Be­be­lușii din FARC

Yor­la­dis, Briyitt și Daya­na au re­nu­nțat la ide­ea de a de­ve­ni MA­ME și s-au înro­lat în Fo­rțe­le ar­ma­te re­vo­luți­o­na­re din Co­lum­bia (FARC). Acest răz­boi de ghe­ri­lă, din CAU­ZA că­ru­ia fe­mei­le au fost obli­ga­te să AVORTEZE atunci când ră­mâneau însăr­ci­na­te sau să-ș

Marie Claire (Romania) - - Sumar - TEXT ȘI FO­TO: CATALINA MARTIN- CHICO

„ Me­rit co­pi­lul ăla.” Timp de câte­va săp­tă­mâni, cul­ca­tă pe po­de­aua roșie a co­li­bei, Yor­la­dis aște­ap­tă în căl­du­ra ume­dă a jun­glei Gua­via­re, si­tua­tă în sud-es­tul Co­lum­bi­ei. Sunt câte­va zi­le de când spe­ră un bi­let de tre­ce­re spre San Jo­sé del Gua­via­re, cel mai apro­piat oraș, aflat la o oră și ju­mă­ta­te de mers cu mași­na. I s-a spus că exis­tă o cli­ni­că un­de poa­te naște. Nu ar tre­bui să mai du­re­ze mult, fos­ta lup­tă­toa­re de ghe­ri­lă, în vârstă de 32 de ani, es­te în lu­na a op­ta. Du­pă șa­se sar­cini, aces­ta va fi pri­mul său năs­cut.

O in­je­cție con­tra­cep­ti­vă pen­tru fi­e­ca­re lup­tă­toa­re

Yor­la­dis a ră­mas însăr­ci­na­tă de cinci ori în tim­pul ani­lor pe­tre­cuți în Fo­rțe­le Ar­ma­te Re­vo­luți­o­na­re din Co­lum­bia ( FARC), în ci­u­da re­gu­li­lor asu­pra că­ro­ra au con­venit toa­te fe­mei­le afla­te în jun­glă și a mo­ni­to­ri­ză­rii con­stan­te din par­tea co­man­da­nți­lor lor. De-a lun­gul ce­lor cin­ci­zeci și trei de ani de răz­boi mar­xist de ghe­ri­lă, a fost in­sti­tu­it un sis­tem au­to­mat de con­tra­ce­pție. Fe­mei­le ra­por­te­a­ză astă­zi că asis­te­nții me­di­ca­li vi­zi­tau ta­be­re­le în fi­e­ca­re lu­nă, pen­tru a ad­mi­nis­tra o in­je­cție con­tra­cep­ti­vă tu­tu­ror lup­tă­toa­re­lor de sex fe­mi­nin. Un sis­tem ca­re nu a fun­cți­o­nat întot­de­au­na. Tână­ra fe­meie spu­ne că a avor­tat la do­uă luni de sar­ci­nă, apoi la pa­tru luni, iar ul­ti­ma oa­ră – la șa­se luni. „Am încer­cat să o păs­trez”, spu­ne ea cu vo­ce moa­le. „Co­le­ge­le de răz­boi din di­vi­zia mea mi- au fost com­pli­ce, m- au su­sți­nut. Pen­tru a păs­tra se­cre­tul, atunci când co­man­dan­tul venea în vi­zi­tă, pur­tam o uni­for­mă mai ma­re. Dar într-o zi a venit pe ne­pre­gă­ti­te, mi-a ză­rit bur­ta și m-a tri­mis la in­fir­me­rie, să iau pas­ti­la pen­tru avort … A tre­bu­it să împing, ca pen­tru a naște, co­pi­lul era de­ja for­mat. Apoi, am să­pat o groa­pă lângă cor­tul meu și l-am îngro­pat.” Tână­ra fe­meie a cre­zut că va tre­ce cu ușu­ri­nță pes­te întâm-

pla­re, dar își amin­tește cum plângea în toi­ul no­pții, fă­ră să se poa­tă opri. „Am ieșit din cort, am stat lângă mor­mântul lui și m-am li­niștit.” Ca ea, Yor­la­dis a vă­zut mul­te fe­mei ten­ta­te să-și as­cun­dă sar­ci­na și plângând în za­dar să păs­tre­ze co­pi­ii. În au­gust 2016, du­pă pa­tru ani de ne­go­ci­eri, a fost sem­nat un tra­tat de pa­ce între gu­ver­nul co­lum­bian și re­pre­zen­ta­nții FARC, pu­nând ast­fel ca­păt unei ju­mă­tăți de se­col de vi­o­le­nțe. Acest răz­boi de ghe­ri­lă, cel mai ve­chi din Ame­ri­ca La­ti­nă, a cau­zat 260 000 de de­ce­se, șap­te mi­li­oa­ne de per­soa­ne stră­mu­ta­te și zeci de mii de per­soa­ne dis­pă­ru­te. Cei 4 900 de com­ba­ta­nți – nu­mă­rul sol­dați­lor la fi­na­lul răz­boi­u­lui de ghe­ri­lă, în com­pa­rație cu 20 000, în pe­ri­oa­da sa de vârf, din anii ’ 90 – au fost tri­miși în zo­ne­le de re­gru­pa­re și re­a­co­mo­da­re, de­ter­mi­na­te de acor­duri. Tra­ta­tul de pa­ce a fost ra­ti­fi­cat la 20 iu­nie 2017, iar fos­te­le tru­pe­le FARC au pre­dat ar­me­le Nați­u­ni­lor Uni­te. Și, ast­fel, su­te de fos­te lup­tă­toa­re de ghe­ri­lă au ră­mas ra­pid însăr­ci­na­te.

Frun­ze­le de ba­na­ni­er ca­re ser­ve­au drept pat

„Mi-a fost greu să pre­dau ar­ma”, re­cu­noaște Briyitt, 18 ani. „Mă pro­te­ja, viața mea de­pin­dea de ea.” Astă­zi, Briyitt are un co­pil de no­uă luni, năs­cut din­tr-o re­lație cu un pri­zo­ni­er de răz­boi. S-a ală­tu­rat tru­pe­lor FARC, împreu­nă cu so­ra ei, când avea doar 11 ani. Unchii și ve­rii săi fă­ce­au de­ja par­te din gru­pa­re. Ta­tăl co­pi­lu­lui n-a cre­zut ni­ci­o­da­tă că es­te al său. Așa că Briyitt îl crește sin­gu­ră, fă­când dru­muri între ca­sa fa­mi­li­ei sa­le re­gă­si­te și ta­bă­ra din Gua­via­re, un­de are o lo­cu­i­nță la dis­po­ziția sa. În tim­pul ne­go­ci­e­ri­lor de pa­ce, lup­tă­to­rii s-au in­sta­lat în ta­be­re­re­le de re­a­co­mo­da­re si­tua­te în apro­pi­e­rea orașe­lor, în ca­re se pre­gă­tesc pen­tru re­veni­rea la viața ci­vi­lă. Din nou, cor­turi ver­zi ca­re se între­pă­trund cu ve­ge­tația și no­roi­ul din tim­pul se­zoa­ne­lor ploi­oa­se. Dar frun­ze­le de ba­na­ni­eri ca­re au ser­vit drept pa­turi au fost înlo­cu­i­te de sal­te­le. Până la sem­na­rea acor­du­lui fi­nal, întâlni­ri­le cu foștii co­man­da­nți ave­au loc, în con­ti­nua­re, în fi­e­ca­re di­mi­neață. Se așe­zau cu toții pen­tru a as­cul­ta in­for­mați­i­le zi­lei, în

spe­cial des­pre pro­gre­sul ne­go­ci­e­ri­lor și dis­tri­bu­i­rea sar­ci­ni­lor: cei ca­re mer­ge­au la bu­că­tă­rie, cei ca­re fă­ce­au de gar­dă. Băr­bații și fe­mei­le ave­au ace­le­ași mi­si­uni ca în jun­glă: gă­tit, spă­lat ru­fe, întreți­ne­rea lo­cu­i­nțe­lor sau a ar­me­lor. În acest răz­boi de ghe­ri­lă mar­xist, for­mat, în pro­po­rție de 40%, din fe­mei, toți ave­au ace­le­ași drep­turi și ace­le­ași înda­to­riri. Nu­mai sar­ci­ni­le po­te­nția­le le de­o­se­be­au pe lup­tă­toa­re de lup­tă­tori. În iu­nie 2017, ta­be­re­le s-au des­chis. Foștii in­sur­ge­nți au pu­tut mer­ge, în sfârșit, în orașe, iar ci­vi­lii – în ta­be­re. Cor­tu­ri­le au fost înlo­cu­i­te de că­suțe iden­ti­ce. Une­le fața­de au fost aco­pe­ri­te cu slo­ga­nuri re­vo­luți­o­na­re sau cu por­tre­te ale lui Che Gue­va­ra, Fi­del Cas­tro sau ale unor li­deri is­toici FARC, ca Ma­ru­lan­da ori Ca­no. Se pu­te­au ob­ser­va din nou echi­pa­men­te­le mi­li­ta­re, dar nu­me­le de răz­boi au fost lă­sa­te în ur­mă, pen­tru a fa­ce loc ce­lor de bo­tez: Olga a de­venit din nou Ange­li­na, Daya­na es­te Sir­lei, Ma­ri­ce­la es­te Luz Mayer­li … Și fa­mi­li­i­le au reușit să se reu­neas­că. Eli­za­beth a cres­cut într-o zo­nă un­de FARC fă­ce­au par­te din pei­saj, tre­când frec­vent prin sa­tul său. La 18 ani, l-a întâlnit pe An- drés, că­ru­ia i s-a ală­tu­rat, du­pă un an, în jun­glă. La fel ca Eli­za­beth, sunt foar­te puți­ne fe­mei ca­re să-și ex­pli­ce an­ga­ja­men­tul prin mo­ti­ve po­li­ti­ce sau ide­o­lo­gi­ce. Un an­ga­ja­ment ca­re n-a împi­e­di­cat-o pe Eli­za­beth să încal­ce re­gu­li­le și să re­fu­ze să avorteze.

„Îmi do­re­am și mă te­me­am, în ace­lași timp”

Astă­zi, ea po­ves­tește cum și- a pu­tut con­tac­ta ma­ma ( Andrés avea ac­ces la un te­le­fon mo­bil), pen­tru a-și du­ce co­pi­lul clan­des­tin într-o ca­ba­nă din apro­pi­e­rea jun­glei. Acest co­pil de nu­mai trei luni, de ca­re a tre­bu­it să se se­pa­re și pe ca­re l- a re­gă­sit. Oda­tă sem­na­tă pa­cea, ma­ma și fi­ul s- au re­gă­sit, în sfârșit. „A fost ca într-un vis. Îmi amin­tesc că era într-o ma­rți, pe 28 fe­brua­rie 2017. Îmi do­re­am și mi-era te­a­mă, în ace­lași timp. Nu-l cu­noște­am, nu știam ce-i pla­ce și ce nu. Și apoi, foar­te re­pe­de, a fost ca și cum am fi fost împreu­nă de la înce­pu­tul vi­eții. Da­to­ri­tă ma­mei me­le, ca­re, vor­bin­du-i me­reu de mi­ne, îl pre­gă­ti­se pen­tru acest mo­ment”, spu­ne ea. Es­te de aștep­tat ca fi­e­ca­re fost lup­tă­tor să pri­me­as­că o

in­dem­ni­zație de 1 800 000 de pe­sos (apro­xi­ma­tiv 500 de eu­ro) pe lu­nă, până în au­gust 2019. Până atunci, tre­bu­ie să-și fa­că un loc în so­ci­e­ta­tea pe ca­re au aban­do­nat-o cu mult timp în ur­mă și să gă­se­as­că mij­loa­ce de sub­zis­te­nță. În ta­be­re, ca­re s-au tran­sfor­mat în mici să­tu­curi, co­mu­ni­ta­tea s-a or­ga­ni­zat în coo­pe­ra­ti­ve. Unii și- au des­chis un res­tau­rant, un bar, alții au con­stru­it se­re mari pen­tru a se hrăni și, une­ori, pen­tru a vin­de sur­plu­sul. Un vi­i­tor încă ne­si­gur.

To­tul, reînce­put de la ze­ro

Ivan Du­que a fost ales apoi preșe­din­te. Can­di­da­tul și-a con­cen­trat cam­pa­nia asu­pra mo­di­fi­că­rii tra­ta­tu­lui de pa­ce și a imu­ni­tății acor­da­te foști­lor mem­bri FARC. Între timp, mai mult de ju­mă­ta­te din­tre foștii lup­tă­tori de ghe­ri­lă au pă­ră­sit ta­be­re­le. Unii, pen­tru a lo­cui ală­turi de pă­ri­nții lor; alții au ales să se întoar­că în zo­ne­le ru­ra­le, pen­tru a lu­cra pă­mântul. Iar alții, mai puțini, au reînce­put to­tul de la ze­ro, într- une­le din­tre orașe­le înve­ci­na­te, une­ori for­mând cu­pluri și pi­er­zân- du- se în ano­ni­mat. Jai­ro, 32 de ani, a lup­tat timp de 20 de ani în jun­gla din Gua­via­re. Acest flu­viu ca­re astă­zi îi hră­nește pe el, pe par­te­ne­ra sa, Daya­na, 33 de ani, și pe fi­i­ca lor, Ni­co­le, es­te, de ase­me­nea, res­pon­sa­bil pen­tru dra­ma ca­re l- a împins să se ală­tu­re răz­boi­u­lui de ghe­ri­lă. Ma­ma și su­ro­ri­le sa­le s- au îne­cat aici. Câte­va luni mai târziu, el a in­trat în FARC. A întâlnit- o pe Daya­na, înro­la­tă la 15 ani în ur­ma unui bom­bar­da­ment. Ră­nit, el s- a re­fu­giat la in­fir­me­rie, un­de ea era de gar­dă. Astă­zi, lo­cu­i­esc în ca­sa ta­tă­lui lui Jai­ro, de­ce­dat acum, în lun­gul flu­vi­u­lui Guaya­be­ro. Grație in­dem­ni­zați­ei pe ca­re o pri­mesc, au res­tau­rat ca­sa, au cum­pă­rat găini și vaci și cul­ti­vă po­rumb și ba­na­ne plan­tain. Ta­tăl lui Jai­ro pro­du­cea frun­ze de co­ca, cum fac mu­lți alții din ace­as­tă jun­glă, însă, po­tri­vit no­u­lui tra­tat de pa­ce, foști­lor lup­tă­tori de ghe­ri­lă le es­te in­ter­zi­să cul­ti­va­rea aces­tei plan­te ca­re stă la ori­gi­nea fa­bri­că­rii co­cai­nei – o sur­să im­por­tan­tă de veni­turi pen­tru FARC, în tre­cut. Astă­zi, Daya­na pa­re fe­ri­ci­tă. L-a re­gă­sit pe Fa­bian, fi­ul pe ca­re îl pă­ră­si­se pen­tru a se ală­tu­ra ghe­ri­lei. Are 19 ani.

mc

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.