REGATUL JAGUARILOR

National Geographic Romania - - Sumar - Text: Chip Brown Fo­to: Ste­ve Win­ter

În jun­gle­le Ame­ri­cii de Sud și Cen­tra­le, aces­te fe­li­ne dis­cre­te sunt mari pră­dă­tori – și zei.

Pră­dă­to­rul elu­ziv din ce­le do­uă Ame­rici e ce­le­brat ca sim­bol spi­ri­tual. Acum, cu toa­te ame­ni­nță­ri­le care pândesc fe­li­na, ima­gi­nea sa ar pu­tea de­ve­ni doar o amin­ti­re.

Uce­ni­cii ma­es­tru­lui Juan Flo­res mi-au adus pașa­por­tul că­tre lu­mea spi­ri­tua­lă a jaguarilor într-un mic po­tir de plas­tic. Aces­ta co­nți­nea „la me­di­ci­na”, un de­coct ma­ro­niu si­ro­pos din frun­ze de cha­cru­na și lu­jeri de aya­huas­ca, fi­er­te do­uă zi­le și apoi de­can­ta­te în sti­cle ve­chi de apă. La înce­pu­tul ce­re­mo­ni­ei, ma­es­trul a bi­ne­cu­vântat fi­er­tu­ra cu fum de ma­hor­că, tu­tu­nul săl­ba­tic ama­zo­nian. Apoi a înce­put să um­ple po­ti­rul, tur­nând mici do­ze pen­tru fi­e­ca­re din­tre cei adu­nați.

Am aștep­tat pe ro­go­jini, cu pă­turi și gă­leți de plas­tic în caz că vo­mi­tam, sub aco­pe­rișul de stuf al unui ma­lo­ca, un pa­vi­li­on am­plu în aer li­ber.

Eram 28 – din Sta­te­le Uni­te, Ca­na­da, Spa­nia, Fra­nța, Argen­ti­na și Pe­ru. Ve­ni­se­răm cu toții în căutarea a ce­va în acest avan­post izo­lat din Ama­zo­nul pe­ruan, con­stru­it pe ma­lu­ri­le unui curs de apă ci­u­dat, le­tal de fi­er­bin­te, nu­mit Râul care fi­er­be. Unii spe­rau să gă­se­as­că le­a­curi pen­tru su­fe­ri­nțe gra­ve, alții cău­tau îndru­ma­re; alții voiau, pur și sim­plu, să între­ză­re­as­că o altă lu­me – cel mai ezo­te­ric co­lț a ce­ea ce Alan Ra­bi­no­witz nu­mește, în li­nii mari, „co­ri­do­rul cul­tu­ral al ja­gua­ru­lui”. Aces­ta cu­prin­de ha­bi­ta­te­le și ru­te­le de mi­grație pe care orga­ni­zația sa, Pan­the­ra, înce­ar­că să le pro­te­je­ze pen­tru a asi­gu­ra su­pra­vi­ețu­i­rea ce­lor apro­xi­ma­tiv 100.000 de ja­guari și vi­ta­li­ta­tea fon­du­lui lor ge­ne­tic.

Li­li­eci mici zbu­rau în zig­zag între grin­zi. Do­uă be­curi sus­pen­da­te opre­au întu­ne­ri­cul pă­du­rii. Poți­u­nea a fost dis­tri­bu­i­tă în tă­ce­re pes­te zum­ze­tul râu­lui, un­de aburi fan­to­ma­tici se învol­bu­rau în ae­rul re­ce al no­pții. Când au venit uce­ni­cii la mi­ne, am înge­nun­che­at, un ve­chi obi­cei ro­ma­no-ca­to­lic, poa­te, sau doar ce­ea ce fă­ce­au toți ceilalți. Un uce­nic mi-a înmânat po­ti­rul, un altul stă­tea ală­turi cu un pa­har cu apă. Așa cum ai fa­ce înain­te de a păși în gol de pe o stâncă, am ezi­tat, gândin­du-mă la ce­ea ce îmi spu­se­se bi­ne-cu­nos­cu­tul cu­ran­de­ro Don Jo­sé Cam­pos în aglo­me­ra­tul oraș port pe­ruan Pu­cal­lpa, câte­va zi­le înain­te.

„Tu nu iei aya­huas­ca”, a spus. „Te ia ea pe ti­ne.” Am încli­nat cu­pa și am băut.

Ve­nIsem să-l Văd pe ma­es­trul juan la Mayan­tuya­cu, co­mu­ni­ta­tea de vin­de­ca­re șa­ma­ni­că pe care a fon­dat-o în 1994, spe­rând să aflu mai mul­te des­pre ja­guari, în spe­cial ace­le as­pec­te ale ani­ma­lu­lui care nu pot fi sur­prin­se în cap­ca­ne­le fo­to­gra­fi­ce. Pan­the­ra on­ca sunt car­ni­vo­rii su­pre­mi ai Ame­ri­cii de Nord și de Sud. Sunt în ace­lași timp re­ga­li și fe­ro­ce, fă­ră egal în fu­rișa­re, în lar­gul lor în râuri, pe so­lul jun­glei și în co­paci, cu ochii scânteind în întu­ne­ric da­to­ri­tă re­ti­ne­lor lor pre­vă­zu­te cu ce­lu­le ta­pe­tum lu­ci­dum, care le dau ve­de­re noc­tur­nă. Au cea mai pu­ter­ni­că mușcă­tu­ră, în ra­port cu di­men­si­u­nea lor, din­tre fe­li­ne­le mari. Și, unic în rândul fe­li­ne­lor mari, își mușcă pra­da mai de­gra­bă de cra­niu de­cât de gât, ade­sea stră­pun­gând crei­e­rul și cau­zând moar­tea in­stan­ta­nee.

Însă, timp de mii de ani, ja­gua­rii au avut o via­ţă du­blă o exis­ten­ţă fi­gu­ra­ti­vă care do­mi­nă ar­ta și ar­he­o­lo­gia cul­tu­ri­lor pre­co­lum­bi­e­ne din ma­re par­te a are­a­lu­lui is­to­ric al spe­ci­ei, din sud­ves­tul Sta­te­lor Uni­te până în Argen­ti­na. Ja­gua­rii erau vene­ra­ţi ca zei de că­tre ol­meci, mayași, az­teci și in­cași, care le ci­o­ple­au efi­gii în tem­ple, pe tro­nuri, pe mâne­re­le oa­le­lor, pe lin­gu­ri­le pe care le con­fec­ţi­o­nau din oa­se de la­mă. Ima­gi­ni­le ja­gua­ru­lui erau ţe­su­te în șa­lu­ri­le și gi­ul­gi­u­ri­le fu­ne­ra­re ale po­pu­la­ţi­ei cha­vín, a că­rei ci­vi­li­za­ţie a apă­rut în Pe­ru în jur de î.Hr. Une­le tri­buri din Ama­zon be­au sânge de ja­guar, le mâncau ini­mi­le și le pur­tau pi­ei­le. Mul­ţi cre­de­au că oa­me­nii se pu­te­au tran­sfor­ma în ja­guari și că ja­gua­rii pu­te­au de­ve­ni oa­meni. Pen­tru tri­bul de­sa­na din nord-ves­tul Co­lum­bi­ei, ja­gua­rul era ma­ni­fes­ta­rea soa­re­lui; pen­tru tu­ca­no, ră­ge­tul fe­li­nei anun­ţa ploaia. Cu­vântul mayaș ba­lam îi de­no­tă atât pe ja­guari, cât și pe pre­o­ţi sau vră­ji­tori. În rândul po­pu­la­ţi­ei mo­jo din Bo­li­via, can­di­da­ţii cei mai ca­li­fi­ca­ţi pen­tru sar­ci­na de șa­man erau băr­ba­ţii care su­pra­vi­e­ţu­i­se­ră ata­cu­lui unui ja­guar.

Chiar și astă­zi, când spe­cia a fost împin­să afa­ră din pes­te ju­mă­ta­te din are­a­lul său ini­ţial, sem­ne­le mo­der­ne ale aces­tei in­ti­mi­tă­ţi stră­ve­chi se află pre­tu­tin­deni. De exem­plu, în fi­e­ca­re au­gust, într-un fes­ti­val nu­mit Ti­gra­da, lo­cu­i­to­rii orașu­lui Chi­la­pa de Alva­rez din sud-ves­tul Me­xi­cu­lui cer zeu­lui-ja­guar Te­peyol­lo­tl ploaie și re­col­te îmbe­lșu­ga­te, în timp ce de­fi­le­a­ză pe străzi pur­tând măști de ja­guar și cos­tu­me tăr­ca­te. Ima­gi­nea unui ja­guar care își ara­tă col­ţii poa­te fi întâlni­tă pe ori­ce, de la do­ze­le ce­lei mai po­pu­la­re beri din Pe­ru până la pro­soa­pe de pla­jă, tri­co­uri, ruc­sa­curi, ri­cșe, pes­că­rii și ba­ruri pen­tru ho­mo­se­xua­li.

Cu si­gu­ran­ţă, cel mai mis­te­ri­os as­pect al vi­e­ţii du­ble a ja­gua­ru­lui e le­gat de șa­ma­nism și de

stă­ri­le ex­traor­di­na­re de co­nști­i­nță pe care po­pu­lația băști­nașă de pe cur­sul su­pe­ri­or al Ama­zo­nu­lui le explorează de mi­le­nii prin in­ter­me­di­ul plan­te­lor psi­hoac­ti­ve. În ace­as­tă sfe­ră ocul­tă, un­de vin­de­că­to­rii in­di­geni su­sțin că pot să iden­ti­fi­ce ori­gi­nea tu­tu­ror bo­li­lor și să gă­se­as­că le­a­curi cu aju­to­rul spi­ri­te­lor, ja­gua­rul dom­nește ca un aliat, un pro­tec­tor, o pre­ze­nță vi­ta­lă care poa­te să aju­te la alun­ga­rea bo­lii, să sti­mu­le­ze tran­sfor­mă­ri­le și să ți­nă la dis­ta­nță fo­rțe­le întu­ne­ri­cu­lui. În abun­de­nța de spi­ri­te ama­zo­ni­e­ne des­pre care se spu­ne că trăi­esc în la­curi și râuri, în ani­ma­le și în ce­le apro­xi­ma­tiv 80.000 de spe­cii de plan­te care al­că­tu­i­esc unul din­tre ce­le mai ui­mi­toa­re eco­sis­te­me ale pla­ne­tei, ja­gua­rul es­te pri­mul între ega­li.

Mayan­tuya­cu se află la vreo 50 km sud-vest de Pu­cal­lpa. „Acum pa­tru ani, aici nu era ni­ci­un drum”, a spus Andrés Ru­zo în timp ce ca­mi­o­nul nos­tru co­tea de pe au­tos­tra­da de pă­mânt și pi­e­triș pe un drum ac­ci­den­tat, pes­te un te­ren re­cent de­frișat de fer­mi­eri. La poa­le­le unui deal abrupt se afla un sanc­tuar de ca­ba­ne și clă­diri cu aco­pe­riș de stuf, între co­paci care ră­su­nă de su­ne­tul pă­să­ri­lor ja­pu. Ru­zo se fa­mi­lia­ri­za­se cu Mayan­tuya­cu și cu ma­es­trul Juan în cei șap­te ani în care a stu­diat Râul care fi­er­be, ca doc­to­rand la Uni­ver­si­ta­tea So­ut­hern Met­ho­dist, su­sți­nut pa­rțial de bur­se din par­tea Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic. Apa încăl­zi­tă în adâncul pă­mântu­lui ie­se la su­pra­față prin fa­lii pen­tru a ali­men­ta cur­sul de apă, lung de apro­xi­ma­tiv șa­se ki­lo­me­tri. Părți din aces­ta (une­le având aproa­pe 100°C) sunt su­fi­ci­ent de fi­er­bi­nți pen­tru a uci­de ori­ce fi­i­nță care ca­de în el.

Timp de ge­ne­rații, lo­cal­ni­cii au con­si­de­rat ace­as­tă ano­ma­lie ge­o­lo­gi­că drept un loc cu sem­ni­fi­cație spi­ri­tua­lă. Ma­jo­ri­ta­tea îl evi­tau – te­mându-se de spi­ri­te­le care îi po­pu­lau va­po­rii și ja­gua­rii re­a­li care pânde­au în pă­du­rea încon­ju­ră­toa­re. Însă șa­ma­nii – sau cu­ran­de­ros, cum mu­lți pre­fe­ră să se au­toin­ti­tu­le­ze – vin de mult aici ca să se împăr­tășe­as­că din doc­to­ria sa pu­ter­ni­că. Stu­di­ind un alt fel de ști­i­nță, ei și-au învățat bo­ta­ni­ca me­di­ci­na­lă într-un pro­ces nu­mit „cu­ră”, în care con­su­mau și stu­diau efec­te­le a di­ver­se pre­pa­ra­te din frun­ze, ră­dă­cini, scoa­rțe și se­vă. Pro­gra­ma lor re­cur­gea și la cu­noști­nțe­le ex­tra­se sub in­flue­nța aya­huas­căi, me­di­ca­men­tul-sur­să psi­ho­trop, ese­nțial pen­tru viața spi­ri­tua­lă a pes­te 70 de tri­buri in­di­ge­ne și cul­turi me­ti­se din Ama­zon.

În a do­ua noas­tră se­a­ră la Mayan­tuya­cu, Ru­zo ne-a luat pe mi­ne și pe fo­to­gra­ful Ste­ve Win­ter sus la ca­ba­nă pen­tru a-l cu­noaște pe ma­es­trul Juan, unul din­tre acei cu­ran­de­ros mai cu­nos­cuți din Pe­ru. Era întins într-un ha­mac, nu­mai în pan­ta­loni și fu­ma ma­hor­că. La 67 de ani, pă­rea un om care vor­bește puțin, cum­pă­nit, stoic, vi­gi­lent – fluent în spa­ni­o­lă, dar nu ge­nul de per­soa­nă pe care ai pu­tea să o cu­noști prea re­pe­de

sau s-o bom­bar­de­zi cu între­bări. Are 14 co­pii, cu vârste între 13 și 30 de ani. Unii lu­cre­a­ză acum la Mayan­tuya­cu. Fiu de cu­ran­de­ro, a cres­cut în să­tu­cul San­ta Ro­sa, la 16 km est de Râul care fi­er­be. Într-o zi, ta­tăl lui a ieșit întâmplă­tor fă­ră pi­pa lui și pro­te­cția spi­ri­tu­lui că­lău­zi­tor al tu­tu­nu­lui; un co­pac în că­de­re l-a omo­rât.

Juan avea 10 ani atunci, dar a pu­tut să își con­ti­nue edu­cația când un cu­ran­de­ro din tri­bul as­ha­nin­ka l-a ac­cep­tat ca uce­nic. A stu­diat cu vin­de­că­tori din mul­te tri­buri și me­dii. A fon­dat Mayan­tuya­cu după o întâlni­re cu moar­tea, când a in­trat în cap­ca­na unui vână­tor și o împușcă­tu­ră din­tr-o pușcă in­sta­la­tă i-a sfă­râmat una din­tre ti­bii. Până a fost tran­spor­tat la un spi­tal, pi­er­du­se atât de mult sânge, încât doc­to­rii cre­de­au că nu va su­pra­vi­ețui. Ori­cum, erau si­guri că nu va mai pu­tea mer­ge vre­o­da­tă fă­ră cârje.

O asis­ten­tă a su­ge­rat că un ma­re cu­ran­de­ro ar tre­bui să se poa­tă vin­de­ca sin­gur. Așa că, la o săp­tă­mână după ac­ci­dent, și-a luat cârje­le și a fă­cut pe­le­ri­na­jul ane­voi­os în su­sul râu­lui Pa­chi­tea și prin pă­du­re până când a gă­sit un ar­bo­re re­na­co aple­cat ris­cant pes­te Râul care fi­er­be, cu cren­gi­le învă­lu­i­te în aburi. Din co­pac a pre­pa­rat tra­ta­men­te pen­tru întă­ri­rea oa­se­lor. În câte­va luni, își fo­lo­sea în to­ta­li­ta­te pi­ci­o­rul. La scurt timp după ace­ea, s-a că­să­to­rit cu asis­ten­ta care îl pro­vo­ca­se și împreu­nă au fon­dat Mayan­tuya­cu, în apro­pi­e­re de acel re­na­co.

Dar acum, 23 de ani mai târziu, să­nă­ta­tea între­gii re­gi­uni din ju­rul lui es­te în de­clin. Ma­re par­te din pă­du­rea încon­ju­ră­toa­re a fost tăia­tă sau ar­să pen­tru vi­te. Ori­zon­tul es­te frec­vent mar­cat de nori de fum ne­gru. Ma­jo­ri­ta­tea ani­ma­le­lor au fost vâna­te până la dis­pa­riție. Chiar și lu­je­rii de

aya­huas­ca sunt mai greu de gă­sit Mayan­tuya­cu le im­por­tă acum din alte păr­ţi ale Pe­ru­lui și Bra­zi­li­ei. În , când a fost con­stru­it dru­mul, ar­bo­re­le re­na­co gă­sit de ma­es­trul Juan a că­zut în Râul care fi­er­be și a mu­rit.

Win­ter și-a scos lap­to­pul pen­tru a-i ară­ta gaz­dei noas­tre fo­to­gra­fi­i­le cu ja­guari pe care le fă­cu­se în re­gi­u­nea Pan­ta­nal din Bra­zi­lia. Cu­ran­de­ro a zâmbit și s-a des­tins. Era ca și cum s-ar fi ui­tat la in­stan­ta­nee cu o ra­mu­ră a fa­mi­li­ei sa­le care se mu­ta­se de­par­te. Pă­rea încântat ca un co­pil în timp ce ur­mă­rea un clip cu un ja­guar care se scu­fun­da într-un râu și ieșea târând pe mal, în fălci, un cai­man de kg. După ce s-a ter­mi­nat spec­ta­co­lul, iar Win­ter a închis com­pu­te­rul, ma­es­trul Juan a aprins o ma­hor­că.

„Ul­ti­mul ja­guar din zo­na asta a fost ucis acum doi ani”, a spus el. Ma­jo­ri­ta­tea oa­me­ni­lor de la Mayan­tuya­cu, uce­ni­cii lui, lu­cră­to­rii care pre­gă­te­au lu­je­rii de aya­huas­ca, vă­zu­se­ră ja­guari doar atunci când aceștia erau in­vo­ca­ţi în tim­pul ce­re­mo­ni­i­lor și ve­neau în vi­zi­uni. Pen­tru ei, fe­li­na exis­ta nu­mai în lu­mea spi­ri­te­lor.

Ma­es­trul Juan a spus că el che­ma ade­sea spi­ri­te­le ja­gua­ru­lui să pă­ze­as­că in­tra­rea în ma­lo­ca în tim­pul ce­re­mo­ni­i­lor. Erau do­uă: unul aso­ciat cu ja­gua­rul cu pe­te, cu­nos­cut drept oto­ron­go, iar ce­lă­lalt le­gat de va­rian­ta sa mult mai ra­ră, ja­gua­rul ne­gru, ya­na­pu­ma. A spus că le va che­ma la urmă­toa­rea ce­re­mo­nie.

Ave­am o între­ba­re care pă­rea du­re­roa­să, de­oa­re­ce era clar că înţe­le­gea apo­ca­lip­sa len­tă din ju­rul lui mo­dul de via­ţă care se ri­si­pea în fu­mul de pe câmpu­ri­le ar­zânde, oda­tă cu vâna­tul dis­pă­rut, în ab­sen­ţa ră­ge­tu­lui ja­gua­ru­lui. Cum po­ţi che­ma spi­ri­te­le ja­gua­ru­lui din pă­du­re da­că pă­du­rea nu are ja­guari?

„Nu po­ţi dis­tru­ge un spi­rit”, a spus el. „Cor­pul o fi mu­rit, dar spi­ri­tul încă es­te aici.”

To­tuși, încă se ru­ga ca ja­gua­rul să se întoar­că, ști­ind că o jun­glă cu un ja­guar es­te mai să­nă­toa­să de­cât una fă­ră vână­to­rul ager, care ţi­ne sub con­trol alte spe­cii. „Sunt buni”, a spus el încet. „Sper că se vor întoar­ce.”

avea gust de pă­mânt, dul­ce-acru, ca de me­la­să. După ce au fost dis­tri­bu­i­te ul­ti­me­le por­ţii, lu­mi­ni­le au fost stin­se și întu­ne­ri­cul a nă­vă­lit din pă­du­re, întu­ne­ric care pă­rea la fel de for­mi­da­bil ca fa­ţa ja­gua­ru­lui ne­gru ai că­rui ochi sfi­dă­tori îi vă­zu­se­răm de aproa­pe, ar­zând prin­tre ba­re­le de oţel ale unui ţarc din Pu­cal­lpa.

Ju­mă­ta­te de oră mai târziu, ma­es­trul Juan, sem­na­lând că sim­ţea efec­tul po­ţi­u­nii pe care o bău­se cu noi, a înce­put să cânte pri­mul ica­ro, o in­can­ta­ţie mo­no­to­nă care încor­po­ra ex­pre­sii din di­ver­se lim­bi plus bol­bo­ro­se­li care amin­te­au vag de Ella Fit­zge­rald im­pro­vi­zând „Mack the Kni­fe”. Stă­tea cu pi­ci­oa­re­le încru­cișa­te, pur­tând o ro­bă lun­gă cu dun­gi, o po­doa­bă de cap din pe­ne de pa­pa­gal de un ver­de in­tens și co­li­e­re din co­chi­lii de melc, se­min­ţe sta­co­jii de huay­ru­ru și ca­nini de ja­guar. Cânte­cul lui pă­rea să de­pla­se­ze ener­gia prin încă­pe­re.

Mem­brii adu­nă­rii care nu sim­ţe­au ni­ci­un efect s-au ri­di­cat pen­tru o a do­ua cu­pă, lu­mi­nându-și dru­mul până la Juan cu te­le­foa­ne­le lor. Ma­es­trul a fă­cut o in­can­ta­ţie care in­vo­ca spi­ri­te­le anu­mi­tor pă­sări. Mai târziu, l-am au­zit che­mând ja­gua­rii în ma­lo­ca. Am des­chis ochii și am con­sta­tat că încon­ju­ra­se cer­cul de ro­go­jini și stă­tea chiar în fa­ţa mea.

Mi-a spus mai târziu că ja­gua­rii au venit și au stat lângă in­tra­rea în ma­lo­ca, dar n-au ză­bo­vit mult. „Au fost aici nu­mai pu­ţin”, a spus el. „Și apoi s-au afun­dat în jun­glă.”

Eu nu i-am vă­zut. Aya­huas­ca nu mi-a ară­tat ja­guari sau alte ani­ma­le din lu­mea spi­ri­te­lor.

Ce am vă­zut, însă, în ur­mă­toa­re­le trei ore a fost una din­tre ce­le mai re­ve­la­toa­re ex­pe­ri­en­ţe ale vi­e­ţii me­le. Mo­men­tul în care te ia aya­huas­ca se nu­mește ma­re­a­ción, li­te­ral­men­te „ame­ţe­a­la”, o ex­pre­sie care nu poa­te re­da sen­za­ţia că ești con­dus în altă lu­me; în ca­zul meu, nu lu­mea spi­ri­te­lor ja­gua­ru­lui, ci în regatul se­cret al plan­te­lor.

Cum poți che­ma spi­ri­te­le ja­gua­ru­lui din pă­du­re da­că pă­du­rea nu are ja­guari?

Am si­mțit că înțe­leg din­tr-oda­tă cum es­te să te târăști prin tă­râmul întu­ne­cos și claus­tro­fob al ră­dă­ci­ni­lor, să te întin­zi prin lu­mini și um­bre care al­că­tu­i­esc bo­lți ca de ca­te­dra­lă, pre­cum cârceii unei plan­te căță­ră­toa­re din de­siș. Și cum es­te să știi, așa cum cu­noști în mod in­trin­sec iu­bi­rea sau du­re­rea su­fle­te­as­că, că plan­te­le sunt la fel de vii ca ori­ce ani­mal, clo­co­tind de in­te­li­ge­nță, cu si­mți­re, cu ce­ea ce pă­rea cu ade­vă­rat un fel de spi­rit.

M-am si­mțit ab­sor­bit de ce­ea ce po­e­tul Dy­lan Tho­mas a des­cris foar­te bi­ne drept „fo­rța care prin fi­ti­lul ver­de îmbol­dește floa­rea”, dându-mi-se de înțe­les că există în uni­vers un ge­niu mult mai ma­re de­cât al nos­tru, or­di­ne as­cen­den­te ale ge­ni­u­lui împle­ti­te în ADN-ul fi­e­că­rei fi­i­nțe. Am au­zit alți oa­meni cântând par­că pen­tru a ce­le­bra ace­e­ași re­ve­lație; voci din ju­rul ma­lo­căi înce­pând să cânte – im­nuri în spa­ni­o­lă in­to­na­te de pe­rua­nii care lo­cu­iau în apro­pi­e­re și ve­neau la ce­re­mo­nii de do­uă sau trei ori pe săp­tă­mână, in­can­tați­i­le ma­es­tru­lui Juan și ale uce­ni­ci­lor săi și une­le din­tre ce­le mai su­per­be arii fă­ră cu­vin­te pe care le-am au­zit vre­o­da­tă, ica­ros im­pro­vi­za­te pe mo­ment, re­ver­be­rând de bu­cu­rie, scânteind ca niște or­hi­dee fă­cu­te din su­net.

am ră­mas tre­az aproa­pe până în zori, mâzgă­lind în jur­na­lul meu, ști­ind că ni­mic din ce pu­te­am scrie nu ar ex­pri­ma fru­mu­sețea și ci­u­dățe­nia no­pții, cas­ca­de­le de in­tu­iție, ava­la­nșe­le de râse­te care m-au cu­prins când mi-am dat se­a­ma de ab­sur­di­ta­tea ma­te­ria­lis­mu­lui meu îngust și ne­bu­nia ge­ne­ra­lă a vi­eții ur­ba­ne din New York, un­de na­tu­ra înse­am­nă în cea mai ma­re par­te șo­bo­lani,

gândaci și co­pa­cii su­pra­so­li­ci­tați din Cen­tral Park. La mi­cul de­jun, am stat lângă unul din­tre foștii uce­nici ai ma­es­tru­lui Juan, care fu­se­se așe­zat pe o ro­go­ji­nă lângă mi­ne. Mi-a spus că în tim­pul ex­plo­zi­ei me­le de râs su­fla­se fum de tu­tun înspre mi­ne, te­mându-se că aș pu­tea să „o iau raz­na”. Am încer­cat să îi spun că nu m-am si­mțit ni­ci­o­da­tă mai să­nă­tos la min­te.

To­tuși, tre­bu­ia să mă întreb cât de re­al a fost to­tul. Oa­me­nii de ști­i­nță tind să nu ia în se­ri­os aya­huas­ca drept ha­lu­ci­no­gen și pun mul­te din­tre vin­de­că­ri­le fă­cu­te de cu­ran­de­ros pe se­a­ma efec­te­lor pla­ce­bo. Spi­ri­te­le nu pot fi ve­ri­fi­ca­te sau cuan­ti­fi­ca­te. M-am si­mțit rău amin­tin­du-mi de tână­rul ca­na­dian pe care îl cu­nos­cu­sem, care avea o tu­moa­re can­ce­roa­să în pi­ci­or, dar re­fu­za­se ope­rația și ra­diați­i­le re­co­man­da­te și con­ta pe o rețe­tă de plan­te și re­ve­lați­i­le cu­le­se prin aya­huas­ca.

În mod si­mi­lar, con­vin­ge­rea ma­es­tru­lui Juan că na­tu­ra abun­dă în spi­ri­te pă­rea mult mai puțin stu­pi­dă în di­mi­neața de după ce­re­mo­nie. De­loc stu­pi­dă, de fapt. El trăia într-o lu­me care nu fu­se­se tran­sfor­ma­tă într-o mași­nă­rie. În timp ce eu poa­te că au­ze­am su­ne­tul râu­lui doar ca pe o apă care cur­gea pes­te stâncă, el au­zea un cor de gla­suri, care une­ori in­clu­dea gla­sul su­ro­rii sa­le care se îne­ca­se într-un lac în co­pi­lă­rie, ca să îi re­a­pa­ră ani mai târziu în lu­mea spi­ri­te­lor, sub for­mă de si­re­nă.

Ci­ne era în mă­su­ră să spu­nă că nu era re­a­lă? Cu doc­to­ria lui, ma­es­trul le ară­ta­se tu­tu­ror ce­lor din ma­lo­ca ce știa el des­pre o altă lu­me. De­pin­dea de noi ce do­re­am să cre­dem des­pre re­a­li­ta­tea aces­tui lu­cru.

Mu­lți oa­meni din Eu­ro­pa și Ame­ri­ca de Nord vin la Mayan­tuya­cu și alte cen­tre de aya­huas­ca din Pe­ru să gă­se­as­că ce­va din „spi­ri­tul ja­gua­ru­lui” în ei înșiși. (Din­tr-un mo­tiv oa­re­ca­re, ni­meni nu râvnește să fie aso­ciat cu o mai­muță-ve­ve­riță.) Pen­tru mi­ne, le­cția mai ge­ne­ra­lă a aya­huas­căi a fost că ră­ge­tul ja­gua­ru­lui es­te o vo­ce într-o sim­fo­nie eco­lo­gi­că și că prea des ne con­cen­trăm asu­pra spe­ci­i­lor ca­ris­ma­ti­ce – mai ales fe­li­ne­le mari – și în îngus­ti­mea noas­tră ui­tăm că o par­te ese­nția­lă a lor es­te lo­cul în care trăi­esc și mi­i­le de alte or­ga­nis­me care con­vi­ețu­i­esc cu ele, in­clu­siv noi înși­ne.

Câte­va zi­le mai târziu, Ru­zo mi-a vor­bit des­pre vi­zi­u­nea unu­ia din­tre uce­ni­cii ma­es­tru­lui Juan în tim­pul ce­re­mo­ni­ei. Vă­zu­se un sche­let de ja­guar, întins pe o par­te lângă Râul care fi­er­be, cu pi­ci­oa­re­le, cu­tia to­ra­ci­că, cra­ni­ul ab­so­lut com­ple­te. Ma­es­trul Juan și Ru­zo dis­cu­ta­se­ră pe înde­le­te des­pre sem­ni­fi­cația sa.

Pen­tru ma­es­trul Juan, sche­le­tul însem­na că ja­gua­rul – în ori­ce for­mă – nu mai poa­te pro­te­ja pă­du­rea din ju­rul Mayan­tuya­cu. Acum nu are ni­cio îndoia­lă că de­pin­de de el, de Ru­zo, de con­ser­vați­o­niștii de pre­tu­tin­deni, care vene­re­a­ză pu­te­rea și grația ja­gua­ru­lui, să păs­tre­ze pă­du­rea in­tac­tă.

Un ja­guar de 10 luni es­te prins în fas­ci­cu­lul in­fra­roșu al unei cap­ca­ne fo­to­gra­fi­ce în timp ce se întoar­ce la si­gu­ra­nța unui co­pac, în re­gi­u­nea Pan­ta­nal din Bra­zi­lia, cea mai ma­re zo­nă mlăști­noa­să tro­pi­ca­lă din lu­me și unul din­tre ul­ti­me­le bas­ti­oa­ne pen­tru ja­guari. Ma­me­le îi con­ving de­vre­me pe pui să ur­ce în co­paci și să exer­se­ze căță­ra­tul ca să evi­te pră­dă­to­rii.

Șa­ma­nul pe­ruan Juan Flo­res stă lângă Râul care fi­er­be, când­va evi­tat de lo­cal­nici din cau­za jaguarilor le­ta­li și a fo­rțe­lor din altă lu­me. Astă­zi, sin­gu­rii ja­guari de aici sunt cei pe care îi che­a­mă din lu­mea spi­ri­te­lor. Ma­es­trul Juan a cău­tat aici le­a­curi tra­diți­o­na­le după ce a fost împușcat în pi­ci­oa­re; mai târziu, a fon­dat cen­trul de vin­de­ca­re șa­ma­ni­că Mayan­tuya­cu.

MATTHEW W. CHWASTYK, NGM SUR­SE: PAN­THE­RA; IUCN; WDPA-WCMC; WWF

Co­ri­doa­re de ha­bi­tatRe­du­ce­rea are­a­lu­lui Car­ta­rea po­pu­lați­i­lor de ja­guar aju­tă la iden­ti­fi­ca­rea unor zo­ne cru­cia­le, în care aceștia trăi­esc și se de­pla­se­a­ză în pro­xi­mi­ta­tea oa­me­ni­lor. Con­ser­vați­o­niștii co­la­bo­re­a­ză cu gu­ver­ne, fir­me și par­ti­cu­lari pen­tru a pro­te­ja aces­te re­gi­uni. Ja­gua­rii își ave­au când­va are­a­lul din sud-ves­tul arid al Sta­te­lor Uni­te până în pam­pa­sul ier­bos al Argen­ti­nei. De la ju­mă­ta­tea se­co­lu­lui al XIX-lea, ei și-au pi­er­dut mai mult de ju­mă­ta­te din fos­tul te­ri­to­riu și au fost împi­nși în zo­ne­le mai puți­ne adec­va­te ale jun­glei.

Ima­gi­ni­le cu ja­guari do­mi­nă ar­ta ru­pes­tră des­co­pe­ri­tă pe mai bi­ne de 80 de fețe de stâncă și aflo­ri­men­te din Par­cul Nați­o­nal Chi­ri­bi­que­te din Co­lum­bia. Par­cul, si­tuat într-una din­tre ce­le mai săl­ba­ti­ce jun­gle din Ame­ri­ca de Sud, a ră­mas inac­ce­si­bil timp de de­ce­nii, din cau­za ci­oc­ni­ri­lor din­tre ghe­ri­le și ar­ma­tă. Cer­ce­tă­to­rii cred că une­le din­tre re­pre­zen­tă­ri­le ani­ma­le­lor și alte sim­bo­luri ar pu­tea fi ve­chi de până la 20.000 de ani.

Când era pui, acest ja­guar mas­cul a fost ur­cat pe fu­riș într-un au­to­buz în su­dul Co­lum­bi­ei și se îndrep­ta spre co­me­rțul clan­des­tin cu ani­ma­le de com­pa­nie, când a fost in­ter­cep­tat de au­to­ri­tăți. Ma­ma lui fu­se­se uci­să de un fer­mi­er după ce îi ata­ca­se una din­tre vi­te. Cum tână­ra fe­li­nă n-a do­bândit de­prin­deri de su­pra­vi­ețu­i­re de la ma­ma sa, nu mai poa­te fi eli­be­ra­tă vre­o­da­tă în săl­bă­ti­cie. Astă­zi trăi­ește în Ca­bil­doVer­de, o re­zer­vație a na­tu­rii din Tor­res, Co­lum­bia.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.