UN FULGER ÎN OCEAN

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Glenn Hod­ges Fo­to: Brian Sker­ry

Rechinii-macrou, cei mai ra­pi­zi din lume.

Poa­te re­chi­nul-macrou, cel mai ra­pid re­chin din ocean, să ne de­pășe­as­că ape­ti­tul?

Un re­chin-macrou tre­ce ful­ge­ră­tor prin fața unui in­trus, pre­zen­tându-se ca o fo­rță de te­mut în ape­le din lar­gul coas­tei Noii Ze­e­lan­de.

Za­ne Grey și-a fă­cut un nu­me scri­ind ro­ma­ne de aven­tu­ră des­pre Ves­tul ame­ri­can, dar ade­vă­ra­ta lui dra­gos­te nu era mânu­i­rea pis­to­lu­lui sau mâna­tul vi­te­lor, ci pes­cu­i­tul la adânci­me. A deți­nut 14 re­cor­duri mon­dia­le pen­tru cap­tu­ra de pește ma­rin, in­clu­siv pri­mul mar­lin de pes­te 450 kg prins cu o un­diță cu mu­li­ne­tă, un mar­lin-al­bas­tru pe ca­re l-a cap­tu­rat în Ta­hi­ti în 1930. Însă ni­mic nu s-a com­pa­rat cu re­chi­nul-macrou întâlnit în lar­gul coas­tei Noii Ze­e­lan­de în 1926.

Pri­mul re­chin-macrou pe ca­re Grey l-a prins în un­diță avea 117 kg și, când l-a tras lângă bar­că, „înda­tă am învățat ce­va!”, scria el în car­tea sa Ta­les of the Angler’s Eldo­ra­do, New Ze­a­land. „A opus o re­zis­te­nță ne­mai­po­me­ni­tă, a rupt o ga­fă, ne-a um­plut de apă și a cre­at ne­nu­mă­ra­te pro­ble­me.” Oda­tă ce re­chi­nul a fost prins, Grey s-a mi­nu­nat de cor­pul lui – hi­dro­di­na­mic, mus­cu­los, cu un cap ca un glon­te. „Nu mai vă­zu­sem ni­ci­o­da­tă ce­va ase­mă­nă­tor”, scria el. „Fi­e­ca­re li­nie ară­ta vi­te­ză și fo­rță.”

Însă cel ca­re a atins su­per­la­ti­ve aproa­pe mi­ti­ce a fost re­chi­nul-macrou de 540 kg cu ca­re s-a lup­tat că­pi­ta­nul na­vei sa­le. Du­pă o lup­tă lun­gă, în ca­re „a să­rit în mod im­pre­si­o­nant și a fă­cut niște mișcări in­cre­di­bi­le”, re­chi­nul a ros fi­rul înain­taș și a scă­pat. „Eram îngro­zit”, i-a spus că­pi­ta­nul lui Grey. „Era cea mai săl­ba­ti­că și mai pu­ter­ni­că bes­tie pe ca­re am vă­zut-o vre­o­da­tă, ca să nu mai spun pe ca­re am avut-o în un­diță!”

Aproa­pe un se­col mai târziu, rechinii-macrou încă au o re­pu­tație her­cu­le­a­nă în rândul pes­ca­ri­lor, ca­re îi iu­besc în ega­lă mă­su­ră pen­tru spi­ri­tul de lup­tă și pen­tru car­nea lor. Dar se pa­re că un se­col de pes­cu­it a fă­cut ra­va­gii. Rechinii-macrou, ca­re se de­o­se­besc de ve­rii lor mult mai rari, rechinii-macrou-gri, prin îno­tă­toa­re­le pec­to­ra­le mai scur­te, prin­tre alte­le, sunt țin­tiți cu en­tu­ziasm de pes­ca­rii de agre­ment și pri­nși frec­vent sub for­mă de cap­tu­ră se­cun­da­ră de na­ve­le co­mer­cia­le cu pa­ra­ga­te. Car­nea lor ri­va­li­ze­a­ză cu cea de peş­tes­pa­dă în ce­ea ce pri­vește ca­li­ta­tea, iar îno­tă­toa­re­le le sunt apre­cia­te în Asia pen­tru su­pa de ari­pi­oa­re de re­chin, o com­bi­nație ca­re a pus pre­si­u­ne pe rechinii-macrou. Nu se știe însă cu si­gu­ra­nță câtă și cu ce con­se­ci­nțe. Cer­ce­tă­to­rii nu au ni­cio idee clară des­pre câți mai exis­tă în oce­a­ne, iar ma­jo­ri­ta­tea da­te­lor des­pre ra­ta cap­tu­rii și a mor­ta­li­tății pro­vin de la ope­rați­u­ni­le de pes­cu­it co­mer­cia­le, des­pre ca­re se știe că tind să ra­por­te­ze cap­turi mai mici. Prin ur­ma­re, bi­o­lo­gii ca­re îi stu­dia­ză înce­ar­că să um­ple niște go­luri uriașe în cu­noști­nțe.

În va­ra lui 2015, am fost in­vi­tat să mă ală­tur unei ope­rați­uni de mar­ca­re a re­chi­ni­lor-macrou în lar­gul coas­tei Ma­ry­lan­du­lui, cu oa­meni de ști­i­nță ca­re încer­cau să mi­cșo­re­ze unele din­tre ace­le go­luri. Cre­de­am că avea să de­cur­gă în fe­lul ur­mă­tor: prin­dem niște exem­pla­re mari, ca­re vor fa­ce ge­nul de spec­ta­col pe ca­re l-a vă­zut Za­ne Grey, iar eu mă aleg cu o per­spec­ti­vă gro­za­vă pen­tru ar­ti­col. În schimb, am aflat din ex­pe­ri­e­nță pro­prie că Mark Twain avea drep­ta­te des­pre răul de ma­re („La înce­put ți-e atât

„Tor­pi­le cu di­nți.” Așa îi des­crie fo­to­gra­ful Brian Sker­ry pe rechinii-macrou. „Acel nas co­nic pur și sim­plu stră­pun­ge oce­a­nul.” Deși fe­me­le­le ma­tu­re pot de­păși 600 kg, rechinii ră­mân su­fi­ci­ent de ra­pi­zi pen­tru a-i ata­ca prin sur­prin­de­re pe to­nii cei iuți.

Un sca­fan­dru ur­mă­rește înde­a­proa­pe un tânăr re­chin-macrou în lar­gul coas­tei orașu­lui San Di­e­go, într-o zo­nă un­de se știe că rechinii nasc. Fe­me­le­le ma­tu­re nasc nu­mai pa­tru pui oda­tă la fi­e­ca­re trei ani.

s de rău, încât ți-e te­a­mă că vei muri, iar apoi ți-e atât de rău, încât ți-e team Whăi­te­că­mun­su­cle­vei muri”) și am fost indi­fe­rent și amețit când pes­ca­rii de la bord au prins doi re­chini-macrou mici, din­tre ca­re ni­ci­u­nul nu a opus prea ma­re re­zis­te­nță. Așa că am de­cis să încerc din nou – de da­ta asta, cu un plas­tu­re împo­tri­va rău­lui de ma­re – în Rho­de Island, mai înco­lo, în ace­e­ași va­ră. Iar atunci am vă­zut ce­ea ce ave­am ne­voie să văd de fapt.

În fi­e­ca­re Lid­ve­er­pla­sa­re am însoțit bi­o­lo­gi afi­liați la Insti­tu­tul de Cer­ce­ta­re Guy Har­vey, ca­re mar­che­a­ză și ur­mă­rește re­chini-macrou în Oce­a­nul Atlan­tic și în Gol­ful Me­xi­cu­lui din 2008 cu obi­ec­ti­vul prin­ci­pal de a le stu­dia ti­pa­re­le de de­pla­sa­re. Rechinii-macrou din ves­tul Atlan­ti­cu­lui de Nord sunt foar­te mi­gra­tori, că­lă­to­rind spre nord în tim­pul lu­ni­lor mai căl­du­roa­se și apoi spre sud, când se apro­pie iar­na. Ex­cur­si­i­le din mai în lar­gul coas­tei Ma­ry­lan­du­lui au fost un suc­ces ră­su­nă­tor: în do­uă miță­toa­re prin sa­te­lit. În con­trast, ex­cur­si­i­le din au­gust în Rho­de Island au fost un eșec ră­su­nă­tor: o săp­tă­mână, ze­ro re­chini-macrou. Dar acel co­n5tr6as.5t a ofe­rit un in­di­ciu cu pri­vi­re la ce­ea ce ar pu­tea să se întâmple cu ei în Atlan­tic.

Pen­tru a ob­ser­va in­di­ci­ul, tre­bu­ie să știi unul din­tre pri­me­le lu­cruri pe ca­re le înveți când pes­cu­i­ești rechinii-macrou: că împart te­ri­to­ri­ul cu rechinii-al­baștri. Cele do­uă spe­cii sunt cam ca leii și hi­e­ne­le, co­e­xis­tând în ace­le­ași zo­ne și având stra­te­gii di­fe­ri­te de hră­ni­re. Rechinii-macrou sunt cei mai iuți re­chini din ocean, ca­pa Hbail­lfia­să­fa­sat­tin­gă 55 km/h câ1n9.d6 urmăresc o pra­dă ra­pi­dă pre­cum lu­fa­rul și to­nul, iar pes­ca­rii spor­ti­vi le ado­ră fo­rța. Rechinii-al­baștri sunt re­la­tiv le­neși și se con­cen­tre­a­ză asu­pra pră­zii mai len­te, pre­cum ca­la­ma­rul. Cap­tu­ra­rea lor e, du­pă cum spu­ne un pes­car, „ca și cum ai scoa­te din apă o ușă de ham­bar”, iar car­nea nu es­te nici pe de­par­te la fel de bu­nă ca a re­chi­nu­lui-macrou. Așa că pu­teți ghici ca­re es­te leul și ca­re e hi­e­na în ana­lo­gie. Toat Ină­te­lust­mi­ne­e­sa vrea să pu­nă mâna pe leu.

În a do­ua zi în ca­re amLi­vei­reșit din Nar­ra­gan­sett, Rho­de Island, în timp ce că­ram încă un re­chin-al­bas­tru la mar­gi­nea băr­cii, am ob­ser­vat în sfârșit ce­ea ce era evi­dent.

„Se pa­re că toți rechinii-al­baștri au cârli­ge în gu­ră”, am spus. Brad Wet­her­bee, eco­lo­gul ma­rin

Pes­ca­rii spor­ti­vi iu­besc fo­rța re­chi­nu­lui-macrou. E ca­pa­bil să sa­ră 3-4,5 m în un­diță, iar car­nea sa e prin­tre cele mai gus­toa­se

din­tre cele de re­chin.

de la Uni­ver­si­ta­tea Rho­de Island, ca­re era aco­lo ca să mar­che­ze rechinii-macrou pe ca­re îi prin­de­am, a spus: „Mda. Toți pe ca­re i-am adus până acum la bar­că au avut câte un cârlig în ei.”

Scoa­te­rea unu Hi­e­ac­tâis­rltir­gan­dsfi­en­rrge­du­ra unui re­chin poa­te fi pe­ri­cu­loa­să, așa că pes­ca­rii doar taie înain­tașii și la­să cârli­ge­le să ru­gi­neas­că. Și pen­tru că pes­ca­rii cau­tă re­chini-macrou, e mult mai pro­ba­bil să eli­be­re­ze re­chini-al­baștri. „Nu am vă­zut ni­ci­o­da­tă de pe bar­că, Lu­cas Berg, c Tâis­nsdue­asm Mi­e­e­tșaib­toîlinc pri­ma zi. „Oa­me­nii nu le dau ni­ci­o­da­tă drum­heualt. Dar am prins re­chin-al­bas­tru cu pa­tru cârli­ge în gu­ră.” Pre­si­u­ni­le pes­cu­i­tu­lui asu­pra re­chi­ni­lor­ma­crou sunt in­ten­se, a ex­pli­cat Wet­her­bee. Cei pe ca­re încer­cam noi să îi prin­dem înoa­tă spre nord, de-a lungul coas­tei atlan­ti­ce, în tim­pul ve­rii, iar între pes­cu­i­tul co­ti­dian de agre­ment și ze­ci­le de tur­nee de pes­cu­it re­chini ți­nu­te între Ma­ry­land și Rho­de Island e o că­lă­to­rie pri­mej­di­oa­să pen­tru ei. „Până să ajun­gă aici, sus, mu­lți sunt eli­mi­nați”, a spus Wet­hCe­o­ro­blee.

„Es­te sus­te­na­bi­lă ra­ta cap­tu­rii?”, l-am între­bat. Rechinii-ma­cro­uC,irac­sue­lam­ti­neg­nbe­loaod­mul­tor re­chini, sunt de­o­se­bit de vul­ne­ra­bi­li la pes­cu­i­tul ex­ce­siv din cau­za nu­mă­ru­lui lor mic de pui și vârsta înain­ta­tă de ma­tu­ri­ta­te se­xua­lă. (Un studiu su­ge­re­a­ză că fe­me­le­le nu ating ma­tu­ri­ta­tea de­cât în ju­rul vârstei de 15 ani sau mai târziu, însă aces­te ci­fre nu sunt cla­re. Bi­o­lo­gii sunt de acord că sunt ne­ce­sa­re mai mul­te cer­ce­tări.)

„Nu știm”, a răs­puns el. „Aceștia sunt re­chini in­ter­nați­o­na­li, ca­re mi­gre­a­ză de­par­te – unii din­tre ai noștri [mar­cați] au in­trat în ape­le a cel puțin 17 țări di­fe­ri­te – și nu exis­tă su­fi­ci­en­te date pen­tru ca age­nți­i­le de ges­ti­o­na­re să es­ti­me­ze co­rect da­că po­pu­lația crește, sca­de sau ră­mâne la fel. Exis­tă

pro­ba­bil un nu­măr de re­chini-macrou ca­re ar fi în re­gu­lă să fie cap­tu­rați și uciși. Dar nu știm da­că acest nu­măr e 100, 1.000 sau 100.000.”

Po­tri­vit Ser­vi­ci­u­lui Nați­o­nal pen­tru Pes­cu­it Ma­rin, ca­re re­gle­men­te­a­ză pes­cu­i­tul în ape­le Sta­te­lor Uni­te, rechinii-macrou sunt pes­cu­iți la un ni­vel sus­te­na­bil. Ace­as­tă eva­lua­re se ba­ze­a­ză, în ma­re par­te, pe ci­fre­le de cap­turi fur­ni­za­te de na­ve­le co­mer­cia­le cu pa­ra­ga­te că­tre or­ga­ni­zația in­ter­nați­o­na­lă ca­re re­gle­men­te­a­ză pes­cu­i­tul de ton și alți pești pe­la­gici din Atlan­tic, iar ace­le ci­fre ara­tă o re­col­ta­re re­la­tiv con­sec­ven­tă de-a lungul ul­ti­mi­lor ani, su­ge­rând că po­pu­lați­i­le de re­chi­ni­ma­crou sunt sta­bi­le. Dar ele sunt o uni­ta­te de mă­su­ră im­pre­ci­să. Cap­tu­ra e înre­gis­tra­tă în to­ne, iar in­for­mați­i­le de ba­ză pre­cum nu­mă­rul de re­chini pri­nși, di­men­si­u­ne și sex pot lip­si. Pe dea­su­pra, mul­te cap­turi nu sunt ra­por­ta­te, de­ter­mi­nându-i pe oa­me­nii de ști­i­nță să pu­nă sub sem­nul între­bă­rii cre­di­bi­li­ta­tea da­te­lor și a eva­luă­ri­lor sto­cu­ri­lor.

Însă ce­ea ce știu Wet­her­bee și echi­pa lui es­te că rechinii pe ca­re îi mar­che­a­ză ei nu o duc bi­ne. Eti­che­te­le pe ca­re le fo­lo­sesc – cam de di­men­si­u­nea unei bri­che­te Zip­po, fi­xa­te pe îno­tă­toa­rea dor­sa­lă – tri­mit sem­na­le că­tre sa­te­liți de fi­e­ca­re da­tă când rechinii ies la su­pra­față, per­mițându-le cer­ce­tă­to­ri­lor să cre­e­ze hă­rți de­ta­lia­te ale mișcă­ri­lor lor. Când sem­na­le­le încep să vi­nă de pe us­cat, ei știu că rechinii au fost cap­tu­rați. „Am mar­cat 49 de re­chini-macrou, iar 11 au fost omo­râți”, mi-a spus Wet­her­bee. (Într-o lu­nă, acel nu­măr cres­cu­se la 12.) Am zis că pa­re mult, iar el a fost de acord: mă­ri­mea eșan­ti­o­nu­lui es­te mi­că, dar ra­ta cap­tu­rii es­te tul­bu­ră­toa­re.

Întors pe us­cat, l-am su­nat pe Mah­mood Shiv­ji, cer­ce­tă­to­rul de la Uni­ver­si­ta­tea No­va So­ut­he­as­tern ca­re con­du­ce proi­ec­tul de mar­ca­re. „Ce­ea ce mă ui­mește, a spus el, es­te că oce­a­nul e vast, iar ani­ma­le­le aces­tea se mișcă mult și, to­tuși, exem­pla­re­le mar­ca­te in­tră în cârli­ge­le de pes­cu­it în pro­cent de 25%. Ni­cio po­pu­lație nu poa­te su­sți­ne o eli­mi­na­re de 25% anual.”

Du­pă croa­zi­e­ra mea cu rău De ma­re, m-am întors pe țăr­mul Ma­ry­lan­du­lui pen­tru Ma­ko Ma­nia, un tur­neu anual de pes­cu­it re­chini ți­nut la Ba­hia Ma­ri­na din Ocean Ci­ty. Ace­as­tă Ma­ko Ma­nia nu ar tre­bui con­fun­da­tă cu tur­neul Ma­ko Ma­nia din Point Ple­a­sant, New Jer­sey – sau cu Ma­ko Fe­ver din New Jer­sey, cu Ma­ko Ro­deo, tot din New Jer­sey, sau cu ori­ca­re altul din­tre cele apro­xi­ma­tiv 65 de tur­nee din Sta­te­le Uni­te ca­re in­clud pre­mii pen­tru re­chini pe­la­gici pre­cum rechinii-macrou, rechinii-vul­pe și rechinii-ti­gru. Du­pă ce Fălci a ajuns în ci­ne­ma­to­gra­fe în 1975, au apă­rut din se­nin tur­nee de-a lungul li­to­ra­lu­lui es­tic și, de atunci, va­ra nu e o pe­ri­oa­dă bu­nă pen­tru a fi re­chin în Atlan­ti­cul de Nord.

Am so­sit la de­bar­ca­der toc­mai când pri­mii re­chini erau aduși la do­curi. Era o sce­nă fes­ti­vă – su­te de oa­meni mâncând, bând și acla­mându-i pe pes­cari și ta­len­te­le lor. Lângă mi­ne, o fe­meie și un băiat pri­ve­au în timp ce un exem­plar de 128 kg – câști­gă­to­rul de la ca­te­go­ria re­chin-macrou, du­pă cum s-a do­ve­dit – era ri­di­cat pen­tru a fi cântă­rit.

Pes­ca­rii au tras în sus bo­tul pen­tru fo­to­gra­fii, iar fe­meia s-a întors spre băiat și a zis: „E foar­te mișto, nu-i așa?” Băia­tul a încu­vi­i­nțat din cap tă­cut, fas­ci­nat de gri­ma­sa însânge­ra­tă a re­chi­nu­lui.

În timp ce rechinii con­ti­nuau să so­se­as­că – re­chin-macrou de 66 kg, re­chin-vul­pe de 211 kg, re­chin-vul­pe de 227 kg, re­chin-macrou de 79 kg – am vor­bit cu or­ga­ni­za­to­rul tur­neu­lui, Shawn Har­man. „Ce e mai dis­trac­tiv de­cât să ve­zi re­chini?”, a între­bat el, stu­di­ind mu­lți­mea ca­re acla­ma. Când am ajuns la unele din­tre între­bă­ri­le mai spi­noa­se des­pre con­tro­ver­sa pri­vind „tur­ne­e­le de uci­de­re”, cum le nu­mesc cri­ti­cii (în com­pa­rație cu tur­ne­e­le „fă­ră uci­de­re” sau „de cap­tu­ră și eli­be­ra­re”, ca­re sunt ra­re, dar exis­tă), el a ex­pli­cat că tur­neul lui nu era ca cele din tre­cut, din anii ‘70 și ‘80, când rechinii se îngră­mă­de­au pe do­curi și du­pă ace­ea mer­ge­au la tom­be­ron. Aici, sin­gu­rii re­chini aduși la doc erau re­chini-vul­pe și re­chini-macrou, cei mai gus­toși din ocean, cu di­men­si­uni mi­ni­me și o li­mi­tă de cap­tu­ră de un pește de bar­că pe zi. (Pe par­cur­sul a trei zi­le, 16 re­chini au fost aduși la doc pen­tru a fi cântă­riți.) „Aici nu omoa­ră ni­meni pești fă­ră mo­tiv. Toți mă­nâncă ce­ea ce omoa­ră.”

L-am între­bat un­de aș pu­tea gă­si re­chin-macrou în meniu, ca să văd ce gust are, iar el a adus un fi­le din­tr-unul din rechinii toc­mai aduși, l-a dat la pră­jit și mi l-a ser­vit pe o chi­flă cu mai­o­ne­ză cu wa­sa­bi. A fost de­li­ci­os – la fel de bun ca ori­ce mar­lin pe ca­re l-am mâncat vre­o­da­tă.

Dar sand­vi­ci­ul gus­tos și fes­ti­vi­ta­tea sce­nei nu au pu­tut as­cun­de în între­gi­me na­tu­ra pro­ble­ma­ti­că a eveni­men­tu­lui. Mai târziu în ace­e­ași zi, unul din­tre pes­cari mi-a spus că o fe­me­lă de re­chin-vul­pe de 227 kg, adu­să mai de­vre­me, fu­se­se ges­tan­tă, iar când a fost evis­ce­ra­tă, per­so­na­lul tur­neu­lui a încer­cat să

Un re­chin-macrou dă târcoa­le lângă un pâlc de alge bru­ne pur­tat de apă în lar­gul coas­tei orașu­lui San Di­e­go. Ast­fel de pe­ti­ce de alge bru­ne plu­ti­toa­re an­co­re­a­ză eco­sis­te­me­le mi­nia­tu­ra­le, peștii mai mari vânând pești mai mici, iar rechinii-macrou fi­ind în vârful la­nțu­lui tro­fic.

as­cun­dă pu­ii de mu­lți­me. Rechinii-vul­pe, la fel ca re­chini-macrou, sunt con­si­de­rați „vul­ne­ra­bi­li” de că­tre Uni­u­nea In­ter­nați­o­na­lă pen­tru Con­ser­va­rea Naturii, iar uci­de­rea fe­me­le­lor ges­tan­te din spe­cii vul­ne­ra­bi­le, deși poa­te fi le­ga­lă, du­ce la pu­bli­ci­ta­te ne­ga­ti­vă.

L-am între­bat pe Har­man des­pre re­chi­nul ges­tant. A ne­gat po­ves­tea, așa că l-am între­bat pe unul din­tre ti­pii ca­re cu­rățau peștii, iar aces­ta a spus că da, fu­se­se­ră 3-4 pui având între 0,5 și 1 m lun­gi­me. Am mers îna­poi la Har­man ca să îl întreb de ce a ne­gat. A de­venit puțin agi­tat și mi-a spus că i-a fost te­a­mă că va fi „ti­pul rău” în ar­ti­col. „Res­pec­tăm le­gea, du­pă cum spu­ne le­gea că es­te sus­te­na­bil”, a spus el. „Da­că vor fa­ce să fie ile­gal, ne vom opri.”

că­pi­ta­nii băr­ci­lor cu ca­re am ieșit pen­tru ace­le ope­rați­uni de mar­ca­re din Ma­ry­land și Rho­de Island sunt amândoi ve­chi pes­cari de re­chini. Nu sunt a pri­ori împo­tri­va cap­tu­ră­rii și uci­de­rii pești­lor și nu-s scârbiți de ce­ea ce pre­su­pu­ne pes­cu­i­tul la adânci­me. Dar am­bii sunt pre­o­cu­pați de mo­dul în ca­re sunt pes­cu­iți rechinii.

Mark Sam­pson, că­pi­ta­nul din Ma­ry­land, a înfi­i­nțat în 1981 un im­por­tant tur­neu de pes­cu­it re­chini în Ocean Ci­ty și l-a or­ga­ni­zat timp de pes­te trei de­ce­nii. Dar a de­venit tot mai îngri­jo­rat de con­ser­va­rea po­pu­lați­i­lor de re­chini, așa că a fă­cut li­mi­te­le de mă­ri­me mai res­tric­ti­ve pen­tru a re­du­ce nu­mă­rul re­chi­ni­lor cap­tu­rați. De ase­me­nea, a in­sis­tat ca pes­ca­rii să fo­lo­se­as­că „cârli­ge cir­cu­la­re” ca­re, spre de­o­se­bi­re de „cârli­ge­le în for­mă de J” con­venți­o­na­le, nu se înțe­pe­nesc în sto­ma­cul unui re­chin atunci când sunt înghiți­te și duc la mai puți­ne uci­deri inu­ti­le. Unii pes­cari au obi­ec­tat, par­ti­ci­pa­rea a scă­zut și, din cau­za li­mi­te­lor de di­men­si­u­ne mai mari, „ave­am zi­le în ca­drul tur­neu­lui nos­tru în ca­re nu era adus la doc nici mă­car un re­chin”, a spus el.

„Ace­as­ta nu es­te rețe­ta pen­tru un tur­neu de suc­ces, pen­tru că oa­me­nii vor să va­dă acei pești aduși și cântă­riți”, a spus Sam­pson. Și-a închis tur­neul în 2014 și nu ac­cep­tă char­te­re pen­tru pes­cari ca­re vor să îi fo­lo­se­as­că bar­ca pen­tru a par­ti­ci­pa la alte tur­nee de pes­cu­it re­chini. Char­lie Do­ni­lon, că­pi­ta­nul din Rho­de Island, con­du­ce char­te­re de pes­cu­it re­chini din 1976. În timp ce Sam­pson e tă­cut și cir­cum­spect, Do­ni­lon e vor­bă­reț și emoți­o­nal, iar într-una din zi­le­le din au­gust, când eram în bar­că aștep­tând ca peștii să muște, mi-a po­ves­tit cum un cli­ent a scos oda­tă din apă un re­chin-macrou ca­re a re­fu­zat să ce­de­ze ușor.

„Am arun­cat un har­pon în el, apoi l-am lo­vit cu o ga­fă și apoi l-am le­gat de un ta­chet la­te­ral, iar cre­a­tu­ra zgârie și împroșcă sânge pes­te tot și to­tul e înre­gis­trat de cli­ent. Ti­pul mi-a tri­mis fil­mul și l-am ur­mă­rit cu soția mea, iar ea m-a între­bat: „Te de­ran­je­a­ză asta?”

L-a de­ran­jat, a spus el, și a înce­put să încer­ce să își con­vin­gă cli­e­nții să eli­be­re­ze rechinii pe ca­re îi prin­de­au. „Le spu­neam oa­me­ni­lor că un re­chin-macrou de 45 kg es­te doar un co­pi­laș, pen­tru că au po­te­nția­lul de a crește până la 450 kg sau mai mult. Deci chiar aș vrea să îi dau dru­mul pen­tru că e un pește ima­tur.” Dar din mo­ment ce aproa­pe toți re­chini-macrou pe ca­re îi prind aco­lo sunt

ti­neri, nu a mai avut sens nici să îi roa­ge pe pes­cari. Așa că, în 2015, Do­ni­lon a in­sti­tu­it o po­li­ti­că de cap­tu­ră și eli­be­ra­re fă­ră ex­ce­pții. Afa­ce­rea lui a fost afec­ta­tă. „Sunt foar­te de­par­te de ce eram când­va”, a spus el.

Do­ni­lon ac­cep­tă pi­er­de­rea cli­e­nți­lor pen­tru că nu i se pa­re că pes­cu­i­tul e sus­te­na­bil, indi­fe­rent de ce spu­ne gu­ver­nul. „Rechinii pe ca­re îi mar­căm tre­bu­ie să tre­a­că prin­tr-un fel de pa­saj în timp ce ur­că de-a lungul coas­tei. Tre­bu­ie să tre­a­că prin Ma­ry­land, New Jer­sey, Long Island, Mas­sa­chu­set­ts – și toa­tă lu­mea es­te aco­lo și pes­cu­i­ește”, a spus el. „Fe­me­le­le tre­bu­ie să ai­bă cel puțin 15 ani ca să se re­pro­du­că. Ce șan­se sunt ca acel re­chin să ajun­gă aici de 15 ori fă­ră să fie prins? Des­tul de sla­be.”

M-am gândit la toți rechinii-al­baștri pe ca­re îi vă­zu­sem cu cârli­ge în gu­ră și mi s-a pă­rut că avea drep­ta­te: des­tul de sla­be. Deși ma­jo­ri­ta­tea vic­ti­me­lor din ca­drul stu­di­u­lui de mar­ca­re fu­se­se­ră omo­râte de pes­cari co­mer­cia­li în ape in­ter­nați­o­na­le – nu de pes­cari de agre­ment –, sta­tis­ti­ci­le Ser­vi­ci­u­lui pen­tru Pes­cu­it pu­ne ma­jo­ri­ta­tea re­chi­ni­lor-macrou uciși pe se­a­ma pes­ca­ri­lor de agre­ment din Sta­te­le Uni­te. Deci, ci­ne pes­cu­i­ește prea mult și un­de? Încă es­te prea de­vre­me pen­tru a ne pro­nu­nța. Dar Do­ni­lon, cel puțin, nu are ne­voie să aștep­te mai mul­te date pen­tru a-și da ver­dic­tul.

„Am con­tri­bu­it și eu la uci­de­re”, a zis el într-o du­pă-amia­ză pe bar­că. „Știi cum ar pu­tea să exis­te un tip în Afri­ca ca­re era bra­co­ni­er și ca­re omo­ra toți leii...” Și, în timp ce spu­nea asta, ochii i s-au înlă­cri­mat, gla­sul a înce­put să îi tre­mu­re și în cele din ur­mă a scos o ju­mă­ta­te de șoap­tă: „Tre­bu­ie să dai îna­poi. Noi doar luăm, luăm tot tim­pul...”

Co­pe­po­de­le pa­ra­zi­te se agață de îno­tă­toa­rea unui re­chin-macrou. Aces­tea se hră­nesc cu ori­ce gă­sesc pe di­fe­ri­te­le pă­rți ale cor­pu­lui re­chi­nu­lui, de la mu­co­zi­tăți la stra­tu­ri­le su­pe­ri­oa­re ale pi­e­lii și sânge.

VI­DEO

Intrați sub apă și plu­tiți ală­turi de rechinii-macrou în acți­u­ne la ngm.com/Aug2017.

SĂPTĂMÂNA RE­CHI­NI­LOR PE NAT GEO

Schim­bați pe Fes­ti­va­lul Anual al Re­chi­ni­lor de pe Nat Geo WILD, înce­pând din 21 au­gust.

Trei înse­am­nă aglo­me­rație pen­tru rechinii-macrou, ca­re tind să fie so­li­tari și foar­te mi­gra­tori, une­ori tra­ver­sând ape­le a pes­te o du­zi­nă de țări. Un re­chin mar­cat în apro­pi­e­re de No­ua Ze­e­lan­dă, un­de po­pu­lați­i­le de re­chin-macrou sunt ro­bus­te, a că­lă­to­rit 18.670 km într-un an.

Acest re­chin-macrou tânăr „a venit în fo­rță” și a dis­trus o par­te a car­ca­sei su­bac­va­ti­ce a ca­me­rei sa­le, spu­ne Sker­ry. Deși ra­re­ori ata­că oa­meni, ame­ni­nța­rea uma­nă la adre­sa re­chi­ni­lor es­te sub­sta­nția­lă. În 2007, ei erau cla­si­fi­cați ca vul­ne­ra­bi­li din cau­za pes­cu­i­tu­lui ex­ce­siv.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.