EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ CĂRBUNE?

La un de­ce­niu după dis­po­ni­bi­li ză­ri­le ma­si­ve, Pe­tri­la nu s-a tran­sfor­mat într-o așe­za­re fan­to­mă, ci es­te un orășel li­niștit, pe alo­curi amar și nos­tal­gic, cu­i­bă­rit la poa­le­le Pa­rângu­lui.

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Oa­na Ivan Fo­to: Adrian Câtu

La un de­ce­niu după dis­po­ni­bi­li­ză­ri­le ma­si­ve din Va­lea Ji­u­lui, Pe­tri­la nu s-a tran­sfor­mat într-o așe­za­re fan­to­mă, ci ră­mâne un orășel li­niștit, pe alo­curi amar și nos­tal­gic.

În ae­rul re­ce al unei di­mi­neți de oc­tom­brie, o fe­tiță se de­pla­se­a­ză pe un drum care du­ce spre clă­di­ri­le neîngri­ji­te ale mi­nei Pe­tri­la, cu câte­va zi­le înain­te de închi­de­rea ofi­cia­lă a mi­nei. În car­ti­e­rul Bos­nia din ve­ci­nă­ta­te, mu­lți lo­cu­i­tori trăi­esc la li­mi­ta sub­zis­te­nței, su­pra­vi­ețu­ind ade­se­ori prin fur­tul a mici can­ti­tăți de cărbune de la mi­ne.

În ate­li­e­rul de tâmplă­rie al mi­nei Pe­tri­la mi­roa­se plă­cut a ru­me­guș, e frig și e plin de res­turi de che­res­tea care zac pe po­dea. Soni își su­fle­că mâne­ci­le sa­lo­pe­tei, își întin­de mâi­ni­le împreu­na­te în față, ca prin­se de că­tușe. Soa­re­le fru­mos de oc­tom­brie pă­trun­de prin ge­mu­ri­le ve­chi ale ha­lei înal­te și-i lu­mi­nea­ză ci­ca­tri­ci­le de la închei­e­turi: „Ui­te, aici se văd ar­su­ri­le, m-am vin­de­cat des­tul de bi­ne. Atunci sin­di­ca­tul a plă­tit pen­tru tot, cre­me­le erau foar­te scum­pe”.

Îi ex­pli­căm din nou lui Soni și co­le­gu­lui său că fa­cem un ar­ti­col des­pre Va­lea Ji­u­lui, iar ei su­râd iro­nic și neîncre­ză­tor: „De ce? La ăia de la Bu­cu­rești nu le pa­să de viața noas­tră...”

Am ajuns la mi­na Pe­tri­la cu câte­va zi­le înain­te de închi­de­rea ei de­fi­ni­ti­vă, pe 31 oc­tom­brie 2015, după 156 de ani de ac­ti­vi­ta­te. Am vrut să ve­dem ce se poa­te ghici în pal­ma mun­ci­tă a aces­tui oraș care s-a for­mat pe ba­za căr­bu­ne­lui ex­tras din mă­run­tai­e­le pă­mântu­lui timp de se­co­le, ce înse­am­nă dis­pa­riția mi­ne­ri­tu­lui și ce se întâmplă cu ze­ci­le de mii de oa­meni pe care căr­bu­ne­le i-a ți­nut în viață sau i-a omo­rât.

Afla­tă în Va­lea Ji­u­lui, ală­turi de alte do­uă mi­ne, Pe­tri­la a fost con­si­de­ra­tă ne­via­bi­lă. Ni se ex­pli­că fap­tul că nu in­tră în fa­za de con­ser­va­re, adi­că să poa­tă fi re­lua­tă ex­ploa­ta­rea când­va în vi­i­tor, așa cum au fă­cut-o ne­mții și po­lo­ne­zii, ci i se pu­ne ca­pac de­fi­ni­tiv. Con­form pla­nu­lui de închi­de­re, în câți­va ani, un­de acum sunt clă­di­ri­le înal­te, puțu­ri­le de ex­tra­cție, și­ne­le de tren și ben­zi tran­spor­ta­toa­re va fi ară­tu­ră sau pa­jiște pen­tru oi și vaci. La sfârși­tul tu­rei, Soni închi­de poar­ta ma­re de fi­er a ate­li­e­ru­lui de tâmplă­rie și stă de vor­bă cu unul din­tre cei 80 de co­le­gi ră­măși. Acum câți­va ani erau mii. Pe jos, câte­va bu­te­lii zac lângă o bal­tă

„Am stat do­uă luni în co­mă in­du­să la Bu­cu­rești. Ave­am ar­suri pe 80% din su­pra­fața cor­pu­lui. Eram ars și pe di­năun­tru. Eu am avut no­roc; a fost o ex­plo­zie în mi­nă. Au mu­rit 13 oa­meni, prin­tre care și sal­va­tori, că s-au dus după pri­ma ex­plo­zie și i-a prins o a do­ua și au mu­rit pe loc“, îmi spu­ne Soni, un băr­bat de vreo 40 de ani, înalt, us­cățiv și adus puțin de spa­te.

ma­re de no­roi, dea­su­pra atârnă o co­per­ti­nă coșco­vi­tă de praf de cărbune că­zut din­tr-o ban­dă tran­spor­ta­toa­re sus­pen­da­tă ru­gi­ni­tă. La câţi­va me­tri la stânga mai e doar un pe­re­te ră­mas din­tr-o clă­di­re ce avu­se­se când­va do­uă eta­je, în timp ce mai în spa­te se ri­di­că tur­nul de ¡˜ m de la fos­ta cen­tra­lă a mi­nei, ră­ma­să acum sche­let de că­ră­mi­dă și be­toa­ne spar­te. Cer­cul se lăr­gește și ace­lași pei­saj în ru­i­nă se re­pe­tă în di­fe­ri­te for­me și nuan­ţe de gri. Cât îmi ro­tesc ochii, văd un fost mic orășel, ri­di­cat cu mul­ţi bani, efort și vi­e­ţi ome­nești. Acum e doar o ma­re dă­râmă­tu­ră com­pac­tă.

Îmi aduc amin­te din­tr-o da­tă cum eram aca­să la Cluj, prin ¤—›¥, și am in­trat în bu­că­tă­rie și ma­ma mea plângea. Era pe­ri­oa­da de ma­xi­mă aus­te­ri­ta­te a re­gi­mu­lui to­ta­li­tar co­mu­nist ca să pu­tem plă­ti da­to­ria ex­ter­nă a Ro­mâni­ei și să de­venim in­de­pen­den­ţi. Toa­tă mânca­rea era pe ra­ţie și ma­ma mea nu avea ce să ne dea de mânca­re și plângea. Mi-am fă­cut te­me­le la lu­mi­na lu­mână­rii; nu ave­am apă și căl­du­ră la bloc ca să con­stru­im so­cia­lis­mul. Am sim­ţit o fu­rie crun­tă, gândin­du-mă că fi­e­ca­re zid a fost con­stru­it pri­vând de mânca­re, lu­mi­nă și li­ber­ta­te mi­li­oa­ne de oa­meni. Și acum mi­na e o ru­i­nă care ser­vește drept ca­să su­te­lor de câini va­ga­bon­zi care s-au aci­u­iat pe aici și care, în lip­sa unui stă­pân, se­a­mă­nă cu pei­sa­jul: sunt to­ţi ne­gri, gri, cos­te­li­vi. „Am cre­zut cu nai­vi­ta­te că mun­ca noas­tră va avea o fi­na­li­ta­te”, a spus câte­va zi­le mai târziu un fost di­rec­tor de la mi­na Pe­tri­la.

“ ” spun că de­ci­zia de închi­de­re a mi­nei a fost lua­tă de fapt de mult timp, din cau­za mi­ne­ria­de­lor din anii ’—˜, când orta­cii au ajuns la Bu­cu­rești și au dat jos gu­ver­nul, din cau­za ac­ci­den­tu­lui din š˜˜› și a au­to­ri­tă­ţi­lor care au vândut mi­na la fi­er ve­chi ca să se îmbo­gă­ţe­as­că din co­mi­si­oa­ne­le pri­mi­te din im­por­tul de căr­buni de la po­lo­ne­zi. Și a Uni­u­nii Eu­ro­pe­ne, care ne tran­sfor­mă din pro­du­că­tori în con­su­ma­tori.

„Tă­ti­cu’ venea aca­să noap­tea după ce ieșea din mi­nă, se îmbă­ta și ne lua la bă­taie pe mi­ne și pe so­ră-mea, arun­ca cu mânca­rea pe jos.”

„Cum­na­tul meu a mu­rit la 52 de ani de stop car­diac. Ce vrei, viață de mi­ner.”

„Am cu­nos­cut-o pe ne­vas­tă-mea la mi­nă. Am co­bo­rât împreu­nă cu co­li­via și m-am îndră­gos­tit pe loc. Ne-a cu­nu­nat un in­gi­ner de la mi­nă. Sun­tem împreu­nă de 37 de ani.”

„Stă­te­am aple­cați și să­pam, erau vreo 50 de gra­de, co­le­gu’ arun­ca cu apă să mă mai ră­co­resc. Ieșe­am din mi­nă, nici nu mai pu­te­am mânca ni­mic.”

„După ce băr­ba­tul meu s-a ac­ci­den­tat în mi­nă, m-am an­ga­jat eu la spă­lă­to­rie. Așa am reușit să ne creștem co­pi­ii.”

Ase­me­nea blo­cu­ri­lor, ma­ga­zi­ne­lor, ate­li­e­re­lor și ca­se­lor din co­lo­nie, toa­te con­stru­i­te în ju­rul mi­nei, și viața, și moar­tea pe­tri­le­ni­lor sunt strâns le­ga­te de cărbune. În Va­lea Ji­u­lui, până să înce­a­pă ex­ploa­tă­ri­le mi­ni­e­re în anii 1880, exis­tau doar câte­va sa­te de mo­mârlani, adi­că et­nici ro­mâni care își păște­au de se­co­le tur­me­le pe dealu­ri­le de­fi­leu­lui. Pe pășu­ni­le do­moa­le se au­ze­au din când în când tă­lăn­gi­le ani­ma­le­lor și stri­gă­te­le ci­o­ba­ni­lor. Con­form sta­tis­ti­ci­lor, în anul 1880 erau 3.000 de lo­cu­i­tori în Pe­tri­la. În doar 30 de ani, nu­mă­rul lor a ajuns la 10.000. Așa cum se întâmplă de când exis­tăm ca oa­meni, re­sur­sa na­tu­ra­lă sub­te­ra­nă de­veni­tă preți­oa­să (da­to­ri­tă re­vo­luți­ei in­dus­tria­le) a adus aici afa­ce­riști, mun­ci­tori, co­mer­cia­nți, bani, zâmbe­te, tru­dă, amin­tiri, moar­te, pri­e­te­nie, la­cri­mi, gre­ve, iu­bi­re, in­dus­trie, mașini și viață. Va­lea a fost inun­da­tă de ro­mâni, ma­ghiari, ne­mți, ce­hi, po­lo­ne­zi, ro­mi și alte nații. În „mi­ca Ame­ri­că” – așa cum erau de­nu­mi­te co­lo­ni­i­le de mun­ci­tori con­stru­i­te în vre­mea Impe­ri­u­lui Aus­tro-Ungar, din care Va­lea Ji­u­lui și Pe­tri­la fă­ce­au par­te –, se vor­be­au 11 lim­bi. Si­re­na su­na as­cuțit în fi­e­ca­re

di­mi­neață să tre­ze­as­că co­lo­nia. Co­pii de 12 ani îngri­je­au caii care tră­ge­au va­go­ne­te­le cu cărbune, fe­mei­le lu­crau la lăm­pă­rii, bu­că­tă­rii, ves­tia­re, sor­ta­rea căr­bu­ne­lui, iar băr­bații co­bo­rau în ga­le­rii strâmte.

Mi­na a tre­cut prin do­uă răz­boaie mon­dia­le, a su­pra­vi­ețu­it cri­zei mon­dia­le din anii ’30 fă­ră să ai­bă vic­ti­me și fă­ră să-și închi­dă po­rți­le. Fluc­tuați­i­le eco­no­mi­ce și po­li­ti­ce, evo­luția teh­no­lo­gi­că și cea so­cia­lă, toa­te și-a pus am­pren­ta pe vi­eți­le pe­tri­le­ni­lor, în timp ce un lu­cru ră­mânea nes­chim­bat: băr­bații co­bo­rau în fi­e­ca­re zi sub pă­mânt să scoa­tă cărbune și în fi­e­ca­re zi ur­cau cu fețe­le înne­gri­te de pra­ful atot­stă­pâni­tor, dar nu tot­de­au­na ieșe­au pe pi­ci­oa­re­le lor: de mul­te ori, ră­niți, pe brațe­le or­ta­ci­lor sau pe tar­gă.

Pă­ri­nții lui Soni s-au cu­nos­cut la mi­nă în anii ‘60, ca de alt­fel ma­jo­ri­ta­tea cu­plu­ri­lor. Indus­tria­li­za­rea ma­si­vă a Ro­mâni­ei din tim­pul gu­ver­nă­rii co­mu­nis­te ce­rea mult cărbune pen­tru asi­gu­ra­rea au­to­no­mi­ei ener­ge­ti­ce a ță­rii. Ho­lul din ga­ră era plin zil­nic de oa­meni so­siți din toa­tă ța­ra să mun­ce­as­că la mi­nă. Ve­neau cu su­te­le. „În stație se anu­nța: ci­ne e pen­tru an­ga­ja­re, să vi­nă în sa­la de aștep­ta­re. De aco­lo, erau pre­luați și duși la Pe­tri­la și in­trau în pro­du­cție ime­diat. Co­mu­niștii asi­gu­rau sa­la­rii bu­ne, ca­za­re și mânca­re”, îmi ex­pli­că un mi­ner înain­te de a in­tra în șut, adi­că înain­te de a lua co­li­via – un lift cu doar doi pe­reți de sârmă – care îl du­ce pe el și pe cinci co­le­gi în pe­nul­ti­ma zi de viață a mi­nei până la adânci­mea de 970 m.

Înde­pli­ni­rea pla­nu­lui de pro­du­cție asi­gu­ra sa­la­ri­i­le și nu nu­mai. „Era un bri­ga­di­er care dă­dea mult cărbune, ăla era foar­te pu­ter­nic, vor­bea di­rect cu se­cre­ta­rul de par­tid, îți dai se­a­ma. Ci­ne mun­cea la el avea de toa­te, cârnați, sa­lam… Eu mun­ce­am mult. El mi-a dat de toa­te. Am avut al doi­lea te­le­vi­zor co­lor din Pe­tri­la”, își amin­tește dom­nul Dan, un fost mi­ner-sal­va­tor care astă­zi re­pa­ră pan­to­fi. În ate­li­e­rul lui mi­cuț stau așe­za­te

or­do­nat pe pe­reți tot fe­lul de scu­le. Prin­tre raf­turi, to­va­rășul Ni­co­lae Ce­aușes­cu ne pri­vește zâmbind din­tr-un pos­ter de­co­lo­rat, pe care muște­le și-au fă­cut de cap în ul­ti­me­le de­ce­nii. Mi­roa­se ta­re a chi­mi­ca­le și a fum. Aprin­zându-și o no­uă ți­ga­ră, Dan con­ti­nuă să ne spu­nă cum pla­nul de pro­du­cție era înde­pli­nit fă­ră prea mul­tă con­si­de­rație pri­vind pro­te­cția mun­cii. Son­de­le care mă­su­rau can­ti­ta­tea de me­tan din aer și ale că­ror va­lori erau înre­gis­tra­te la su­pra­față erau, de fapt, ți­nu­te pe jos, un­de con­cen­trația era mai mi­că. În ca­li­ta­te de mi­ner-sal­va­tor a fost în mul­te mi­si­uni în mi­nă. Con­si­de­ră că a avut no­roc. Șe­ful său a mu­rit as­fi­xiat cu me­tan, iar el a scă­pat pen­tru că era mai în spa­te și a reușit să-și pu­nă mas­ca de ga­ze. A tre­bu­it să-și scoa­tă șe­ful și co­le­gul mo­rți. Oprin­du-se din mon­ta­ta­rea unui toc de pan­tof, vo­cea cal­mă și joa­să adau­gă: „nu ori­ci­ne poa­te fi mi­ner-sal­va­tor; tre­bu­ie să știi cum să te po­rți cu mor­tul, tre­bu­ie să-i vor­bești. Că el e greu și de aia îi spui, hai cu ta­ta, hai la­să-te într-o par­te, hai pu­ne mâna stângă după umăr. Și el te as­cul­tă și așa reușești să-l scoți din mi­nă. Cum ex­plic asta? Nu toa­te lu­cru­ri­le se pot ex­pli­ca”.

„Ță­rii, cât mai mult cărbune”, „Can­ti­ta­tea e no­ua ca­li­ta­te” erau slo­ga­nuri din co­mu­nism care pu­neau și mai mul­tă pre­si­u­ne pe mi­neri. În 1977, no­ul cod al mun­cii, care re­du­cea din drep­tu­ri­le mi­ne­ri­lor și-i împo­vă­ra, a stârnit mânia or­ta­ci­lor. Cei din Lu­peni s-au răz­vră­tit din nou, de da­ta ace­as­ta împo­tri­va re­gi­mu­lui co­mu­nist. După ace­ea, un nou val de mun­ci­tori au fost aduși mai ales din Mol­do­va. În bri­gă­zi au înce­put să se in­fil­tre­ze „băi­eți de la se­cu­ri­ta­te” pen­tru con­tro­lul și dez­bi­na­rea mi­ne­ri­lor. Au ur­mat apoi eveni­men­te­le din de­cem­brie 1989, care nu au adus mari tran­sfor­mări în viața mi­nei. În schimb, mi­ne­ria­de­le din anii ce-au ur­mat se pa­re că și-au pus am­pren­ta de­fi­ni­tiv.

Des­pre acest su­bi­ect nu e bi­ne să-i între­bi prea

mul­te pe cei din Pe­tri­la. Es­te încă ta­bu, de care mu­lți se je­nea­ză și des­pre care îmi spun cu mâhni­re că a fost o ma­re ma­ni­pu­la­re, di­năun­tru și din afa­ră. „Cre­zi că eu am ști­ut un­de merg? Am mers că toți din bri­ga­da mea au mers”, îmi spu­ne un or­tac ieșit la pen­sie, care a par­ti­ci­pat la mi­ne­ria­dă. Eram prin cla­sa a cin­cea când la sin­gu­rul post de te­le­vi­zi­u­ne se tran­smi­te­au ima­gini cu mi­ne­rii veniți la Bu­cu­rești și care „fă­ce­au or­di­ne prin­tre go­lani”. Era pri­ma da­tă când ve­de­am atâția zeci de mii de oa­meni la un loc, în afa­ră de ma­ni­fes­tați­i­le par­ti­du­lui co­mu­nist ro­mân. Nu înțe­le­ge­am prea mul­te, dar ima­gi­ni­le în care zeci de oa­meni cu căști și îmbră­cați în sa­lo­pe­te lo­ve­au cu bo­can­cii în cap alți oa­meni că­zuți pe jos mi-au ră­mas mult timp înti­pă­ri­te în min­te.

Ulte­ri­or, in­for­mați­i­le și ana­li­ze­le din mass-me­dia au adus în dis­cuție im­pli­ca­rea ar­ma­tei, a ser­vi­ci­i­lor se­cre­te și a mul­tor altor gru­puri de pu­te­re în pro­ce­sul de fa­bri­ca­re a mi­ne­ria­de­lor. În 2015, îi spun unui amic că merg în Va­lea Ji­u­lui să fac o cer­ce­ta­re de te­ren, iar el: „Ai gri­jă să nu te omoa­re ăia pe aco­lo”. La 15 ani de la pri­ma mi­ne­ria­dă, fri­ca de bo­can­cii și bâte­le mi­ne­ri­lor es­te încă vie în mi­nți­le noas­tre. Și tot nu știm ce s-a întâmplat cu ade­vă­rat.

ÎmbrăCa­tă În sa­lo­pe­tă gi­gan­tiCă, înain­te de a co­bo­rî în mi­na Pa­roșeni, trec pe la lăm­pă­rie să-mi iau sur­sa de lu­mi­nă împreu­nă cu ceilalți co­le­gi din de­le­gația spe­cia­lă. Pri­mesc acu­mu­la­to­rul de la o fe­meie de vreo 50 de ani. Îmi ri­di­că mâi­ni­le să-mi poa­tă strânge mai bi­ne cen­tu­ra cu acu­mu­la­to­rul și apoi îmi aran­je­a­ză eșar­fa de la gât în timp ce îmi spu­ne cu o vo­ce tre­mu­rândă: „Să scri­eți, doam­nă, că sun­tem și noi oa­meni, că nu sun­tem ani­ma­le, că nu omo­râm, că avem și noi co­pii de cres­cut”. Apoi se re­tra­ge gră­bi­tă cu ca­pul în pă­mânt. Mă tre­ce un fi­or.

Urmă­toa­rea zi, 31 oc­tom­brie 2015, e ul­ti­ma zi de fun­cți­o­na­re a Mi­nei Pe­tri­la după 156 de ani de ac­ti­vi­ta­te neîntre­rup­tă, con­form pla­nu­lui de închi­de­re de mi­ne ne­per­for­man­te. La puțul-cen­tru vin zeci de zia­riști și re­por­teri, fan­fa­ră, con­du­ce­ri­le com­pa­ni­i­lor mi­ni­e­re, sin­di­ca­liști, pen­si­o­nari și câți­va ti­neri. E o ră­coa­re și o ume­ze­a­lă si­nis­tră sub pe­reții pră­bușiți ai ha­lei ce adă­pos­tește puțul-cen­tru. Lu­mea for­fo­tește,

se pre­gă­tesc apa­ra­te­le de fil­mat, in­stru­men­te­le de cântat, pal­toa­ne­le so­bre, fețe­le se­ri­oa­se. Câi­nii cos­te­li­vi stau pe mar­gi­ne.

Toți aște­ap­tă să prin­dă sim­bo­lul închi­de­rii de mi­nă: ul­ti­mul va­gon cu cărbune. Și ia­tă-l că ajun­ge cu lif­tul! Mi­ne­rii împing încet pe și­ne, în lu­mi­ni­le ze­ci­lor de blițuri, un va­go­net pe care es­te scris cu vop­sea al­bă „ul­ti­ma to­nă de cărbune”. Unul din­tre mi­neri spu­ne încet, ca pen­tru si­ne: „Hai să înce­pem cir­cul cu va­go­nul”. Lu­mea se îngră­mă­dește cu te­le­foa­ne, ca­me­re de fil­mat, apa­ra­te fo­to. Mo­men­tul du­re­a­ză cam 10 mi­nu­te pen­tru ca toți să reușe­as­că să-și ia ca­dre bu­ne, timp în care mi­ne­rii stau ne­mișcați în spa­te­le va­go­ne­tu­lui, în fața mu­lți­mii avi­de de ima­gini.

Întreb un mi­ner pen­si­o­nar de ce sunt doar câți­va mi­neri la acest eveni­ment sim­bo­lic. Și el îmi răs­pun­de scurt: „De ce să vi­nă la bă­taia asta de joc? Asta au fă­cut-o pen­tru ei”.

Ju­mă­ta­te de oră mai târziu, ha­la re­de­vi­ne com­plet goa­lă, câi­nii sla­bi și gri re­luându-și lo­cu­ri­le fu­ra­te pen­tru scurt timp de pre­să și de ofi­cia­li­tăți. Câte­va zi­le mai târziu, va­go­nul mult fo­to­gra­fiat za­ce aban­do­nat pe jos în cur­tea Mi­nei Pe­tri­la. Lip­să de co­nști­i­nță și de res­pect față de un sim­bol…

Încep să mă gândesc că poa­te lu­cru­ri­le stau alt­fel. Închi­de­rea de mi­nă cu fan­fa­ră și pre­să nu a însem­nat ni­mic pen­tru mi­neri. Poa­te doar o jig­ni­re și „un circ”. Și de ace­ea va­go­nul cu ul­ti­ma to­nă de cărbune nu re­pre­zin­tă, de fapt, ni­ci­un sim­bol pen­tru co­mu­ni­ta­tea de mi­neri; es­te un pro­dus ar­ti­fi­cial, bun de fil­mat și de fo­to­gra­fiat. Pu­tea fi și de car­ton, o re­cu­zi­tă pen­tru un act din­tr-o pi­e­să de te­a­tru. Con­fir­ma­rea îmi vi­ne doi ani mai târziu, când, pășind prin­tre dă­râmă­tu­ri­le nes­fârși­te din cur­tea mi­nei ală­turi de un fost mi­ner, îi spun că am fost și eu la închi­de­rea ofi­cia­lă de la puțul-cen­tru. În ce­ața ume­dă și grea, îmi răs­pun­de: „A, ai fost și tu la mas­ca­ra­dă?”

de fapt, înCe­pu­tul sfârși­tu­lui mi­ne­ri­tu­lui din Pe­tri­la s-a pro­dus în ur­mă cu mai mu­lți ani. Orașul avea în 1991 mai mult de 11.000 de an­ga­jați. După mi­ne­ria­de­le și dis­po­ni­bi­li­ză­ri­le în ma­să din anii ’90, în Pe­tri­la mai lu­crau în 2005 mai puțin de ju­ma­te, adi­că 5.000 de oa­meni. Am venit în oc­tom­brie 2015 la Pe­tri­la să ve­dem cum se tran­sfor­ma un oraș după ce mi­ne­reul în ju­rul că­ru­ia s-a clă­dit nu va mai fi ex­ploa­tat. Se va tran­sfor­ma Pe­tri­la într-un oraș fan­to­nă ca alte așe­zări in­dus­tria­le? Dar, ui­tându-mă la sta­tis­tici, îmi dau se­a­ma că am pus între­ba­rea greși­tă. De fapt, tran­sfor­ma­rea se pe­tre­ce de mai bi­ne de 10 ani. Mo­men­tul cri­tic al închi­de­rii de mi­nă a fost în anii 2000, când zeci de mii de oa­meni au ră­mas fă­ră sluj­be și mii de fa­mi­lii au fost afec­ta­te. Atunci, un apar­ta­ment se vin­dea pe do­uă lă­zi cu be­re, pe ori­ce, nu­mai să sca­pe și să ple­ce de aici. Băr­bații și fe­mei­le au ple­cat în Spa­nia, Ita­lia sau Fra­nța în căutarea unei sluj­be. Co­pi­ii au ră­mas sin­guri sau cu bu­ni­cii. Sta­tul a in­ter­venit cu pro­gra­me­le de re­con­ver­sie și re­o­ri­en­ta­re pro­fe­si­o­na­lă. Con­form da­te­lor fur­ni­za­te de Age­nția Ju­dețe­a­nă pen­tru Ocu­pa­rea Fo­rței de Mun­că (AJOFM) din Hu­ne­doa­ra, în 2004 și 2005, din 1.600 de per­soa­ne con­si­lia­te, doar 32 și-au gă­sit loc de mun­că…

„Știi ce au fost alea? Au fost niște me­to­de pen­tru ca niște șme­cheri să se îmbo­gățe­as­că, plim­bând niște hârtii. Ni­meni nu a fost re­o­ri­en­tat pro­fe­si­o­nal. Nu s-au cre­at ni­ci­un fel de alter­na­ti­ve”, îmi spu­ne cli­pind des și ui­tându-se la mi­ne pes­te oche­lari dom­nul Cos­tel, un mi­ner ieșit la pen­sie, care lu­cre­a­ză în tu­ra de noap­te la un ma­ga­zin non-stop. Are mul­tă tre­a­bă, pen­tru că va­ra se întorc pe­tri­le­nii sta­bi­liți in străi­nă­ta­te. „Aici, pro­ble­ma es­te că-i ve­zi pe ti­ne­rii care și-au strâns niște bani lu­crând pe afa­ră cum con­duc în oraș cu pes­te 100 km/h. În fi­e­ca­re va­ră mor câți­va din te­ri­bi­lism.”

La do­uă luni de la închi­de­rea ofi­cia­lă a mi­nei, la res­tau­ran­tul Că­pri­oa­ra din cen­trul orașu­lui e ma­re pe­tre­ce­re. E bo­te­zul fi­i­cei lui Mi­hai și a Ioa­nei. Mi­hai a ră­mas sin­gur cu fra­te­le său de la vârsta de 15 ani, pen­tru că pă­ri­nții lui au fost ne­voiți să ple­ce la lu­cru în străi­nă­ta­te. Dl. Mar­cel a fost mi­ner-sal­va­tor, a dor­mit prin ca­mi­oa­ne, hale, azi­luri până a reușit să-și fa­că un rost în Ita­lia și să tri­mi­tă bani aca­să ce­lor doi co­pii: „Am vrut să me­ar­gă la fa­cul­ta­te, mă­car lor să le fie bi­ne, să nu tre­a­că prin ce am tre­cut eu la mi­nă”. Doam­na Ma­ria, ma­ma lui Mi­hai, com­ple­te­a­ză: „Când am ple­cat, am plâns până mi-au se­cat la­cri­mi­le. Dar co­pi­ii mei s-au des­cur­cat sin­guri, nici pe mă­tușa lor nu au lă­sat-o să îi aju­te. Ei își gă­te­au, își fă­ce­au te­me­le, au ter­mi­nat amândoi fa­cul­ta­tea”. Mi­hai și-a re­no­vat tot apar­ta­men­tul cu ba­nii tri­miși de pă­ri­nți, lu­cre­a­ză la o so­ci­e­ta­te de cre­dit ne­ban­ca­ră (ce pros­pe­ră în ace­as­tă zo­nă un­de opți­u­ni­le fi­nan­cia­re sunt foar­te li­mi­ta­te). Soția sa, Ioa­na, a ter­mi­nat și ea fa­cul­ta­tea de sport la Cluj, dar de­o­cam­da­tă nu are sluj­bă. A lu­crat se­zo­ni­er la o ca­ba­nă de la mun­te, dar s-a lă­sat, de­oa­re­ce an­ga­ja­to­rul nu i-a fă­cut hârtii de an­ga­ja­re, a plă­tit-o cu mi­ni­mul pe eco­no­mie în timp ce lu­cra 10-12 ore pe zi.

e foar­te cald în res­tau­ran­tul Că­pri­oa­ra, simt că mă su­foc în fu­mul gros de ți­ga­ră ce se îmbi­nă cu mi­ro­sul greu de car­to­fi pră­jiți. Pe­tre­că­reții sunt pri­nși strâns într-o ho­ră, zâmbi­tori și tran­spi­rați. Mu­lți din­tre ei au venit la Pe­tri­la pen­tru săr­bă­to­ri­le de iar­nă. În cu­rând se vor întoar­ce în străi­nă­ta­te. Mar­cel e îmbră­cat în cos­tum ne­gru cu dun­gi al­be, poartă pan­to­fi de piele ne­gri cu alb și fu­me­a­ză li­niștit tra­bu­cul în timp ce su­pra­ve­ghe­a­ză bu­nul mers al pe­tre­ce­rii. Îl întreb des­pre viața din mi­nă și-mi spu­ne că a vă­zut mul­te ca mi­ner-sal­va­tor: „Oda­tă, un bloc ma­re de cărbune s-a des­prins și a stri­vit un mi­ner. N-am pu­tut să-l

ri­di­căm. Am gă­sit pi­ci­oa­re­le mi­ne­ru­lui și ne-am ori­en­tat un­de i-ar pu­tea fi pi­ep­tul. Am venit cu pic­kham­me­rul și am înce­put să sparg ușor, să nu-i crap ca­pul”. Mar­cel se ri­di­că de pe scaun, se înco­voaie ca și cum ar avea pic­kham­me­rul în mâini chiar acum. Îmi ara­tă tre­mu­rând din tot cor­pul cum spăr­gea blo­cul în căutarea co­le­gu­lui său. Fața îi e roșie, vi­nișoa­re­le pul­se­a­ză pro­e­mi­nent, o șu­viță de păr i s-a li­pit de frun­tea scăl­da­tă în su­doa­re. DJ-ul pu­ne un blues pen­tru cu­pluri, „Ta­ke my bre­ath away”, în timp ce dl. Mar­cel spu­ne: „Până la ur­mă am reușit să nu-i spul­ber ca­pul cu pic­kham­me­rul. Dar îi ieși­se­ră sânge­le și plă­mânii pe nas”. Bo­xe­le ur­lă în con­ti­nua­re „Ta­ke my bre­ath awaaaay” și mie mi se fa­ce rău.

La ze­ce luni de la închi­de­rea mi­nei, mă plimb prin orașul Pe­tri­la și ni­mic din ce­ea ce văd nu-mi su­ge­re­a­ză un oraș fan­to­mă pă­ră­sit, dis­trus, ui­tat de lu­me. Câte­va blo­curi din cen­tru sunt re­a­bi­li­ta­te ter­mic, păr­cu­lețe­le sunt ani­ma­te de ti­neri și adu­lți, în ce­le câte­va su­per­mar­ke­turi, măr­fu­ri­le dis­par re­pe­de de pe raf­turi, oa­me­nii din ma­ga­zi­ne, de pe stra­dă și din mi­cro­bu­ze vor­besc fa­mi­liar des­pre tot fe­lul. Nu se au­de ni­ci­un cu­vânt des­pre mi­nă. Doar între­bă­ri­le me­le le­ga­te de mi­ne­ri­tul la mi­na Lo­nea, încă des­chi­să, cre­e­a­ză mici dis­cuții care se ter­mi­nă în ge­ne­ral cu: „Sper să scap dra­cu­lui te­a­făr de la mi­nă și să-mi apuc pen­sia”.

La un de­ce­niu după dis­po­ni­bi­li ză­ri­le ma­si­ve, Pe­tri­la pa­re unor ă ș el li­niștit de la poa­le­le mun­te­lui Pa­râng. Nu se­a­mă­nă cu ni­ci­un oraș fan­to­mă cu pei­saj post-in­dus­trial apo­ca­lip­tic de prin Si­be­ria sau SUA. Pe­tri­la a su­pra­vi­ețu­it ca oraș după dis­pa­riția mi­ne­ri­tu­lui da­to­ri­tă pen­si­o­na­ri­lor de la mi­nă și fa­mi­li­i­lor lor, mo­mârla­ni­lor – băști­nașii care de se­co­le își pasc tur­me­le pe dealu­ri­le încon­ju­ră­toa­re –, co­pi­i­lor de mi­neri ai că­ror pă­ri­nți dis­po­ni­bi­li­zați au ple­cat la mun­că în străi­nă­ta­te și îi su­sțin eco­no­mic și ce­lor

câtor­va su­te de mun­ci­tori care lu­cre­a­ză în fa­brici de pi­e­se de schimb sau mo­bi­lă. Eco­no­mia zo­nei s-ar pu­tea re­o­ri­en­ta spre altă re­sur­să na­tu­ra­lă afla­tă din be­lșug în ace­as­tă zo­nă. „Aici sunt pășuni și fânețe pen­tru care efec­ti­ve­le de ani­ma­le din pre­zent sunt ne­sem­ni­fi­ca­ti­ve, deci zoo­teh­nia are po­te­nțial ma­re de crește­re”, îmi ex­pli­că eco­no­mis­tul Ma­ri­us Cris­tea. Ar mai fi și tu­ris­mul, dar în re­a­li­ta­te lip­sește in­fras­truc­tu­ra. „Au fă­cut un te­les­caun care vi­ne de ni­căi­eri și se du­ce spre ni­căi­eri”, îmi ex­pli­că pro­pri­e­ta­ra unei mici ca­ba­ne, pe care o ți­ne des­chi­să din pa­si­u­ne pen­tru mun­te. Ce­le câte­va ce­ai­uri și beri vându­te tu­riști­lor de we­e­kend de abia îi aco­pe­ră chel­tu­i­e­li­le. Până să se pu­nă stra­te­gi­i­le nați­o­na­le în prac­ti­că, lo­cal­ni­cii cu­leg ci­u­perci, afi­ne și zmeu­ră, ce­ea ce le ofe­ră o altă mi­că sur­să de venit.

De­o­cam­da­tă Pe­tri­la se pa­re că re­zis­tă, că viața cur­ge în con­ti­nua­re, de­si­gur, în alt ritm. Sin­gu­rul re­gret al mi­ne­ri­lor? So­li­da­ri­ta­tea. De când au ple­cat de la mi­nă, au pi­er­dut le­gă­tu­ra pu­ter­ni­că, in­des­truc­ti­bi­lă, ce se poa­te cre­ea, pre­cum căr­bu­ne­le, doar sub pă­mânt, sub pre­si­u­ne. La pri­ma ve­de­re, ace­as­tă pi­er­de­re a lor nu mă im­pre­si­o­nea­ză, nu îmi cre­e­a­ză ni­cio emoție. Dar apoi re­a­li­zez că nici nu pot să înțe­leg ce e so­li­da­ri­ta­tea. Acest sen­ti­ment cre­at în con­diții ex­tre­me, când viața es­te pur și sim­plu în mâi­ni­le ce­lor­la­lți, îmi e ne­cu­nos­cut. Ni­ci­o­da­tă la bi­rou nu am fost ne­voi­tă să-mi ri­dic șe­ful mort, as­fi­xiat cu mo­no­xid. Ni­ci­o­da­tă nu a tre­bu­it să-mi sun co­le­ga ca să o întreb da­că are ne­voie să-i duc la spi­tal me­di­ca­men­te pen­tru ar­suri de gra­dul 3. Ni­ci­o­da­tă nu a tre­bu­it să caut pi­ci­oa­re­le co­le­gu­lui meu Mi­hai de sub un bloc de câte­va to­ne.

Oda­tă cu închi­de­rea mi­nei dis­pa­re moar­tea vi­o­len­tă întâlni­tă la fi­e­ca­re pas, care a luat atâtea su­te de su­fle­te. Dar care a cre­at și so­li­da­ri­ta­tea ce a ți­nut în viață ce­le­lal­te zeci de mii.

Mi­neri de la Lo­nea fu­me­a­ză, ieșiți pen­tru câte­va mi­nu­te la su­pra­față în tim­pul unui pro­test spon­tan, în fe­brua­rie 2016, pe fon­dul ne­si­gu­ra­nței lo­cu­ri­lor de mun­că și a neîncre­de­rii în pro­mi­si­u­ni­le con­du­ce­rii.

Mi­ne­rii din ul­ti­mul schimb de la Pe­tri­la se spa­lă în di­mi­neața închi­de­rii mi­nei. Pra­ful de cărbune în sus­pen­sie din ae­rul sub­te­ran pro­du­ce pro­ble­me res­pi­ra­to­rii și se de­pu­ne pe față și pe hai­ne.

Jur­na­liștii se înghe­su­ie să sur­prin­dă „ul­ti­mul va­go­net cu cărbune” la ce­re­mo­nia de închi­de­re a mi­nei Pe­tri­la. După mi­ne­ria­de­le din anii ’90, mi­ne­rii au fost stig­ma­ti­zați, in­clu­siv în pre­să, care a per­pe­tuat ste­re­o­ti­puri.

Me­da­li­oa­ne de iden­ti­fi­ca­re în caz de ac­ci­dent atârnă în lăm­pă­ria mi­nei Pe­tri­la. Mu­lți mi­neri pun re­cen­te­le ac­ci­den­te, in­clu­siv ce­le din Pe­tri­la (2008) și Lu­peni (2017), pe se­a­ma lip­sei de in­ves­tiții și a co­ru­pți­ei.

Avram, 54 ani, lo­cu­i­ește într-o ca­să moște­ni­tă în car­ti­e­rul Bos­nia. „La vârsta mea, nu mă mai an­ga­je­a­ză ni­meni”, spu­ne el. Lu­cre­a­ză când și când ca zi­li­er, iar în rest trăi­ește din­tr-un aju­tor so­cial de 140 lei/lu­nă.

Me­ca­nis­mul „puțu­lui cu schip” de la Pe­tri­la, acum par­te a an­sam­blu­lui de clă­diri in­dus­tria­le re­cu­nos­cut ca mo­nu­ment is­to­ric și sal­vat de la de­mo­la­re, se pro­fi­le­a­ză în spa­te­le unui cvar­tal de blo­curi din lo­ca­li­ta­te.

Un ca­ru­sel pen­tru co­pii se învârtește pe stra­da prin­ci­pa­lă din Pe­tri­la în tim­pul săr­bă­to­rii re­col­tei, o ve­che tra­diție a po­pu­lați­ei de mo­mârlani din zo­nă.

Fi­i­că a unui mi­ner din Lo­nea, Iu­lia a ple­cat, ca mu­lți alți ti­neri, din Va­lea Ji­u­lui și ur­me­a­ză cur­su­ri­le unei fa­cul­tăți în Ti­mișoa­ra.

Comments

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.