CĂ­LĂ­TO­RIE FAN­TAS­TI­CĂ

UNDE­VA ÎN SPAȚIU, DOI CĂ­LĂ­TORI NEOBOSIȚI ÎMPLINESC 40 DE ANI

National Geographic Romania - - Explorează - Text: Ti­mot­hy Fer­ris

Așa cum prețu­im cre­ați­i­le du­ra­bi­le – Odiseea lui Ho­mer, un pod încă în pi­ci­oa­re, iu­bi­rea trai­ni­că – să lău­dăm și son­de­le spația­le ge­me­ne Voyager, lan­sa­te în ur­mă cu 40 de ani și ca­re acum pă­ră­sesc sis­te­mul so­lar pen­tru a plu­ti veșnic prin­tre ste­le.

Fi­e­ca­re de di­men­si­u­nea și greu­ta­tea unui au­to­mo­bil sub­com­pact, son­de­le Voyager ilus­tre­a­ză per­fect hi­gh te­ch-ul ani­lor 1970. Com­pu­te­re­le lor sunt mai sla­be de­cât cele din ce­a­su­ri­le di­gi­ta­le de azi, ca­me­re­le lor TV ana­lo­gi­ce sunt mai pri­mi­ti­ve de­cât cele ca­re au fil­mat Dal­las. Dar au fă­cut is­to­rie cu fi­e­ca­re pla­ne­tă cer­ce­ta­tă.

Ju­pi­ter, ca­re pa­re li­niști­tă prin te­les­cop, a fost ară­ta­tă de Voyager ca având su­te de ura­ga­ne dez­lă­nțu­i­te, o au­ro­ră stră­lu­ci­toa­re la po­lul nord și trei ine­le su­bțiri. Ine­le­le lui Sa­turn, nu­mă­ra­bi­le pe de­ge­te­le de la o mână, s-au do­ve­dit a in­clu­de mii de bu­cle și ele­men­te apa­rent in­ter­co­nec­ta­te, pe ca­re te­o­re­ti­ci­e­nii le pre­su­pu­neau im­po­si­bi­le. („Cre­de­am că știm to­tul”, a spus astro­no­mul Brad Smith. „Ha!”) Vul­cani ac­ti­vi, când­va gă­siți nu­mai pe Pă­mânt, au apă­rut din abun­de­nță pe sa­te­li­tul Io al lui Ju­pi­ter și, în mod șo­cant, pe Tri­ton al lui Nep­tun, un­de au fost ob­ser­va­te ghei­ze­re cu azot eru­pând la 40 de gra­de pes­te ze­ro ab­so­lut pe sca­ra Kel­vin. Do­uă din­tre cele mai pro­miță­toa­re me­dii din sis­te­mul so­lar pen­tru viață ex­tra­te­res­tră – sa­te­li­tul înghețat al lui Ju­pi­ter, Eu­ro­pa, și Ence­la­dus al lui Sa­turn – au fost scoa­se la ive­a­lă de mi­si­u­nea Voyager. Cu mi­e­zu­ri­le pal­pi­tând și încăl­zi­te prin in­te­ra­cți­uni ma­rei­ce, Eu­ro­pa și Ence­la­dus par să ai­bă sub ghe­ață vas­te oce­a­ne să­ra­te, un­de ar pu­tea pro­li­fe­ra or­ga­nis­me vii.

Un efort ști­i­nți­fic la sca­ră ma­re, ca­re a însu­mat apro­xi­ma­tiv 10.000 de ani de mun­că, mi­si­u­nea a fost des­cri­să ca fi­ind „una din­tre cele mai mari că­lă­to­rii de ex­plo­ra­re între­prin­se de spe­cia noas­tră”. To­tuși, era cât pe-aci să nu ai­bă loc.

Per­spec­ti­va unui „ma­re tur” al pla­ne­te­lor ex­te­ri­oa­re s-a năs­cut în 1965 din cu­ge­tă­ri­le unui doc­to­rand la ae­ro­nau­ti­că pe nu­me Ga­ry Flan­dro, ca­re pe atunci lu­cra cu ju­mă­ta­te de nor­mă în su­dul Ca­li­for­ni­ei, la Jet Pro­pul­si­on La­bo­ra­to­ry al NASA, cel mai im­por­tant cen­tru mon­dial de ex­plo­ra­re in­ter­pla­ne­ta­ră. La șa­se ani, Flan­dro pri­mi­se „Won­ders of the He­a­vens”, o car­te ca­re ară­ta pla­ne­te­le ali­nia­te ca niște pi­e­tre de pășit. „M-am gândit ce gro­zav ar fi să tra­ver­săm tot sis­te­mul so­lar și să tre­cem pe lângă fi­e­ca­re din­tre ace­le pla­ne­te ex­te­ri­oa­re”, și-a amin­tit el.

De­sem­nat la JPL să ima­gi­ne­ze po­si­bi­le mi­si­uni din­co­lo de Marte, Flan­dro a tra­sat cu crei­o­nul pe hârtie vi­i­toa­re­le po­ziții ale lui Ju­pi­ter, Sa­turn, Ura­nus și Nep­tun. A con­sta­tat că ele ur­mau să se ali­ni­e­ze în așa fel încât o na­vă spațială ar fi pu­tut uti­li­za im­pul­sul gra­vi­tați­o­nal al pla­ne­te­lor ca să se arun­ce de la una la alta, prin­zând su­fi­ci­en­tă vi­te­ză pen­tru a vi­zi­ta toa­te cele pa­tru pla­ne­te în 10 sau 12 ani, în lo­cul de­ce­ni­i­lor pe ca­re le-ar fi ne­ce­si­tat altmin­teri o ase­me­nea aven­tu­ră. Fe­re­as­tra de lan­sa­re a mi­si­u­nii se des­chi­dea pen­tru câte­va luni la sfârși­tul ani­lor '70, apoi se închi­dea pen­tru alți 175 de ani.

Era o idee am­biți­oa­să într-o pe­ri­oa­dă în ca­re apo­geul ex­plo­ră­rii in­ter­pla­ne­ta­re era Ma­ri­ner 4 , ca­re fă­cu­se 21 de fo­to­gra­fii ne­cla­re dea­su­pra lui Marte. Ni­cio son­dă nu fun­cți­o­na­se aproa­pe un de­ce­niu în spațiu. Ni­ci­u­na nu avea in­te­li­ge­nța de a ges­ti­o­na întâlniri pla­ne­ta­re com­ple­xe la dis­ta­nțe mari, fă­ră con­trol uman per­ma­nent. Fo­lo­si­rea im­pul­su­lui gra­vi­tați­o­nal pen­tru a tre­ce pe lângă mai mul­te pla­ne­te fun­cți­o­na în te­o­rie, dar nu fu­se­se încer­ca­tă ni­ci­o­da­tă în prac­ti­că. „Mi s-a spus: «E im­po­si­bil, nu-mi mai iro­si tim­pul»”, și-a amin­tit Flan­dro.

NASA n-a prea avut încre­de­re, dar a pro­pus to­tuși un ma­re tur pla­ne­tar, însă Con­gre­sul l-a res­pins, apro­bând o ver­si­u­ne sim­plă și mai ief­ti­nă, ca­re nu se aven­tu­ra mai de­par­te de Sa­turn.

Că­lă­to­rii spația­li de la JPL au răs­puns în tra­diția ce­lor mai cu­ra­joși ex­plo­ra­tori din epo­ci­le an­te­ri­oa­re. Au ac­cep­tat bu­cu­roși pla­nul, s-au asi­gu­rat unii pe alții că, de fapt, Con­gre­sul nu înțe­le­gea si­tuația și s-au apu­cat li­niștiți să proi­ec­te­ze și să con­stru­ias­că do­uă na­ve spația­le

in­te­li­gen­te și so­li­de, ca­pa­bi­le să ajun­gă până la Nep­tun. Din de­sig­nul son­de­lor au fost eli­mi­na­te ori­ce de­fec­te ca­re le-ar fi li­mi­tat via­ţa. Sen­zo­rii so­lari din sis­te­me­le de na­vi­ga­ţie au fost proi­ec­ta­ţi să poa­tă func­ţi­o­na și un­de soa­re­le sca­de în in­ten­si­ta­te. Au fost dez­vol­ta­te teh­nici de eco­no­mi­si­re a com­bus­ti­bi­lu­lui pen­tru a men­ţi­ne mi­si­u­nea via­bi­lă mult timp du­pă ce tre­bu­ia să se încheie. „Pur și sim­plu, am fă­cut-o și nu am vor­bit des­pre asta”, și-a amin­tit Wil­liam Pic­ke­ring, di­rec­to­rul JPL de atunci.

Și­re­tli­cul a func­ţi­o­nat. Du­pă ce Voyager s-a do­ve­dit a fi atât un corn al abun­den­ţei ști­in­ţi­fic, cât și un po­pu­lar emi­sar glo­bal în ma­re­le ne­cu­nos­cut, Con­gre­sul a fi­nan­ţat mi­si­u­nea ex­tin­să pe ca­re JPL o con­du­se­se pe fu­riș de la bun înce­put.

Son­de­le Voyager au pre­gă­tit ca­lea pen­tru ur­mă­toa­re­le son­de Ga­li­leo pe or­bi­ta lui Ju­pi­ter și Cas­sini pe or­bi­ta lui Sa­turn , ca­re au pe­tre­cut ani în șir strângând fo­to­gra­fii și date înain­te de a li se da co­man­da să se au­toin­ci­ne­re­ze în at­mos­fe­re­le su­pe­ri­oa­re ale pla­ne­te­lor pen­tru a ga­ran­ta că nu vor con­ta­mi­na un sa­te­lit ca­re ar pu­tea adă­pos­ti for­me de via­ţă. Acum, son­de­le Voyager se apro­pie și ele de fi­na­lul vi­e­ţii lor ști­in­ţi­fi­ce. Se aște­ap­tă ca sem­na­le­le lor radio tot mai sla­be, ca­re ra­por­te­a­ză acum des­pre sur­prin­ză­tor de com­ple­xa bu­lă de plas­mă ca­re încon­joa­ră Soa­re­le și mar­che­a­ză li­mi­ta din­tre sis­te­mul so­lar și spa­ţi­ul in­ter­ste­lar, să ta­că în ju­rul anu­lui

, când ge­ne­ra­toa­re­le lor elec­tri­ce ali­men­ta­te cu plu­to­niu se vor opri.

Du­pă ace­ea, son­de­le Voyager vor func­ţi­o­na mai mult ca niște cap­su­le ale tim­pu­lui de­cât ca na­ve spa­ţia­le. Cu acea even­tua­li­ta­te în min­te, JPL a atașat la fi­e­ca­re son­dă o co­pie a „dis­cu­lui de aur”, ca­re con­ţi­ne mu­zi­că, fo­to­gra­fii și su­ne­te de pe Pă­mânt pen­tru even­tua­lii ex­tra­te­reștri ca­re ar pu­tea să o in­ter­cep­te­ze într-o zi. Dis­cu­ri­le ar tre­bui să ră­mână ci­ti­bi­le cel pu­ţin un mi­liard de ani înain­te de a ce­da ero­zi­u­nii cau­za­te de mi­cro­me­te­o­ri­ţi și par­ti­cu­le­le su­ba­to­mi­ce de ma­re vi­te­ză nu­mi­te ra­ze cos­mi­ce.

Asta înse­am­nă mult timp. Acum un mi­liard de ani, cele mai com­ple­xe for­me de via­ţă de pe Pă­mânt erau co­voa­re­le de cia­no­bac­te­rii nu­mi­te stro­ma­to­li­te din apa de ma­ree. Pes­te un mi­liard de ani, Soa­re­le tot mai lu­mi­nos va fi înce­put să va­po­ri­ze­ze oce­a­ne­le Pă­mântu­lui. To­tuși, son­de­le Voyager vor fi tot unde­va în spa­ţiu, emi­sari ai unei spe­cii ca­re le-a ex­pe­diat fă­ră spe­ran­ţa întoar­ce­rii.

Lan­sa­te în au­gust și sep­tem­brie 1977, na­ve­le spația­le ge­me­ne Voyager ale NASA au des­chis noi lu­mi pen­tru ex­plo­ra­re, in­clu­siv Sa­turn (sus) și Ju­pi­ter, Ura­nus și Nep­tun (dea­su­pra, de la stânga la dre­ap­ta).

Una din­tre ge­me­ne­le Voyager e tes­ta­tă la JPL, în noiembrie 1976, cu no­uă luni înain­te de lan­sa­re. Con­stru­i­te inițial ca să ți­nă cinci ani și să ex­plo­re­ze Ju­pi­ter, Sa­turn și sa­te­liții lor, son­de­le Voyager se află acum cu mult din­co­lo de Plu­to și încă tran­smit in­for­mații ști­i­nți­fi­ce îna­poi pe Pă­mânt.

MA­RE­LE TUR

Son­de­le Voyager 1 și 2 au fost lan­sa­te acum 40 de ani într-o mi­si­u­ne de ex­plo­ra­re a re­gi­u­nii ex­te­ri­oa­re a sis­te­mu­lui so­lar. Du­pă ce s-a întâlnit cu Sa­turn, Voyager 1 s-a îndrep­tat în sus. Voyager 2 a mers mai de­par­te să vi­zi­te­ze Ura­nus și Nep­tun înain­te de a se îndrep­ta în jos. Ti­mot­hy Fer­ris, pro­du­că­to­rul dis­cu­lui de aur al son­de­lor Voyager, a scris des­pre ma­te­ria întunecată în nu­mă­rul din ia­nua­rie 2015. Ar­ti­col pro­dus în par­te­ne­riat cu HHMI Tan­gled Bank Stu­di­os.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.