UN­DE NE FA­CEM NE­VOI­LE

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Eli­za­beth Roy­te Fo­to: Andrea Bru­ce

De­fe­ca­rea în aer li­ber ame­ni­nță să­nă­ta­tea.

Aproa­pe un mi­liard de oa­meni, din­tre ca­re mai mult de ju­mă­ta­te în India, îşi fac zil­nic ne­voi­le în aer li­ber. Re­zul­ta­tul: mi­li­oa­ne de vi­e­ţi se­ce­ra­te sau îngră­di­te de bo­li. Pro­ble­ma nu es­te doar lip­sa toa­le­te­lor – ci lip­sa unor toa­le­te pe ca­re oa­me­nii să-şi do­re­as­că să le fo­lo­se­as­că.

„Mă as­cund de-a lungul dru­mu­lui, cu lan­ter­na”, spu­ne el cu vo­ce joa­să, en­tu­zias­ma­tă, ară­tând spre dru­mul prin­ci­pal din sa­tul Ga­ji Khe­di, în sta­tul Mad­hya Pra­desh din India. „Şi îi caut pe cei ca­re trec cu lo­te­le lor”.

O lo­tă e un vas pen­tru apă, tra­di­ţi­o­nal din ala­mă, de­şi astă­zi ma­jo­ri­ta­tea sunt din plas­tic. Da­că-l ve­zi dis-de-di­mi­nea­ţă, e clar că pur­tă­to­rul lui se îndre­ap­tă spre un câmp sau o mar­gi­ne de drum ca să-şi fa­că ne­voi­le. Apa e pen­tru clă­tit.

„Îi vânez”, con­ti­nuă Mool­chand. „Su­flu din flu­i­er şi le go­lesc lo­ta. Une­ori le-o iau şi îi dau foc.” Mool­chand con­si­de­ră că apă­ră o onoa­re câşti­ga­tă cu ma­re tru­dă. Dis­tric­tul a de­cla­rat sa­tul lui „zo­nă fă­ră de­fe­cat în aer li­ber”. „Oa­me­nii se su­pă­ră şi ţi­pă la mi­ne”, spu­ne el. „Dar gu­ver­nul i-a aju­tat să-şi con­stru­ias­că toa­le­te, aşa că n-au ni­cio scu­ză.”

Ide­ea de a te uşu­ra în aer li­ber a apă­rut oda­tă cu ome­ni­rea. Când po­pu­la­ţi­i­le uma­ne nu erau foar­te den­se, iar pă­mântul le pu­tea ab­sor­bi ex­cre­men­te­le în con­di­ţii de si­gu­ran­ţă, nu erau prea mul­te pro­ble­me. Dar pe mă­su­ră ce ne-am adu­nat tot mai mul­ţi în sa­te şi ora­şe, am învă­ţat trep­tat ca­re e le­gă­tu­ra din­tre igi­e­nă şi să­nă­ta­te – şi, în spe­cial, cât de im­por­tant e să evi­tăm con­tac­tul cu fe­ca­le­le. În pre­zent, nu­mă­rul ce­lor ca­re îşi la­să ex­cre­men­te­le sub ce­rul li­ber e în scă­de­re, la ni­vel mon­dial, însă aproa­pe 950 de mi­li­oa­ne de oa­meni încă obișnu­i­esc s-o fa­că. Apro­xi­ma­tiv 569 de mi­li­oa­ne din­tre ei trăiesc în India. Ia-o pe lângă şi­ne­le de ca­le fe­ra­tă sau dru­mu­ri­le de ţa­ră și vei gă­si ime­diat do­ve­zi­le.

În 2015, ONU a lan­sat un apel pen­tru sto­pa­rea fe­no­me­nu­lui până în 2030. N-a fost chiar atât de greu să pro­gre­săm mult: Vi­et­na­mul, de pil­dă, aproa­pe a eli­mi­nat ace­as­tă prac­ti­că în ul­ti­me­le câte­va de­ce­nii. Atin­ge­rea aces­tui re­per de im­por­tan­ţă mon­dia­lă, nu­mă­rul şa­se pe lis­ta „Obi­ec­ti­ve­lor ONU pen­tru Dez­vol­ta­re Sus­te­na­bi­lă”, ar îmbu­nă­tă­ţi ra­di­cal să­nă­ta­tea pu­bli­că. Bo­li­le pro­vo­ca­te de con­di­ţi­i­le pre­ca­re de igi­e­nă şi de apa din surse ne­si­gu­re ucid mai mul­ţi co­pii – apro­xi­ma­tiv 1,4 mi­li­oa­ne pe an – de­cât ru­je­o­la, ma­la­ria şi SIDA la un loc. Înde­pli­ni­rea obi­ec­ti­vu­lui ar con­tri­bui și la ali­na­rea foa­me­tei mon­dia­le, şi la îmbu­nă­tă­ţi­rea edu­ca­ţi­ei. Co­pi­ii bol­na­vi lip­sesc de la şcoa­lă. La fel şi fe­te­le afla­te la men­strua­ţie, da­că nu merg la şco­li cu toa­le­te cu­ra­te şi si­gu­re.

India se lup­tă cu ace­as­tă pro­ble­mă încă di­nain­te de 1947, când şi-a câşti­gat in­de­pen­den­ţa față de Ma­rea Bri­ta­nie. „Ca­na­li­za­rea e mai im­por­tan­tă de­cât in­de­pen­den­ţa”, spu­nea Ma­hat­ma Gan­dhi, îndem­nându-şi com­pa­tri­o­ţii să adop­te obi­cei­uri mai cu­ra­te. Într-o oa­re­ca­re mă­su­ră, asta s-a şi întâmplat: pro­cen­tul in­di­e­ni­lor ca­re îşi la­să ex­cre­men­te­le în aer li­ber a scă­zut sub­stan­ţial în ul­ti­me­le de­ce­nii. Dar cum po­pu­la­ţia creş­te ra­pid, da­te­le de­mo­gra­fi­ce su­ge­re­a­ză că ma­jo­ri­ta­tea in­di­e­ni­lor trăiesc acum în zo­ne un­de sunt tot mai ex­pu­şi fe­ca­le­lor alto­ra.

Ac­tua­lul prim-mi­nis­tru, Na­ren­dra Mo­di, şi-a de­ru­lat cam­pa­nia sub slo­ga­nul „Întâi toa­le­te, apoi tem­ple”. În 2014, înain­te ca ONU să-şi sta­bi­le­as­că obi­ec­ti­vul pen­tru 2030, Mo­di a de­cla­rat că vrea să sto­pe­ze de­fe­ca­rea în aer li­ber până pe 2 oc­tom­brie 2019, la 150 de ani de la naş­te­rea lui Ghan­di. Pre­mi­e­rul a alo­cat pes­te 40 de mi­liar­de de do­lari pen­tru o iniția­ti­vă-fulger de con­stru­it la­tri­ne şi schim­bat com­por­ta­men­te, nu­mi­tă Swa­chh Bha­rat

La 65 de ani, Mool­chand, cu păr alb şi gam­be ca niște pa­ran­te­ze, se tre­zeş­te fă­ră pro­ble­me ca să ple­ce la vână­toa­re înain­te de ivi­rea zo­ri­lor. De fapt, sa­vu­re­a­ză asta din plin.

INDIA Într-un com­plex de toa­le­te al unei co­mu­ni­tă­ţi din Sa­fe­da Bas­ti, una din­tre nu­me­roa­se­le ma­ha­la­le din Del­hi, fe­mei­le stau la rând pen­tru sin­gu­ra la­tri­nă func­ţi­o­na­lă, aco­pe­rin­du-şi na­sul ca să se fe­re­as­că de mi­ro­sul fe­ca­le­lor lă­sa­te de ci­ne­va ca­re n-a mai pu­tut aştep­ta. Mul­ţi oa­meni evi­tă com­plet bă­taia de cap a toa­le­te­lor mu­ni­ci­pa­le, fă­cându-şi ne­voi­le pe mai­da­ne aco­pe­ri­te de gu­noaie.

Abhiyan (Mi­si­u­nea pen­tru India Cu­ra­tă). Ban­ca Mon­dia­lă a con­tri­bu­it cu alte , mi­liar­de de do­lari în împru­mu­turi.

Mo­di îşi pro­pu­ne să con­stru­ias­că pes­te de mi­li­oa­ne de noi toa­le­te nu­mai în zo­ne­le ru­ra­le, până în . Ră­mâne de vă­zut da­că va reu­şi; dar și da­că toaletele vor schim­ba sem­ni­fi­ca­tiv si­tuaȚia. Gu­ver­ne­le Indi­ei tot con­stru­i­esc la­tri­ne cu cos­turi scă­zu­te de cel puȚin de ani. Mi­li­oa­ne de ast­fel de con­stru­cȚii sim­ple, izo­la­te, punc­te­a­ză pei­sa­jul ru­ral, dar mul­te se nă­ru­ie. Mul­te alte­le sunt fo­lo­si­te ca adă­pos­turi pen­tru ani­ma­le mici sau spaȚii de de­po­zi­ta­re pen­tru unel­te, bi­ci­cle­te sau ce­re­a­le – în timp ce pro­pri­e­ta­rii lor o iau mai de­par­te spre câmp, cu lo­te­le lor. În India, ati­tu­di­ni­le adânc îndră­dă­ci­na­te pot fi un ob­sta­col mult mai im­por­tant în ca­lea ca­na­li­ză­rii, mai mult de­cât lip­sa ţe­vi­lor și fo­se­lor.

a fi­e­că­rei ca­se de chir­pici din că­tu­nul Jaw­da, aflat la câte­va ore spre sud­vest faȚă de sa­tul lui Mool­chand, se ri­di­că o la­tri­nă nou-no­uȚă de be­ton. Înăun­tru, o pâlnie al­bă de po­rȚe­lan tri­mi­te fe­ca­le­le – spă­la­te de apa tur­na­tă cu o gă­le­a­tă sau o lo­tă – prin­tr-o Țe­a­vă ca­re se var­să într-o fo­să adâncă de un me­tru. Ro­lul fo­sei cu pe­reȚi de că­ră­mi­dă es­te să adu­ne ex­cre­men­te­le, dar să la­se li­chi­de­le să fie ab­sor­bi­te în pă­mânt. Un ochi de apă cu­i­bă­rit într-o îndoi­tu­ră în for­mă de U a Țe­vii aju­tă la re­du­ce­rea mi­ro­su­ri­lor ne­plă­cu­te şi to­to­da­tă împi­e­di­că in­sec­te­le din fo­să să ur­ce la su­pra­faȚă. Muş­te­le ca­re se înmu­lȚesc şi se hră­nesc cu fe­ca­le sunt unul din­tre prin­ci­pa­lii age­nȚi de in­fec­ta­re a or­ga­nis­mu­lui uman. Un gram de fe­ca­le poa­te co­nȚi­ne mi­li­oa­ne de vi­ru­suri, un mi­li­on de bac­te­rii şi de chis­turi de pa­ra­ziȚi, ca­re ne in­fec­te­a­ză pă­trun­zând prin mici fi­suri ale pi­e­lii sau con­ta­mi­nând apa şi ali­men­te­le.

PreȚul plă­tit în India e cu­tre­mu­ră­tor. Dia­re­ea uci­de în fi­e­ca­re an pes­te . de co­pii sub ani. Alte mi­li­oa­ne de co­pii se chi­nu­ie cu in­fe­cȚii cro­ni­ce ale in­tes­ti­ne­lor ca­re nu mai ab­sorb bi­ne nici nu­tri­e­nȚii, nici me­di­ca­men­te­le. Ci­clul du­re­rii con­ti­nuă: fe­mei sub­pon­de­ra­le nasc co­pii sub­pon­de­ra­li, mai vul­ne­ra­bi­li în faȚa in­fe­cȚi­i­lor, mai pre­dis­pu­şi pro­ble­me­lor de dez­vol­ta­re, mai puȚin ca­pa­bi­li să be­ne­fi­ci­e­ze de pe ur­ma vac­ci­nu­ri­lor. În , din co­pi­ii sub ani din India au avut pro­ble­me de creş­te­re.

Mi­si­u­nea Swa­chh Bha­rat ofe­ră fi­e­că­rei gos­po­dă­rii apro­xi­ma­tiv de do­lari pen­tru a-şi con­strui o la­tri­nă „tur­ce­as­că”. O su­mă mult mai ma­re de­cât chel­tu­i­esc alte naȚi­uni în curs de dez­vol­ta­re. Dar în Jaw­da ni­meni nu fo­lo­seş­te toaletele, spu­ne o fe­meie cu un sari roz cu ne­gru, ca­re se odih­neş­te la um­bră, pe un pat de cam­pa­nie înfă­şu­rat în sfoa­ră. „Avem câmp cât ve­zi cu ochii. De ce să nu-l fo­lo­sim?” Sa­tul ei e încon­ju­rat de pă­şuni pli­ne de iar­bă, bro­da­te cu flori săl­ba­ti­ce.

În son­da­je­le fă­cu­te prin tot nor­dul ru­ral al Indi­ei, un­de oa­me­nii se uşu­re­a­ză în aer li­ber mai mult de­cât în sud, mu­lȚi îşi ex­pri­mă clar pre­fe­ri­nȚa pen­tru ace­as­tă prac­ti­că. Mu­lȚi in­di­eni de la Ța­ră cred că până şi cea mai ima­cu­la­tă la­tri­nă e un ele­ment de po­lua­re, re­li­gi­os vor­bind. O toa­le­tă în apro­pi­e­rea ca­sei li se pa­re mur­da­ră, aşa că pre­fe­ră să-şi fa­că ne­voi­le la m dis­ta­nȚă. Dar muş­te­le pot stră­ba­te mai bi­ne de , km.

Du­pă vi­zi­te­le lu­cră­to­ri­lor sa­ni­tari ai co­mu­ni­tăȚii, co­pi­ii din Jaw­da ştiu că toaletele sunt un ma­re be­ne­fi­ciu pen­tru să­nă­ta­te. O fe­tiȚă îmi ex­pli­că foar­te clar cum muş­te­le şi de­ge­te­le mur­da­re pot adu­ce res­turi de fe­ca­le de pe câmp în apă sau pe ali­men­te. „Dar, da­că gro­pi­le pen­tru la­tri­ne sunt mici”, o între­ru­pe ma­ma ei, „o să avem mi­ze­ria asta lângă noi. Şi, da­că ne îmbol­nă­vim, nu avem bani să ne fa­cem bi­ne.”

, în sud-ves­tul sta­tu­lui Mad­hya Pra­desh, mă plimb pe uliȚe­le unui că­tun împreu­nă cu Nik­hil Sri­vas­tav, cer­ce­tă­tor în do­me­ni­ul po­li­ti­ci­lor so­cia­le, afi­liat Insti­tu­tu­lui de Cer­ce­tări Uma­ni­ta­re pen­tru Eco­no­mie (RI­CE). Con­du­să de doi ame­ri­cani, Dia­ne Co ey şi De­an Spe­ars, ace­as­tă or­ga­ni­za­ţie non-pro­fit tri­mi­te pe te­ren cer­ce­tă­tori ame­ri­cani şi in­di­eni pen­tru a stu­dia ni­ve­lul de trai al po­pu­laȚi­ei să­ra­ce din India, în spe­cial al co­pi­i­lor. Sri­vas­tav și cu mi­ne pă­şim pes­te un fir de apă su­bȚi­re, urât mi­ro­si­tor, în ca­re fac tum­be vi­er­mi cu co­zi ca de şo­bo­lani, şi in­trăm într-un com­plex bi­ne mă­tu­rat. Aici ne întâlnim cu Jag­dish, un şo­fer de au­to­car la pen­sie, ca­re de cu­rând a chel­tu­it . de ru­pii (cam de do­lari) ca să sa­pe o la­tri­nă adâncă de doi me­tri în lo­cul ce­lei re­co­man­da­te de gu­vern şi a fi­ni­sat-o cu Ți­gle al­bas­tre, în for­mă de del­fini.

Dar Jag­dish nu fo­lo­seş­te prea mult fru­moa­sa încă­pe­re. „E pen­tru soȚia şi no­ra mea”, spu­ne el. Ca mu­lȚi din­tre ve­cini, Jag­dish pre­fe­ră să ur­ce dealul şi

să gă­se­as­că o tu­fă du­pă ca­re să se uşu­re­ze. În India ru­ra­lă, aşa se con­si­de­ră că tre­bu­ie să pro­ce­de­ze un băr­bat. Re­cla­me­le cu ten­tă pa­triar­ha­lă con­so­li­de­a­ză in­di­rect ide­ea, căci îi im­plo­ră pe băr­ba­ţi să con­stru­ias­că toa­le­te nu pen­tru să­nă­ta­tea între­gii fa­mi­lii, ci ca să-şi ape­re so­ţi­i­le şi fi­i­ce­le de po­si­bi­le agre­si­uni se­xua­le, ca şi de ru­şi­nea de a-şi ri­di­ca poa­le­le sari- uri­lor în na­tu­ră. O cam­pa­nie chiar încu­ra­je­a­ză mi­re­se­le să res­pin­gă pre­ten­den­ţii ca­re nu dețin o toa­le­tă.

Şi to­tu­şi, du­pă cum am vă­zut în Jaw­da, mul­te fe­mei de la ţa­ră ig­no­ră me­sa­je­le şi con­ti­nuă să-şi fa­că ne­voi­le în na­tu­ră. Ele ar pu­tea șo­văi da­că să se ru­pă de tra­di­ţie ori să se sim­tă încar­ce­ra­te în in­te­ri­o­rul unei la­tri­ne – mai ales una pen­tru ca­re nu au us­ten­si­le­le sau aple­ca­rea s-o cu­re­ţe. Unele se bu­cu­ră că-și pot întâlni pri­e­te­ne­le. Ori­cât de stra­niu ar su­na pen­tru ure­chi­le oc­ci­den­ta­li­lor, ușu­ra­rea în na­tu­ră le ofe­ră o pau­ză bi­ne­veni­tă de la înda­to­ri­ri­le cas­ni­ce și o eva­da­re de sub su­pra­ve­ghe­rea so­cri­lor şi so­ţi­lor.

Jag­dish e mândru de la­tri­na lui, con­stru­i­tă cu fon­duri de la Swa­chh Bha­rat, dar şi din eco­no­mi­i­le pro­prii. Sin­gu­rul lui re­gret es­te că nu şi-a să­pat o fo­să

şi mai adâncă. „Ar fi fost mai bi­ne s-o fac de 4,5 m”, spu­ne el. La­tri­ne­le cu fo­să au o ma­re pro­ble­mă: la un mo­ment dat, se um­plu. Şi, de­cât să le go­leş­ti cu lo­pa­ta sau să an­ga­je­zi o vi­dan­jă – sau, şi mai sim­plu, să sa­pi o altă la­tri­nă, pro­ce­du­ra stan­dard în mul­te ţări – in­di­e­nii din zo­na ru­ra­lă, mai ales cei din nord, pre­fe­ră ade­sea să n-o mai con­stru­ias­că de­loc.

Cu trei ani în ur­mă, cer­ce­tă­to­rii RI­CE au adu­nat date pri­vind uti­li­za­rea la­tri­ne­lor de că­tre pes­te 22.000 de in­di­eni din zo­na ru­ra­lă. Echi­pa a des­co­pe­rit că, în 40% din gos­po­dă­ri­i­le cu toa­le­te, cel pu­ţin un mem­bru al fa­mi­li­ei con­ti­nua să-şi go­le­as­că in­tes­ti­ne­le în aer li­ber; în rândul ce­lor cu toa­le­te con­stru­i­te din fon­duri gu­ver­na­men­ta­le erau de do­uă ori mai mul­te per­soa­ne ca­re încă îşi fă­ce­au ne­voi­le în aer li­ber, fa­ţă de cei ca­re îşi con­stru­i­se­ră pro­pria toa­le­tă; iar fa­mi­li­i­le fă­ră ni­ci­un fel de toa­le­tă spu­neau că nu-şi per­mit să-şi con­stru­ias­că ge­nul de toa­le­tă pe ca­re chiar să-l fo­lo­se­as­că. RI­CE a des­co­pe­rit că la­tri­ne­le con­stru­i­te din fon­duri per­so­na­le erau de 4-5 ori mai mari de­cât cei 1,4 me­tri cu­bi re­co­man­da­ţi de Organizaţia Mon­dia­lă a Sănătăţii. „Asta e di­men­si­u­nea fo­lo­si­tă în toa­tă lu­mea”, îmi spu­ne Sri­vas­tav, „iar o familie de şa­se per­soa­ne n-o va um­ple în cinci ani”. Dar la­tri­ne­le ide­a­le pen­tru in­di­eni sunt şi mai mari, ajun­gând până la 30 me­tri cu­bi – mai mari de­cât mul­te din­tre lo­cu­i­nțe­le lor.

De ce ace­as­tă ob­se­sie pen­tru di­men­si­uni? „O groa­pă mai mi­că se um­ple în cinci luni”, ex­pli­că Jag­dish, în mod ero­nat. „Şi atunci tre­bu­ie să chem un da­lit” – o per­soa­nă din­tr-o cas­tă in­fe­ri­oa­ră – „ca s-o go­le­as­că”.

„N-ai pu­tea să faci tu sin­gur tre­a­ba asta?”, îl între­a­bă Sri­vas­tav. Jag­dish cla­ti­nă din cap.

„Co­mu­ni­ta­tea ar obi­ec­ta”, spu­ne el. „De­vii un pros­cris da­că ţi-ai fă­cut sin­gur cu­ră­ţe­nie în ca­să.”

De­cla­rația lui ofe­ră un răs­puns pen­tru ma­rea enig­mă a sa­lu­bri­tă­ţii pu­bli­ce din India. De ce nu­mă­rul ce­lor ca­re îşi fac ne­voi­le în aer li­ber e mult mai ma­re în India de­cât în alte ţări în curs de dez­vol­ta­re, de­şi India e mai bo­ga­tă, are ra­te de al­fa­be­ti­za­re mai mari şi ac­ces mai uşor la apă? Ce­ea ce o de­o­se­beş­te de alte ţări, cel pu­ţin du­pă pă­re­rea ce­lor de la RI­CE, sunt cre­din­ţe­le in­di­e­ni­lor re­fe­ri­toa­re la pu­ri­ta­te, po­lua­re şi cas­te.

De mii de ani, da­li­ţii – foş­tii pa­ria – n-au avut voie să bea din ace­le­a­şi fântâni, să se roa­ge în ace­le­a­şi tem­ple şi nici mă­car să stea încăl­ţa­ţi în pre­zen­ţa cas­te­lor su­pe­ri­oa­re. Le­gi­le mo­der­ne, ca­re se opun aces­tor dis­cri­mi­nări, sunt ra­re­ori apli­ca­te, iar să­ră­cia şi vi­o­len­ţa încă îi obli­gă pe da­li­ţi să fa­că mun­ci­le mur­da­re ale na­ţi­u­nii. Ei cu­ră­ţă ani­ma­le­le uci­se de pe şo­se­le, pla­cen­te­le din să­li­le de naş­teri şi de­jec­ţi­i­le uma­ne din fo­se şi ca­na­li­zări des­chi­se. Iar in­di­e­nii din cas­te­le mai înal­te îşi păs­tre­a­ză sta­tu­tul şi pre­su­pu­sa su­pe­ri­o­ri­ta­te evi­tând, prin­tre alte­le, ori­ce aso­ci­e­re cu ast­fel de munci înjo­si­toa­re.

În ul­ti­mii ani însă, da­li­ţii ca­re lup­tă pen­tru ega­li­ta­te au înce­put să re­fu­ze sluj­be­le fo­lo­si­te de-a lungul tim­pul pen­tru a le jus­ti­fi­ca opri­ma­rea. Ca ur­ma­re, a înce­put să cos­te tot mai mult să go­leş­ti fo­sa unei la­tri­ne, căci ce­re­rea pen­tru aces­te ser­vi­cii a de­pă­şit

INDIA Du­pă ce or­ga­ni­za­ţii ca­ri­ta­bi­le au chel­tu­it 28.000 de do­lari ca să in­sta­le­ze o con­duc­tă de ca­na­li­za­re în Sa­fe­da Bas­ti, 62 de gos­po­dă­rii şi-au con­stru­it toa­le­te pri­va­te şi le-au bran­şat la in­sta­lație; unele sunt ame­na­ja­te chiar pe aco­pe­ri­şuri (jos, stânga). Dar în ab­sen­ţa altor in­fras­truc­turi sa­ni­ta­re, cei mai mul­ţi lo­cal­nici tre­bu­ie să-şi ca­re sin­guri apa de la ro­bi­ne­te­le din stra­dă ca să cu­re­ţe toaletele şi să se spe­le pe mâini.

nu­mă­rul de lu­cră­tori dis­pu­şi să le pres­te­ze. În acest pei­saj so­cial şi eco­no­mic ten­si­o­nat, nu e de mi­ra­re că, în zo­ne­le ru­ra­le din India, unii fac eco­no­mii ca să-şi con­stru­ias­că o fo­să atât de ma­re încât să nu fie ni­ci­o­da­tă ne­voi­ţi s-o go­le­as­că. Sau că mi­li­oa­ne de in­di­eni – din­tre ca­re to­tu­şi cei mai mul­ţi şi-ar per­mi­te să-şi con­stru­ias­că o la­tri­nă sim­plă – pre­fe­ră să-şi re­zol­ve tre­bu­ri­le în aer li­ber.

La NI­VEL GLO­BAL, cei mai mu­LȚi prac­ti­ca­nți ai de­fe­ca­tu­lui afa­ră trăiesc în zo­ne ru­ra­le. Însă în India e în creş­te­re şi nu­mă­rul lo­cu­i­to­ri­lor din ma­ha­la­le­le ur­ba­ne ca­re fac ace­la­şi lu­cru, pe mă­su­ră ce să­te­nii mi­gre­a­ză spre ora­şe ca­re duc lip­să de toa­le­te, ca să nu mai po­me­nim de con­duc­te de ca­na­li­za­re şi uzi­ne de tra­ta­re a apei. În pre­zent, 157 de mi­li­oa­ne de per­soa­ne din ma­ri­le ora­şe ale Indi­ei – 37% din po­pu­la­ţia ur­ba­nă – nu dis­pun de o toa­le­tă pri­va­tă sigură. Es­te o cri­ză şi to­to­da­tă o opor­tu­ni­ta­te, spu­ne Pra­gya Gup­ta de la Wa­te­rAid India, o or­ga­ni­za­ţie ca­ri­ta­bi­lă din do­me­ni­ul sa­lu­bri­tă­ţii. „E mai uşor să schim­bi com­por­ta­men­tul oa­me­ni­lor în ma­ha­la­le, fi­in­dcă ne­voia exis­tă chiar aco­lo, sub ochii tăi.”

Împreu­nă cu Gup­ta, vi­zi­tez Sa­fe­da Bas­ti, o ma­ha­la din Co­lo­nia Ge­e­ta, în Del­hi de Est. Stră­du­ţe­le îngus­te mi­şu­nă de co­mer­cian­ţi, co­pii ca­re se încai­e­ră şi fe­mei ca­re spa­lă va­se­le în uşi­le des­chi­se ale ca­se­lor in­sa­lu­bre. Ru­fe se usu­că pe ca­blu­ri­le elec­tri­ce, iar la doi pa­şi de gu­ri­le de ca­nal des­chi­se merg de-a bu­şi­lea co­pii mici. Fă­ră toa­le­te în ca­se, oa­me­nii fie se uşu­re­a­ză pe mai­da­ne­le cu gu­noaie, fie stau la coa­dă într-un com­plex de toa­le­te co­mu­ni­ta­re din apro­pi­e­re. Întreb un grup de fe­mei des­pre be­ne­fi­ci­i­le unor ase­me­nea uti­li­tă­ţi, aştep­tându-mă să aud că sunt con­vena­bi­le, ofe­rind in­ti­mi­ta­te şi si­gu­ran­ţă. În schimb, aflu că toa­tă lu­mea le po­ne­greş­te.

„Tre­bu­ie să stăm la di­ta­mai co­zi­le, fi­in­dcă nu sunt su­fi­ci­en­te toa­le­te”, îmi spu­ne o ma­mă, „și co­pi­ii noş­tri întârzie la şcoa­lă.” „Oa­me­nii se iau la ce­ar­tă”, se ba­gă în vor­bă şi ve­ci­na ei. „Iar fe­te­le sunt hăr­ţu­i­te noap­tea.” La­tri­ne­le sunt mur­da­re, ro­bi­ne­te­le sunt stri­ca­te, nu exis­tă să­pun. „Ne sim­ţim su­fo­ca­te înăun­tru”, spu­ne o tână­ră. Unele com­ple­xe nu au aco­pe­riş, un de­zas­tru în se­zo­nul mu­so­nic. Alte­le nu au cu­rent elec­tric. Şi, ca şi când toa­te astea n-ar fi su­fi­ci­ent de gra­ve, com­ple­xe­le le cer uti­li­za­to­ri­lor câte­va ru­pii pe zi şi închid între 11 se­a­ra şi 4-5 di­mi­nea­ţa. Aşa că noap­tea, oa­me­nii ca­re aud che­ma­rea naturii se des­cur­că cum pot.

Alun­gând muş­te­le din jur, urmăresc un şanţ de scur­ge­re stra­dal ca­re se tot lă­ţeş­te, pe mă­su­ră ce se apro­pie de un ca­nal fe­tid de la mar­gi­nea co­lo­ni­ei. În fi­nal, se var­să în râul Ya­mu­na, un afluent al Gan­ge­lui. Ast­fel de ca­na­le de scur­ge­re co­lec­te­a­ză apa re­zi­dua­lă de la gă­tit şi spă­lat, dar se um­plu şi cu gu­noaie, res­turi ali­men­ta­re, uri­na şi fe­ca­le­le co­pi­i­lor ca­re nu reu­şesc să mai ajun­gă la toa­le­te. În zo­ne­le un­de apa gri-ver­zu­ie băl­teş­te, me­ta­nul bol­bo­ro­sește la su­pra­față, iar du­hoa­rea de ouă clo­ci­te – hi­dro­gen sul­fu­rat – pă­trun­de până în ca­se. În lo­cu­ri­le un­de trăiesc înghe­su­i­ţi atât de mul­ţi oa­meni ca­re pro­duc atât de mul­te ma­te­rii fe­ca­le, nu mă mir să aflu de la un lu­cră­tor sa­ni­tar lo­cal că ma­ri­le pro­ble­me me­di­ca­le din co­lo­nie sunt dia­re­ea şi vi­er­mii in­tes­ti­na­li.

În alte ma­ha­la­le din Del­hi, ri­go­le­le se inun­dă şi când plo­uă to­ren­ţial, aşa încât apa tre­ce mult de glez­nă şi in­va­de­a­ză po­de­le­le pe ca­re dorm lo­cal­ni­cii. Vi­zi­tând mai mul­te lo­cu­in­ţe de aici, aud ace­la­şi re­fren: „Vrem ca­na­li­za­re. Vrem să avem și noi toa­le­te.” Dar mul­te ma­ha­la­le sunt prea aglo­me­ra­te sau au o struc­tu­ră to­tal ne­po­tri­vi­tă pen­tru re­ţe­le­le de ca­na­li­za­re, iar gu­ver­nul ezi­tă să ofe­re ser­vi­cii ce­lor pe ca­re îi con­si­de­ră re­zi­den­ţi ile­ga­li, sta­bi­li­ţi pe te­re­nuri re­zer­va­te pen­tru proi­ec­te de dez­vol­ta­re pri­va­te.

Așa­dar, un­de e spe­ran­ţa? Croin­du-şi drum prin hă­ţi­şu­ri­le bi­ro­cra­ţi­ei in­ter­de­par­ta­men­ta­le, Wa­te­rAid India şi Centrul pen­tru Exce­len­ţă Ur­ba­nă şi Re­gi­o­na­lă, o or­ga­ni­za­ţie non-pro­fit cu se­di­ul în Del­hi, au strâns de cu­rând 28.000 de do­lari ca să con­stru­ias­că o ca­na­li­za­re mi­că şi nu prea adâncă pe una din­tre alei­le din Sa­fe­da Bas­ti. Con­duc­ta, ca­re se bran­şe­a­ză la o ca­na­li­za­re mai im­por­tan­tă de la mar­gi­nea ma­ha­la­lei, a fost fi­na­li­za­tă în 2015. În câte­va luni, 62 de lo­cu­in­ţe şi-au in­sta­lat la­tri­ne – unele chiar pe aco­pe­ri­şuri – ca­re se go­le­au în no­ua ca­na­li­za­re. Ast­fel, 300 de per­soa­ne nu au mai avut ne­voie să se aşe­ze la coa­dă în com­ple­xe­le de toa­le­te aglo­me­ra­te.

Brusc, ta­buuri cul­tu­ra­le apa­rent ina­ta­ca­bi­le au fost do­bo­râte: a de­venit ac­cep­ta­bil să trăi­eş­ti în apro­pi­e­rea unei toa­le­te. Du­pă cum o des­crie Gup­ta, pro­ble­ma sa­lu­bri­ză­rii din ora­şe­le in­di­e­ne es­te oa­re­cum opu­sul pro­ble­mei din zo­ne­le ru­ra­le. E re­la­tiv uşor să mo­di­fici com­por­ta­men­te în ora­şe. E mai greu să con­stru­i­eş­ti infras­truc­tu­ra – şi să o între­ţii.

HAI­TI În Port-au-Prin­ce, Exi­li­en Ce­nat stă dea­su­pra gău­rii din toa­le­ta co­mu­nă. Lu­crând noap­tea ca să evi­te bat­jo­cu­ra ce­lor din jur, el go­leş­te fo­sa cu mâi­ni­le goa­le şi cu o gă­le­a­tă, apoi adu­nă re­zi­duu­ri­le în saci pe ca­re îi arun­că în şan­ţuri sau ca­na­le. Toaletele cu apă cu­ren­tă şi ca­na­li­ză­ri­le ar fi o so­lu­ţie mai sa­lu­bră, dar cos­tă prea mult.

HAI­TI În afa­ra ora­şu­lui Da­me-Ma­rie, lo­cal­ni­cii se îmbăia­ză, îşi spa­lă ru­fe­le şi adu­nă apă de băut din cur­suri de apă. Dar îşi fac şi ne­voi­le tot pe aici, prin zo­nă, iar fur­tu­ni­le duc re­zi­duu­ri­le uma­ne în apă. Du­pă Ura­ga­nul Mat­thew, din 2016, re­gi­u­nea a su­fe­rit din cau­za ho­le­rei, o boa­lă bac­te­ria­nă ca­re se răs­pândeş­te când fe­ca­le­le in­fec­ta­te con­ta­mi­nea­ză apa şi ali­men­te­le.

pen­tru Bez­wa­da wil­son, un activist din Del­hi pen­tru drep­tu­ri­le omu­lui ca­re fa­ce efor­turi să-i aju­te pe da­li­ţi, sin­gu­ra ca­le că­tre eman­ci­pa­rea so­cia­lă es­te toa­le­ta un­de se tra­ge apa. „India are elec­tri­ci­ta­te şi şo­se­le”, spu­ne el. „Suntem fur­ni­zori de ga­ze na­tu­ra­le. Dar când vi­ne vor­ba de ca­na­li­zări şi guri de scur­ge­re, gu­ver­nul nu mai are bani?” Dă neîncre­ză­tor din cap. Nici mă­car pen­tru zo­ne­le ru­ra­le Wil­son nu înţe­le­ge de ce se pro­mo­ve­a­ză la­tri­ne­le cu fo­să. „Mai mul­te la­tri­ne înse­am­nă doar mai mul­te mâini obli­ga­te să le cu­re­ţe”, spu­ne el.

Toaletele ti­pi­ce şi ca­na­li­ză­ri­le nu sunt nu­mai cos­ti­si­toa­re, dar au ne­voie și de apă cu­ren­tă – ca­re încă lip­seş­te în mul­te zo­ne din India.

Teh­no­lo­gia ne poa­te aju­ta. În pre­zent, se lu­cre­a­ză la proi­ec­ta­rea unor toa­le­te fă­ră apă, ali­men­ta­te de ener­gie so­la­ră, ca­re ste­ri­li­ze­a­ză de­şeu­ri­le uma­ne co­lec­ta­te, ce pot fi ul­te­ri­or fo­lo­si­te ca un fer­ti­li­za­tor si­gur pen­tru cul­turi sau căr­bu­ne. O so­lu­ţie mai ief­ti­nă şi mai sim­plă, de­ja dis­po­ni­bi­lă, ar fi la­tri­ne­le ca­re tran­sfor­mă ex­cre­men­te­le în com­post, cu do­uă fo­se să­pa­te la apro­xi­ma­tiv un me­tru una de alta.

Du­pă ce pri­ma se um­ple, ex­cre­men­te­le sunt de­ver­sa­te în cea de-a do­ua. Cu mult înain­te să se um­ple şi ace­as­ta, con­ţi­nu­tul pri­mei fo­se se usu­că, pa­to­ge­nii mor, iar ră­mă­şi­ţe­le fă­râmi­ci­oa­se – bo­ga­te în azot, fos­for şi po­ta­siu – pot fi împrăş­tia­te în si­gu­ran­ţă pe câmpu­ri­le cul­ti­va­te.

Însă fo­se­le tot tre­bu­ie să fie ex­ca­va­te – ce­ea ce a li­mi­tat mult răs­pândi­rea aces­tui tip de la­tri­nă cu do­uă fo­se în India. „Să­te­nii spun: «Ori­cât de us­cat ar fi, tot ra­hat es­te»”, spu­ne Sri­vas­tav de la RI­CE. „Da­că îl dau de­o­par­te cu mâna mea, de­vin un pa­ria. Ni­meni n-o să mai vrea să fu­me­ze o nar­ghi­lea cu mi­ne.”

Pen­tru Dia­ne Cof­fey de la RI­CE, ace­as­tă pre­ju­de­ca­tă es­te mi­e­zul pro­ble­mei Indi­ei. E foar­te im­por­tant să-i învă­ţăm pe oa­meni că o fo­să se va um­ple în ani de zi­le, nu doar în câte­va luni, spu­ne ea. La fel de im­por­tan­te sunt şi pom­pe­le la pre­ţuri ac­ce­si­bi­le ca­re ar fa­ce go­li­rea fo­se­lor mai igi­e­ni­că şi mai pu­ţin dez­gus­tă­toa­re. Dar cel mai im­por­tant lu­cru pe ca­re îl poa­te fa­ce India ca să împi­e­di­ce oa­me­nii să-şi mai fa­că ne­voi­le sub ce­rul li­ber, spu­ne Cof­fey, „e să lup­te con­tra ideii de cas­tă; aici, ace­as­ta fa­ce inac­cep­ta­bi­le la­tri­ne­le ca­re, la ni­vel in­ter­na­ţi­o­nal, sunt con­si­de­ra­te ce­va nor­mal.”

Pa­ra­mes­wa­ran Iyer, se­cre­ta­rul de stat al Indi­ei pen­tru pro­ble­me de apă po­ta­bi­lă şi sa­lu­bri­ta­te, re­cu­noaş­te ro­lul ju­cat de cas­te. „Dar mi­si­u­nea Swa­chh Bha­rat chiar ne aju­tă să do­bo­râm ba­ri­e­re­le”, in­sis­tă el, „fi­in­dcă un sat nu poa­te fi de­cla­rat «Zo­nă ODF» (fă­ră de­fe­ca­re în aer li­ber) da­că încă are zo­ne sub stan­dard. Între­a­ga co­mu­ni­ta­te e im­pli­ca­tă. 100.000 de sa­te sunt ODF”. Au mai ră­mas doar 540.000 de re­zol­vat, re­marc eu, cu doar trei ani până la ter­me­nul-li­mi­tă anun­ţat de Mo­di.

Iyer nu se la­să des­cu­ra­jat. Gu­ver­nul re­com­pen­se­a­ză sa­te­le un­de a fost eli­mi­na­tă de­fe­ca­rea în aer li­ber, spu­ne el, mu­tându-le în fa­ţă pe lis­ta de aştep­ta­re pen­tru îmbu­nă­tă­ţi­rea dru­mu­ri­lor şi a apei po­ta­bi­le. Au­to­ri­tă­ţi­le au lan­sat o cam­pa­nie pu­bli­ci­ta­ră ca­re oma­gia­ză am­ba­sa­do­rii Swa­chh Bha­rat, pre­cum fe­meia de 106 ani din sta­tul Chhat­tis­garh, ca­re şi-a vândut şap­te ca­pre ca să con­stru­ias­că do­uă toa­le­te. Ve­de­te de la Bol­ly­wood sau din cri­chet au fost re­cru­ta­te să-i îndem­ne pe oa­meni să fo­lo­se­as­că noi­le la­tri­ne. Dar re­cla­me­le nu spun ni­mic des­pre cum vor fi go­li­te...

Între timp, să­te­nii dor­nici să ob­ţi­nă sta­tu­tul de „Zo­nă ODF” iau mă­suri con­tra ce­lor ca­re încal­că re­gu­la. Mool­chand, ca­re îi vânea­ză pe cei ce încă îşi fo­lo­sesc pe fu­riş lo­ta, e doar un exem­plu. Şe­fii aces­tor co­mu­ni­tă­ţi pot chiar să-i tri­mi­tă la închi­soa­re sau să-i amen­de­ze cu 500 de ru­pii – de pes­te do­uă ori câști­gul zil­nic al unui aju­tor la fer­mă – iar au­to­ri­tă­ţi­le dis­tric­tua­le le pot re­du­ce ra­ţi­i­le gu­ver­na­men­ta­le de orez, grâu, za­hăr, ulei sau ke­ro­sen.

Mă­su­ri­le încep să ai­bă im­pact, spu­ne Iyer. „Chiar da­că exis­tă obi­cei­uri şi cre­din­ţe ve­chi de se­co­le, cred că încep să se schim­be. Miş­ca­rea prin­de avânt.”

Tot ce se poa­te, dar cri­ti­cii spun că ana­li­za gu­ver­nu­lui e prea op­ti­mis­tă când vi­ne vor­ba de câte mai sunt de fă­cut. Con­form sta­tis­ti­ci­lor ONU, ra­por­tul spu­ne că ra­ta ODF a scă­zut de la 75% la 44% din

VI­ET­NAM În Vinh Xuyen, un sat din su­dul ţă­rii, Phham Thi Lan îşi spa­lă fi­ul cu apă din­tr-o bal­tă lângă la­tri­na fa­mi­li­ei, ca­re deșar­tă nu­tri­en­ţi în cres­că­to­ria lor de peş­te. Acest stil de re­ci­cla­re a fe­ca­le­lor es­te o prac­ti­că ve­che, mai bu­nă de­cât de­fe­ca­rea în aer li­ber şi ca­re poa­te fi fă­cu­tă în si­gu­ra­nță. Es­te însă im­pe­ri­os ne­ce­sar ca apa re­zi­dua­lă să fie se­pa­ra­tă de cea pen­tru băut şi spă­lat.

po­pu­la­ţie, între 1990 şi 2015. Însă aces­te es­ti­mări ara­tă doar nu­mă­rul de la­tri­ne ca­re au fost con­stru­i­te – nu şi nu­mă­rul la­tri­ne­lor ca­re sunt efec­tiv fo­lo­si­te, cu con­sec­ven­ţă, de to­ţi mem­brii fa­mi­li­ei.

Dis-De-Di­mi­nea­ţă, într-un sat aflat la nord de Bho­pal, mai bi­ne de 100 de oa­meni se adu­nă într-un spa­ţiu des­chis, un­de San­tos­hi Ti­wari, o ac­ti­vis­tă cu lim­ba mai as­cu­ţi­tă ca­re lu­cre­a­ză cu Sa­mar­than, o or­ga­ni­za­ţie non-pro­fit re­gi­o­na­lă, le spu­ne să stea jos, să ta­că şi să as­cul­te. Mai întâi îi între­a­bă ce îi fa­ce mândri de sa­tul lor. Tem­plul, spun să­te­nii. Şi ce-i fa­ce cel mai mult de ru­şi­ne? De­je­cți­i­le uma­ne ri­si­pi­te de-a lungul dru­mu­ri­lor.

Ti­wari îi con­du­ce apoi pe lângă tem­plul lor, până pe un câmp re­cent arat, un­de se opreş­te brusc. „Ce-i asta?”, între­a­bă ea, ară­tând spre pă­mânt. Îi între­a­bă da­că se poa­te ghici cui apar­ţin ex­cre­men­te­le – a fost un băr­bat, o fe­meie, un co­pil sau un mem­bru al unei anumite cas­te? „E de la ci­ne­va din­tr-o cas­tă de jos”, spu­ne o fe­meie, „fi­in­dcă asta e o zo­nă pen­tru cas­te­le de jos.” Ti­wari tre­ce mai de­par­te. Câţi oa­meni sunt în sat? Vreo 1.500, stri­gă un tânăr. Ti­wari le ex­pli­că: fi­e­ca­re per­soa­nă pro­du­ce zil­nic pes­te 200 de gra­me de fe­ca­le, deci sa­tul pro­du­ce anual în jur de 135.000 kg. Mul­ţi­mea mur­mu­ră, iar Ti­wari îi con­du­ce mai de­par­te, într-un ro­pot de aplau­ze ze­fle­mi­toa­re.

Dar ac­ti­vis­ta re­de­vi­ne se­ri­oa­să. Le des­crie cum cir­cu­lă fe­ca­le­le prin sat, pe pi­ci­o­ru­şe­le muş­te­lor, în apă şi în ţă­rână. Des­chi­de o sti­clă de apă, toar­nă pu­ţin într-un pa­har de plas­tic şi ia o înghi­ţi­tu­ră. Apoi îşi smul­ge un fir lung de păr de pe cap, îl târăş­te prin gră­mă­joa­ra de la pi­ci­oa­re­le ei şi ro­teş­te fi­rul mânjit în pa­ha­rul cu apă. Mul­ţi­mea se dă îna­poi, oa­me­nii se strâmbă, dez­gus­ta­ţi. „Aţi bea apa asta?”, îi între­a­bă Ti­wari, întin­zându-le pa­ha­rul. „E doar un fir de păr”, adau­gă ea. „Muş­te­le au şa­se pi­ci­oa­re.”

De­clan­şa­rea dez­gus­tu­lui – prin lo­ca­li­za­rea şi cuan­ti­fi­ca­rea fe­ca­le­lor, ur­ma­tă de scu­fun­da­rea unor fi­re de păr mânji­te în apa de băut – e mar­ca efor­tu­lui de „sa­lu­bri­za­re to­ta­lă co­mu­ni­ta­ră”: o abor­da­re ca­re se spu­ne că a re­dus nu­mă­rul ce­lor ca­re îşi fac ne­voi­le în aer li­ber în zo­ne­le nea­fec­ta­te de di­vi­zi­u­nea din­tre cas­te. Sim­ţind că oa­me­nii sunt ga­ta să-şi ia un an­ga­ja­ment, Ti­wari le pro­mi­te că se va întoar­ce să-i aju­te să se des­cur­ce cu hârti­i­le ne­ce­sa­re pen­tru sub­ven­ţii, să cum­pe­re că­ră­mi­zi şi să in­stru­ias­că zi­da­rii ca­re vor con­strui fo­se­le. Pre­zen­ta­rea ei nu ză­bo­veş­te nici asu­pra ce­lor ca­re le vor go­li, nici asu­pra a ce­ea ce se va întâmpla cu re­zi­duu­ri­le li­chi­de – o pro­ble­mă mai ve­che, pe ca­re India de-abia da­că a înce­put s-o abor­de­ze. Dar, chiar şi arun­ca­te pur şi sim­plu într-un şanţ, mai de­par­te, tot pre­zin­tă un pe­ri­col mai mic pen­tru să­nă­ta­te de­cât gră­mă­joa­re­le de fe­ca­le de pe lângă dru­muri şi pe câmpuri.

Sa­mar­than şi alte or­ga­ni­za­ţii de sus­ţi­ne­re

pro­mo­ve­a­ză la­tri­ne­le cu do­uă fo­se şi fer­ti­li­zan­tul ino­fen­siv pe ca­re îl pro­duc. Du­pă pre­zen­ta­rea lui Ti­wari, întreb un bă­trân al sa­tu­lui, ca­re nu fa­ce par­te din cas­ta da­li­ţi­lor, ce o să fa­că du­pă ce o să i se um­ple fo­sa. „O să fie un fel de no­roi, deci n-o să fie o pro­ble­mă s-o go­lim chiar noi”, îmi spu­ne el. Vre­au să-l cred. Dar mul­ţi alţii din sa­te pre­su­pu­se ODF mi-au spus că au de gând să che­me un „da­lit”.

Îna­poi în centrul sa­tu­lui, Ti­wari le re­a­min­teş­te oa­me­ni­lor de le­gă­tu­ra din­tre fe­ca­le şi dia­ree şi cal­cu­le­a­ză că sa­tul chel­tu­i­eş­te anual zeci de mii de ru­pii pen­tru me­di­ca­men­te. „Voi îi îmbo­gă­ţi­ţi pe doc­tori”, îi ce­ar­tă ea zgo­mo­tos. „Ima­gi­na­ţi-vă cum v-aţi pu­tea re­no­va ca­se­le sau dru­mu­ri­le cu to­ţi ba­nii ăia.” Ti­wari fa­ce apel la dem­ni­ta­tea lor. Îi fa­ce de ru­şi­ne că îşi chel­tu­i­esc ba­nii pe te­le­foa­ne mo­bi­le sau pe o mie de fe­luri de mânca­re la înmor­mântări în loc să-şi fa­că toa­le­te. Înce­ar­că toa­te ar­gu­men­te­le po­si­bi­le. Apoi, du­pă o pre­di­că de o oră, îi între­a­bă: „E ca­zul să se schim­be toa­te astea?” „Da!”, ţi­pă mul­ţi­mea. „Ci­ne va opri de­fe­ca­rea sub ce­rul li­ber?”, stri­gă ea. O su­tă de mâini se ri­di­că în aer.

INDIA Un ţă­ran din Pe­e­pli Khe­ra in­tră pe un câmp de tres­tie de za­hăr ca să se uşu­re­ze, luând cu el un con­tai­ner cu apă cu ca­re să se spe­le. În sa­tul lui, aflat la nord de Del­hi, o sin­gu­ră familie are toa­le­tă. Cei­lal­ţi lo­cal­nici se duc pe câmp – băr­ba­ţii într-o par­te a sa­tu­lui, iar fe­mei­le, în ce­a­lal­tă.

INDIA La nord de Bho­pal, San­tos­hi Ti­wari, or­ga­ni­za­toa­re co­mu­ni­ta­ră, îi du­ce pe să­teni pe un te­ren plin cu de­jec­ţii uma­ne, ex­pli­cându-le cum duc muş­te­le ger­me­nii de pe fe­ca­le pe ali­men­te. Ea le ofe­ră aju­tor pen­tru con­struc­ţia de toa­le­te – şi le in­du­ce ru­şi­ne față de obi­cei­u­ri­le in­sa­lu­bre.

HAI­TI Pă­rin­ţii lui Frit­znel Xa­vi­er au avut ne­voie de şa­se ore să ajun­gă cu ado­les­cen­tul ca­re tot vo­mi­ta la centrul de tra­ta­re a ho­le­rei din Jérémie. Sta­bi­li­zat cu flu­i­de in­tra­venoa­se, Frit­znel a su­pra­vi­e­ţu­it, dar s-a întors în sa­tul fă­ră toa­le­te. Ho­le­ra afec­te­a­ză în spe­cial ti­ne­rii şi vârst­ni­cii. În Hai­ti, zeci de mii de oa­meni s-au îmbol­nă­vit în 2016.

Eli­za­beth Roy­te a scris căr­ţi des­pre gu­noi şi apă. Cel mai re­cent ar­ti­col al ei din Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic a fost des­pre de­şeu­ri­le ali­men­ta­re. Andrea Bru­ce e pre­o­cu­pa­tă de cei ca­re trăiesc în con­di­ţii gre­le du­pă răz­boi; a fă­cut fo­to­gra­fii la Da­masc pen­tru ediția din mar­tie 2014.

VI­ET­NAM Da­to­ri­tă in­sta­la­ţi­i­lor sa­ni­ta­re din şco­li­le mai noi, în Vi­et­nam, nu­mă­rul ce­lor ca­re îşi fac ne­voi­le în aer li­ber a scă­zut de la 39% în 1990 la aproa­pe ze­ro, în pre­zent. Chiar şi ele­vii mai mici, pre­cum acest co­pil de 5 ani din ora­şul Ben Tre, de­vin am­ba­sa­dori ai sa­lu­bri­tă­ţii, adu­când aca­să lec­ţii des­pre uti­li­za­rea toa­le­tei şi spă­la­tul pe mâini.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.