să por­nesc la drum, pre­cum ur­că un ar­tist pe sce­nă. Apoi, ur­me­a­ză cea mai ma­re din­tre frici – de a muri sau a fi ră­ni­tă. E o fri­că pa­ra­li­zan­tă. Așa că-mi spun: „Ți-e fri­că? Du-te și ter­mi­nă ce ai de fă­cut!” M.C.: Când te-ai întors din Yemen, ți-ai spus: „Nu mai fac asta vre­o­da­tă?” Nici vor­bă! Nu, pen­tru că ni­ci­un alt jur­na­list ves­tic nu mai pă­trun­se­se în nor­dul Ye­me­nu­lui în ul­ti­mii doi ani și ju­mă­ta­te. Sper ca mun­ca noas­tră să fi des­chis ochii câtor­va oa­meni la si­tuația îngro­zi­toa­re din ace­as­tă ța­ră.

M.C.: A tre­bu­it să joci ro­lul blon­dei nai­ve pen­tru aces­te re­por­ta­je re­a­li

za­te în me­dii atât de os­ti­le? Nu nea­pă­rat. Unul din­tre avan­ta­je­le fap­tu­lui de a fi fe­meie es­te că băr­bați­lor nu le es­te fri­că de noi. Sunt mult mai des­chiși, nu e ne­voie să ne spe­rie, cred că sun­tem proas­te și vor să ne aju­te. Ne aju­tă să-i de­ter­mi­năm pe acești ma­cho să la­se gar­da jos și să spu­nă: „Pot să fac tot ce-ți do­rești, ni­cio pro­ble­mă”. Re­por­te­rii băr­bați au o altă re­lație cu ei, ba­za­tă pe ca­ma­ra­de­rie: de­vin pri­e­teni cu acești ti­pi, râd împreu­nă. Pen­tru noi, pri­e­te­nia cu ei es­te im­po­si­bi­lă. M.C.: Tu sau Ma­non ați fost vre­o­da­te hă­rțu­i­te se­xual? Ni s-a întâmplat ce­va de ge­nul ăsta cu pi­rații de pe­trol din Del­ta Ni­ge­ru­lui. Toa­tă lu­mea ne spu­se­se: „Fiți aten­te în pre­aj­ma pi­ra­tu­lui-șef Ate­ke Tom, es­te vi­o­la­tor!”. Și adău­ga­se­ră: „Pi­rații ăștia be­au de sting. Și se dro­ghe­a­ză. Nu mai stați prin pre­aj­ma lor când încep să bea”. Dar s-a întâmplat să ră­mânem sin­gu­re cu ei în niște hățișuri; sin­gu­ra noas­tră ieși­re din ace­as­tă si­tuație ca­re ar fi pu­tut de­ve­ni di­fi­ci­lă era să ne pre­fa­cem ti­pul de fe­te plic­ti­si­toa­re, ca­re nu știu să se dis­tre­ze. Așa că atunci când ne-au între­bat: „Vreți ce­va de băut?”, am răs­puns: „Mu­lțu­mim, dar noi nu bem ni­ci­o­da­tă. Și e târziu, s-a fă­cut de­ja șa­se se­a­ra, sun­tem obo­si­te, tre­bu­ie să mer­gem la cul­ca­re”. Dar când l-am cu­nos­cut pe Ate­ke Tom, el s-a îndră­gos­tit de Ma­non … În hățișu­ri­le de man­gli­eri, el es­te șe­ful, și oda­tă ce apa­re în pei­saj, vei ple­ca de-aco­lo doar cu bar­ca lui, con­du­să de oa­me­nii lui, și nu­mai

atunci când de­ci­de el. Așa că atunci când Ate­ke Tom i-a spus lui Ma­non: „Te plac. Di­se­a­ră vin la ti­ne în ca­me­ră”, a tre­bu­it să ne gândim ra­pid la o po­ves­te plau­zi­bi­lă pen­tru a pu­tea scă­pa de el. Am de­venit pe ne­pu­să ma­să so­ra mai ma­re a lui Ma­non și i-am spus lui Ate­ke Tom: „În Fra­nța, nu fa­cem ast­fel de lu­cruri. Da­că vrei să ajun­gi în pat cu ci­ne­va, mai întâi tre­bu­ie să te că­să­to­rești”. La ca­re el a răs­puns: „Ni­cio pro­ble­mă. Hai să ne că­să­to­rim”. Din nou, a tre­bu­it să ne gândim re­pe­de la altce­va, și Ma­non i-a răs­puns: „Mi­nu­nat, mă bu­cur mult să mă că­să­to­resc cu ti­ne. Dar, evi­dent, am ne­voie de un inel fru­mos și de o ro­chie dră­guță, și tre­bu­ie să mer­gem împreu­nă la pă­ri­nții mei. Vor fi atât de fe­ri­ciți!”. Era atât de si­gur pe el, încât a fost de acord. Mai de­par­te, vor­bim cu omul nos­tru de le­gă­tu­ră și îi spu­nem lui Ate­ke Tom că vom tra­ge mai întâi pri­me­le ca­dre – își do­rea cu ade­vă­rat să fa­că po­ze și să apa­ră în zia­re. Apoi, fă­ră să cli­pim, am adău­gat: „Du­pă asta, băi­eții voștri tre­bu­ie să ne du­că îna­poi în oraș, ca să cum­pă­răm ro­chia și tot ce mai e ne­voie pen­tru o nun­tă fran­ce­ză”. Am mun­cit timp de do­uă zi­le, dar în fi­e­ca­re noap­te eram spe­ria­te de-a drep­tul, pu­neam lu­cruri drept sta­vi­lă în fața ușii dor­mi­to­ru­lui nos­tru … Între­a­ga po­ves­te s-a ter­mi­nat cu bine, de vre­me ce ne-a lă­sat să ple­căm cu câți­va bani de chel­tu­ia­lă, ca fe­te­le. Și ime­diat ce am fost de­bar­ca­te în Port Arthur, am fu­git și ne-am îmbar­cat în pri­mul zbor că­tre Eu­ro­pa. Opt ani mai târziu, a tre­bu­it să ne întoar­cem în Ni­ge­ria pen­tru un alt reportaj și omul nos­tru de le­gă­tu­ră mi-a spus: „Da­că aveți ne­voie de ce­va din acea par­te a Del­tei, va tre­bui să-i ce­reți per­mi­si­u­nea lui Ate­ke Tom, pen­tru că a de­venit mem­bru al Par­la­men­tu­lui!”. Așa că a tre­bu­it să ne întâlnim din nou cu el. Dar a fost foar­te po­li­ti­cos și ne-am com­por­tat cu toții de par­că ni­mic nu s-ar fi întâmplat vre­o­da­tă …

M.C.: Aveți doi co­pii. Es­te po­si­bil să fii re­por­ter de răz­boi și să mer­gi la

lu­cru în timp ce ești însăr­ci­na­tă? E ade­vă­rat, nu m-am oprit din lu­cu ... Oda­tă, în 2012, mi s-a ce­rut să merg într-o mi­si­u­ne, ur­ma­tă de o echi­pă HBO ca­re fil­ma o se­rie de fo­to­gra­fi de răz­boi. Proi­ec­tul con­sta într-o ex­pe­diție că­tre Su­da­nul de Sud pen­tru a ur­mări LRA ( Arma­ta de Re­zis­te­nță a Dom­nu­lui), o or­ga­ni­zație con­du­să de Jo­seph Ko­ny, li­der ca­re a je­fu­it, a vi­o­lat și des­pre ca­re se știe că trăi­ește as­cuns într-o pă­du­re între Su­da­nul de Sud și Re­pu­bli­ca Cen­tra­fri­ca­nă. La acea vre­me, eram însăr­ci­na­tă în cinci luni, cu pri­mul meu co­pil. Eu și Ma­non fu­se­se­răm de­ja în Su­da­nul de Sud, un­de întâlni­se­răm o fa­tă de 15 ani ca­re fu­se­se ră­pi­tă de LRA și „că­să­to­ri­tă” cu fo­rța cu una din­tre găr­zi­le de corp ale șe­fu­lui. Ace­as­tă tână­ră a lo­cu­it într-un cen­tru în ca­re se încer­ca re­a­bi­li­ta­rea câtor­va din­tre ti­ne­re­le vic­ti­me ale LRA. A trăit aco­lo și ne-a spus că, atunci când avea no­uă luni de sar­ci­nă, a fu­git de la ră­pi­tori prin pă­du­re, sin­gu­ră, des­cu­lță, fă­ră apă sau hra­nă timp de 15 zi­le. În ce­le din ur­mă, a reușit să se întoar­că aca­să și să nas­că. Apoi, să­te­nii au venit la ea, plini de ură: „Fi­ul tău es­te un de­mon, îl vom omo­rî”. Așa că a tre­bu­it să fu­gă încă o da­tă, de da­ta ace­as­ta cu co­pi­lul în brațe ... Și când HBO mi-a pro­pus să fac acest reportaj, m-am între­bat: „Ar tre­bui să accept? Pa­re un risc inu­til”. Apoi, m-am gândit la fa­ta ace­ea și mi-am spus: „Da­că ea a pu­tut fa­ce toa­te astea, în con­diți­i­le da­te, pot s- o fac și eu …”

M.C.: Și ai fă­cut-o … Tru­pe­le un­gan­de­ze ca­re ne- au pre­luat pen­tru a ne du­ce în ace­as­tă ex­pe­diție știau că ur­ma să mer­gem câte ze­ce ore pe zi, în căl­du­ra do­go­ri­toa­re, asal­tați de țânțari, așa că m-au aver­ti­zat: „Ești fe­meie, n-o să poți să ții pa­sul”. Am răs­puns: „O să pot, nu vă îngri­jo­rați, sunt foar­te atle­ti­că”, și mi-am supt bur­ta cât am pu­tut, ca să nu se prin­dă că sunt însăr­ci­na­tă. Și to­tul a de­curs bine, am fost doar puțin mai obo­si­tă ca de obi­cei și, poa­te, un pic mai an­xi­oa­să. Și, când m-am întors la ho­tel du­pă ore între­gi de mers prin pă­du­re, am si­mțit co­pi­lul mișcându-se, iar asta m-a fă­cut să mă simt fe­ri­ci­tă și ușu­ra­tă …

M.C.: Fe­te­le ta­le au acum 4 și 6 ani. Când te-ai întors aca­să du­pă reportaj, ai avut ne­voie să- ți re­vii, să schim­bi ro­lu­ri­le și să de­vii din re­por

ter de răz­boi, la loc, ma­mă? Până să am co­pii, me­reu exis­ta o zi sau do­uă înain­te de ple­ca­re în ca­re eram, fi­zic, aca­să, dar de­ja cu gândul la lu­cru­ri­le pe ca­re ur­ma să le fac. Și la fel se întâmpla când mă întor­ce­am: ave­am ne­voie de o bu­ca­tă de timp pen­tru a mă re­e­chi­li­bra, înain­te s-o iau de la ca­păt. Acum nu mai am acest lux: ajung aca­să și co­pi­i­lor nu le pa­să da­că de-abia am ate­ri­zat, da­că nu m-am pu­tut odihni în avi­on, da­că min­tea mea e încă în Irak. Vor să-mi ara­te de­se­ne­le lor, să-mi spu­nă ci­ne și ce ro­chie le-a fă­cut ca­dou, sau că pro­fe­soa­ra le-a spus asta sau ai­lal­tă …

M. C.: Ce- ai învățat des­pre femei,

prin mun­ca pe ca­re o faci? Mi- am schim­bat com­plet vi­zi­u­nea. Avem ten­di­nța de-a le con­si­de­ra pe femei vic­ti­me, ca­re aproa­pe con­simt la ce­ea ce li se întâmplă cu o ușoa­ră pa­si­vi­ta­te, iar asta e de­par­te de-a fi ade­vă­rat. În Afganistan, sunt atât de mul­te femei pu­ter­ni­ce, cu­ra­joa­se, ca­re iau ar­me­le în mâini, de­vin po­lițis­te, se lup­tă cu ta­li­ba­nii, femei ca Ma­la­lai Ka­kar, vâna­tă de ta­li­bani și uci­să, într- un fi­nal. Ace­as­tă ima­gi­ne a fe­mei­lor ca­re se la­să per­se­cu­ta­te de băr­bați es­te atât de greși­tă, mă de­ran­je­a­ză enorm. Le ve­zi în ta­be­re­le pen­tru re­fu­giați: din aproa­pe ni­mic, înce­ar­că să fa­că ori­ce spațiu de lo­cu­it mai con­for­ta­bil, își fo­lo­sesc blândețea pen­tru a com­pen­sa toa­te oro­ri­le la ca­re co­pi­ii lor au asis­tat, co­pii pe ca­re îi spa­lă prin­tre mo­loz, agață mici flori fă­cu­te din pânză, pen­tru a- și înfru­mu­seța șo­proa­ne­le … În ta­be­re­le pen­tru re­fu­giați, îi ve­zi ade­sea pe băr­bați stând de­ge­a­ba, dor­mind, su­fe­rind de de­pre­sie, în timp ce fe­mei­le tre­bu­ie să con­ti­nue să zâmbe­as­că, să ai­bă gri­jă de co­pii, să me­nți­nă nor­ma­li­ta­tea cât de bine reușesc.

con­flict, „ Într- un DA­CĂ POȚI avea ac­ces la am­be­le pă­rți, e întot­de­au­na mai bine. Cu­noaște­rea pa­rția­lă și in­gno­ra­nța cre­e­a­ză neînțe­le­ge­re și du­ce la greșe­li”

OHOUK, IRAQ – 2014: „ Am cu­nos­cut-o pe Gul, o fe­meie din co­mu­ni­ta­tea Ye­zi­di, ca­re fu­se­se cap­tu­ra­tă de gru­pa­rea Da­esh, în timp ce soțul său fu­se­se ucis. A fost vându­tă ca scla­vă se­xua­lă unui «emir», împreu­nă cu be­be­lușul ei, dar a reușit să fu­gă. Și-a do­rit să ră­mână ano­ni­mă, pen­tru că se te­me că va fi ju­de­ca­tă de co­mu­ni­ta­te și că ar pu­tea fi din nou prin­să de mem­brii Da­esh”.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.