Ce l-a fă­cut pe Pi­cas­so atât de di­fe­rit?

TRASEUL LUI DE LA CO­PIL-MI­NU­NE LA ARTIST EMBLEMATIC DEZ­VĂ­LU­IE PROFUNZIMEA AR­TEI SA­LE ȘI STRĂ­LU­CI­REA LUI NEOBOSITĂ.

National Geographic Romania - - Sumar - TEXT: CLAUDIA KALB FO­TO: PAOLO WOODS ȘI GABRIELE GALIMBERTI

Chiar lângă in­tra­rea ca­sei de li­ci­ta­ţii din Cen­trul Roc­ke­fel­ler, vi­bran­tul por­tret ge­o­me­tric al lui Pi­cas­so, „Fem­me ac­cro­u­pie (Jac­que­li­ne)”, tre­ce pe un co­ri­dor pur­tat de doi an­ga­jați de la tran­spor­turi de ar­tă îmbră­ca­ţi în ne­gru.

Pic­ta­tă în su­dul Fran­ţei în oc­tom­brie 1954, pânza o pre­zin­tă pe Jac­que­li­ne Ro­que, aman­ta în vârstă de 27 de ani a lui Pi­cas­so, ul­te­ri­or soția lui, stând cu bra­ţe­le încru­ci­şa­te pes­te o fus­tă pe­ti­ci­tă din tri­un­ghi­uri ver­zi şi mov. Artis­tul, ca­re avea atunci 72 de ani, a pic­tat „Fem­me ac­cro­u­pie” într-o sin­gu­ră zi, iar ta­blo­ul ema­nă miş­cări vi­gu­roa­se de pen­su­lă, pig­ment gros, for­me exu­be­ran­te, ochi nea­li­nia­ţi şi un nas in­ver­sat. O lu­mi­nă au­rie încon­joa­ră cor­pul lui Jac­que­li­ne. Chiar şi de pe pe­re­te, ta­blo­ul îţi atra­ge im­pe­ri­os aten­ţia. Se­a­ra, con­du­că­to­rul li­ci­ta­ţi­ei, Adri­en Meyer, va înce­pe stri­ga­rea la 12 mi­li­oa­ne de do­lari și prețul va crește ver­ti­gi­nos, în timp ce doi re­pre­zen­ta­nți ai Ca­sei Christie’s se vor due­la te­le­fo­nic în nu­me­le cli­en­ţi­lor lor ano­ni­mi. Cu spa­te­le drept, cu ca­pul sus, ca un ja­guar la pândă, Meyer va pen­du­la între cei doi până când unul va da semn că a fost învins. În fi­nal, cu o lo­vi­tu­ră de ci­o­că­nel, va anun­ţa pre­ţul câşti­gă­tor: 32,5 mi­li­oa­ne de do­lari.

Ui­mi­tor, dar de­loc sur­prin­ză­tor. La aproa­pe o ju­mă­ta­te de se­col du­pă moar­tea lui, Pi­cas­so con­ti­nuă să vră­je­as­că, să ame­ţe­as­că, să in­ci­te şi să pro­voa­ce. De la înce­pu­tul ca­ri­e­rei sa­le ar­tis­ti­ce, ne-a spul­be­rat cea mai ele­men­ta­ră per­spec­ti­vă asu­pra lu­mii cu fe­ţe­le lui frac­tu­ra­te şi per­spec­ti­ve­le frânte. A lu­crat la­com, rein­ven­tându-şi me­reu sti­lul în ritm ra­pid – pe­ri­oa­da al­bas­tră şi cea roz, pe­ri­oa­da afri­ca­nă, cu­bis­mul, su­pra­re­a­lis­mul. A cre­at mii de sculp­turi, de­se­ne, gra­vuri în pla­că de cu­pru, pi­e­se de ce­ra­mi­că şi ta­blo­uri. La fel cum Albert Ein­stein a avut vi­zi­u­nea un­de­lor gra­vi­ta­ţi­o­na­le în cos­mos, Pi­cas­so a vă­zut on­du­lă­ri­le lu­mii în ca­re trăim cu mult înain­te să le per­ce­pem noi.

Aşe­zat pe o ca­na­pea re­tro în su­fra­ge­ria lui din Ge­ne­va, Clau­de, fi­ul lui Pi­cas­so, re­flec­te­a­ză la im­pac­tul ope­rei ta­tă­lui său. „S-a apu­cat şi a dis­trus toa­te lu­cru­ri­le cu ca­re eram obiş­nu­i­ţi”, spu­ne el, „apoi a cre­at o vi­zi­u­ne no­uă pen­tru to­ţi”.

Cum evo­lue­a­ză un om de la nou-năs­cut la geniu? Cum poa­te un sin­gur su­flet să re­de­fi­neas­că fe­lul în ca­re ve­dem? Omul Pi­cas­so era de­zor­do­nat. Îi plă­ce­au via­ţa de la circ şi moar­tea de la lup­te­le de tauri. Pu­tea să fie şi zgo­mo­tos, şi tă­cut; şi iu­bi­tor, şi do­mi­nant. Dar de la înce­pu­tu­ri­le lui de co­pil­mi­nu­ne şi până în ul­ti­mii ani, când pic­ta mus­che­tari şi ma­ta­dori, Pi­cas­so a pă­rut pre­des­ti­nat mă­re­ţi­ei ar­tis­ti­ce. Traseul lui că­tre ge­nia­li­ta­te a fost la fel de clar tra­sat ca vop­se­aua pe pânză. A avut toa­te ele­men­te­le ne­ce­sa­re: o fa­mi­lie ca­re i-a cul­ti­vat pa­si­u­nea cre­a­ti­vă; cu­ri­o­zi­ta­te in­te­lec­tua­lă şi pu­te­re de mun­că, gru­puri de oa­meni în jur ca­re să-l in­spi­re şi şan­sa de a se fi năs­cut într-un mo­ment când idei­le noi din şti­in­ţă, li­te­ra­tu­ră şi mu­zi­că i-au ener­gi­zat ope­ra, iar ex­plo­zia pre­sei l-a ca­ta­pul­tat spre fai­mă. Spre de­o­se­bi­re de alte ge­nii cre­a­toa­re, ca­re au mu­rit de ti­ne­re – Syl­via Plath la 30 de ani, Wol­fgang Ama­deus Mo­zart la 35, Vin­cent van Go­gh la 37 –, Pi­cas­so a trăit până la 91 de ani. Traseul vi­e­ţii lui nu a fost nu­mai spec­ta­cu­los, ci şi lung.

PA­BLO PI­CAS­SO S-A NĂS­CUT pe 25 oc­tom­brie 1881, în Mála­ga, Spa­nia. A fost un be­be­luş atât

de le­tar­gic, încât s-a cre­zut că s-a năs­cut mort. A fost re­a­dus la viaȚă, spu­nea el, de un fum din tra­bu­cul un­chi­u­lui său, Sal­va­dor. Lo­cu­ri­le de re­fe­ri­nȚă din co­pi­lă­ria ar­tis­tu­lui vi­bre­a­ză azi de ener­gie în acest oraş me­di­te­ra­nean înso­rit. Un cor cântă „Vi­sul im­po­si­bil” din „Omul din La Man­cha” în Bi­se­ri­ca San­tia­go, un­de be­be­lu­şul Pi­cas­so a fost bo­te­zat cu apă sfi­nȚi­tă. Pla­za de la Mer­ced, un­de şi-a schiȚat pri­me­le de­se­ne în pra­ful din pre­aj­ma ca­sei, ge­me de tu­riş­ti ca­re, da­că vor, pot să-şi co­man­de în ca­fe­ne­le un ham­bur­gue­sa Pi­cas­so de eu­ro. Po­rum­beii ate­ri­ze­a­ză pe pi­e­tre, ape­le Mă­rii Albo­ran spa­lă Țăr­mul, iar pe stră­zi­le din Ma­la­ga trec mai de­par­te gi­ta­nos pre­cum cei ca­re l-au învăȚat de­mult pe Pi­cas­so să tra­gă pe nas din Ți­ga­ră şi să dan­se­ze fla­men­co.

Sor­bin­du-şi ce­ai­ul din­tr-o ce­aş­că ro­şie în cur­tea Mu­zeu­lui Pi­cas­so din Ma­la­ga, ne­po­tul ar­tis­tu­lui, Ber­nard Ru­iz-Pi­cas­so, re­flec­te­a­ză cum aces­te in­flue­nȚe tim­pu­rii au mo­de­lat ar­ta lui Pi­cas­so. În lo­cul ăsta, to­tul e îmbi­bat de is­to­rie şi sen­zua­li­ta­te, spu­ne el. În lo­cul un­de a trăit Pi­cas­so s-au împle­tit ci­vi­li­za­ţii: fe­ni­cia­nă, ro­ma­nă, iu­dai­că, mau­ră, creş­ti­nă şi spa­ni­o­lă. Ae­rul era plin de aro­me. Ară­tând spre un por­to­cal din apro­pi­e­re, Ber­nard spu­ne că Pi­cas­so s-a in­spi­rat şi din cu­loa­rea fruc­te­lor, de la vi­o­le­tul flo­ri­lor ca­re dra­pe­a­ză ar­bo­rii de ja­ca­ran­da ai Spa­ni­ei, dar şi din al­bul şi be­jul pi­e­tre­lor for­tă­reȚei de se­col al XI-lea Alca­za­ba din Ma­la­ga, ri­di­ca­tă pe co­li­na Gi­bral­fa­ro, la câȚi­va pa­şi de mu­zeu.

„A păs­trat în mintea lui toa­te ace­le sen­za­ţii, ima­gini, aro­me şi cu­lori, ca­re i-au hră­nit şi i-au îmbo­găȚit crei­e­rul”, spu­ne Ber­nard, ca­re, împreu­nă cu ma­ma lui, Chris­ti­ne Ru­iz-Pi­cas­so, a înfi­i­nȚat mu­zeul – des­chis în –, înde­pli­nind ast­fel do­ri­nȚa bu­ni­cu­lui lui.

Ge­ni­ul e aproa­pe întot­de­au­na cul­ti­vat de pă­ri­nȚi şi pro­fe­sori, ca­re su­sȚin şi hră­nesc se­mi­nȚe­le mă­reȚi­ei. Ma­ma lui Pi­cas­so, Ma­ría Pi­cas­so López, s-a ru­gat să ai­bă un fiu şi şi-a ido­la­tri­zat pri­mul năs­cut. „Ma­ma lui era ab­so­lut ne­bu­nă du­pă el”, spu­ne Clau­de Pi­cas­so, ca­re e ad­mi­nis­tra­to­rul le­gal al moş­te­ni­rii ar­tis­ti­ce a ta­tă­lui său. De la bun înce­put, mi­cul Pa­blo

a co­mu­ni­cat prin ar­tă, de­se­nând înain­te să poa­tă vor­bi. Pri­mul lui cu­vânt a fost „piz”, o pres­cur­ta­re de la „lápiz”, adi­că „crei­on”. Ca şi com­po­zi­to­rul Mo­zart, Pi­cas­so a avut un ta­tă în ace­e­a­şi bre­as­lă: Jo­sé Ru­iz Blas­co a fost pic­tor şi to­to­da­tă pri­mul pro­fe­sor al fi­u­lui său. „A fost cel mai bun învă­ţă­cel pe ca­re l-a avut vre­o­da­tă ta­tăl lui”, spu­ne Clau­de. Pi­cas­so era încă un co­pil când măi­es­tria lui a ajuns să o de­pășe­as­că pe cea a ta­tă­lui, ca­re tre­bu­ie să fi fost „nu ui­mit, ci înmăr­mu­rit să va­dă ce ta­lent avea fi­ul lui”, spu­ne Ber­nard.

Un ase­me­nea ames­tec de ui­mi­re şi spai­mă nu e de­loc ne­o­biş­nu­it când vi­ne vor­ba de co­pii-mi­nu­ne. Cu­vântul la­ti­nesc pro­di­gi­um are co­no­ta­ţia a ce­va neaş­tep­tat, dar to­to­da­tă „de­loc bi­ne­venit şi poa­te chiar pe­ri­cu­los”, spu­ne Da­vid Hen­ry Fel­dman, ca­re cer­ce­te­a­ză de mult do­me­ni­ul. Co­pi­ii-mi­nu­ne per­for­me­a­ză la un ni­vel avan­sat, de adult, încă înain­te de ado­les­cen­ţă, cântând so­na­te­le pen­tru pian ale lui Lud­wig van Be­et­ho­ven sau re­zol­vând pro­ble­me com­ple­xe de ma­te­ma­ti­că în timp ce alții de vârsta lor încă înva­ţă să sa­ră coar­da. „Asta îți cam cla­ti­nă vi­zi­u­nea asu­pra lu­mii”, spu­ne Fel­dman.

De un­de vin aces­te ca­pa­ci­tăți tim­pu­rii? Co­pi­i­i­mi­nu­ne apar rar, ast­fel încât sunt greu de gă­sit gru­puri su­fi­ci­ent de mari pen­tru cer­ce­ta­re, dar Ellen Win­ner, di­rec­toa­rea La­bo­ra­to­ru­lui pen­tru Arte şi Gândi­re de la Co­le­gi­ul din Bos­ton a des­co­pe­rit câte­va tră­să­turi de ba­ză la cei pe ca­re i-a stu­diat. Artiş­tii pre­co­ce au o me­mo­rie vi­zua­lă ex­ce­len­tă, o re­mar­ca­bi­lă aten­ţie pen­tru de­ta­lii şi pot fa­ce de­se­ne re­a­lis­te, creând ilu­zia per­spec­ti­vei cu ani de zi­le

înain­tea co­le­gi­lor de-ace­e­a­şi vârstă. Win­ner e de pă­re­re că aceş­ti co­pii au un ta­lent înnăs­cut, pus în miş­ca­re de o „fu­rie de a stă­pâni ar­ta” – o pa­si­u­ne atât de in­ten­să, încât simt im­bol­dul de a pic­ta sau de­se­na tot tim­pul.

Aces­te ca­rac­te­ris­tici se re­gă­sesc întru to­tul la Pi­cas­so, ca­re se lău­da de mic cu ta­len­tul lui ex­cep­ţi­o­nal. Du­pă ce a vă­zut o ex­po­zi­ţie de de­se­ne de co­pii în 1946, a avut un co­men­ta­riu de­venit ce­le­bru, spu­nând că el n-ar fi pu­tut ni­ci­o­da­tă să par­ti­ci­pe la o ase­me­nea ex­po­zi­ţie, fi­in­dcă „la 12 ani, eu de­se­nam ca Ra­fa­el”. Di­ver­şi mem­bri ai fa­mi­li­ei îşi amin­te­au că Pi­cas­so de­se­na une­ori ore în şir când era co­pil. Câte­o­da­tă ac­cep­ta co­men­zi – pre­fe­ra­tul ve­ri­şoa­rei lui, Ma­ria, era un mă­gar – şi lu­cra până la epu­i­za­re. Pri­me­le lui de­se­ne păs­tra­te da­te­a­ză, se pa­re, din 1890, când a împli­nit 9 ani. Prin­tre ele se află şi ta­blo­ul în ulei „Pi­ca­do­rul”, un to­re­a­dor că­la­re.

În câţi­va ani, Pi­cas­so de­ja pic­ta por­tre­te is­cu­si­te ale ru­de­lor şi pri­e­te­ni­lor lui. La 16 ani, ope­ra sa îi asi­gu­ra­se de­ja un loc în pres­ti­gi­oa­sa Aca­de­mie Re­ga­lă de Arte Fru­moa­se San Fer­nan­do din Ma­drid. La Mu­zeul Pra­do i-a stu­diat pe ma­eş­trii spa­ni­o­li pe ca­re îi ad­mi­ra, între ca­re Di­e­go Ve­lázquez şi El Gre­co. Ar­ta, spu­ne Clau­de, era „sin­gu­rul lu­cru ca­re îl in­te­re­sa. Doar asta era el. Un artist pe de-a-ntre­gul artist”.

CEI MAI MUL­ŢI CO­PII-MI­NU­NE nu ajung ge­nii când cresc, in­di­fe­rent cât de im­pe­ca­bil ar stă­pâni ce­ea ce fac. Ge­ni­i­le tre­bu­ie să ai­bă o per­so­na­li­ta­te ca­re să schim­be re­gu­li­le jo­cu­lui, să fie do­ta­te cu cu­ra­jul şi vi­zi­u­nea de a tran­sfor­ma ra­di­cal un do­me­niu. Pi­cas­so era doar un băi­e­ţan­dru când Paul Ce­zan­ne, Ge­or­ges Seu­rat şi alţi post-im­pre­si­o­niş­ti s-au eli­be­rat de tușe­le lu­mi­noa­se ale im­pre­si­o­nis­mu­lui, tran­spu­nând pe pânze for­me bi­ne de­fi­ni­te şi in­ten­si­ta­te emo­ţi­o­na­lă.

Când i-a venit şi lui rândul, Pi­cas­so a şar­jat cu im­pe­tu­o­zi­ta­tea unui taur în lup­tă. Cu ta­blo­ul lui din 1907, „Dom­ni­şoa­re­le din Avig­non”, artis­tul a răs­tur­nat com­plet tra­di­ţi­i­le în ma­te­rie de com­po­zi­ţie, per­spec­ti­vă şi atrac­ţie es­te­ti­că. Pic­tu­ra ce­lor cinci fe­mei goa­le într-un bor­del – cu fe­ţe dis­tor­si­o­na­te şi tru­puri în li­nii du­re, frânte – i-a alar­mat chiar şi pe cei mai apro­pia­ţi prieteni ai lui Pi­cas­so. Însă ta­blo­ul avea să de­vi­nă ba­za unei miş­cări ra­di­ca­le în ar­tă, cu­bis­mul, şi să ajun­gă în frun­tea lis­tei ce­lor mai im­por­tan­te pic­turi ale se­co­lu­lui al XX-lea. La mo­men­tul res­pec­tiv, „a dă­râmat tot ce ştia toa­tă lu­mea des­pre ar­tă”, spu­ne Clau­de.

Ope­ra lui Pi­cas­so nu şi-a pro­pus ni­ci­o­da­tă să pla­că. Pic­to­rul evi­ta co­men­zi­le, pic­tând ce avea el chef şi aștep­tându-se ca lu­mea să fie in­te­re­sa­tă,

spu­ne fi­ul lui. Şi atunci, de ce ni se par fas­ci­nan­te ta­blo­u­ri­le lui? Şti­in­ţa ne ofe­ră şi aici niş­te ar­gu­men­te in­te­re­san­te. În do­me­ni­ul re­cent apă­rut al neu­ro-es­te­ti­cii, cer­ce­tă­to­rii fo­lo­sesc sca­nări ale crei­e­ru­lui ca să înţe­le­a­gă mai bi­ne re­ac­ţi­i­le oa­me­ni­lor în fa­ţa ar­tei de ori­ce fel – de la nu­fe­rii lui Clau­de Mo­net până la drep­tun­ghi­u­ri­le lui Mark Rot­hko.

Într-un stu­diu, Edward Ves­sel, neu­ro­log la Insti­tu­tul Max Plan­ck pen­tru Es­te­ti­că Empi­ri­că din Fran­kfurt, a sca­nat crei­e­rul mai mul­tor per­soa­ne, eva­luându-le re­ac­ţi­i­le stârni­te de pes­te 100 de lu­crări de ar­tă. Ie­rar­hi­za­rea s-a fă­cut pe o sca­ră de la 1 la 4, în ca­re 4 co­res­pun­dea lu­cră­ri­lor ca­re îi emo­ţi­o­nau cel mai pu­ter­nic. De­loc sur­prin­ză­tor, sis­te­mul vi­zual al par­ti­ci­pan­ţi­lor a fost im­pli­cat de fi­e­ca­re da­tă când s-au ui­tat la un ta­blou. Dar nu­mai ce­le mai emo­ţi­o­nan­te ope­re de ar­tă – ce­le per­ce­pu­te a fi de­o­se­bit de fru­moa­se, chiar iz­bi­toa­re sau fas­ci­nan­te – au ac­ti­vat „re­ţe­aua de re­a­cție im­pli­ci­tă” a crei­e­ru­lui, ca­re ne per­mi­te să ne con­cen­trăm pe in­te­ri­or şi să ne ac­ce­săm ce­le mai in­ti­me gânduri şi sen­ti­men­te. Un ase­me­nea echi­li­bru între vi­zua­li­za­re ex­te­ri­oa­ră şi con­tem­pla­re in­te­ri­oa­ră es­te ne­o­biş­nu­it, spu­ne Ves­sel. „E o sta­re uni­că a crei­e­ru­lui.”

Ace­as­tă ex­pe­ri­e­nță cre­e­a­ză o re­la­ţie spe­cia­lă între spec­ta­tor şi pro­du­sul ar­tis­tic, adu­când lu­cră­ri­le la via­ţă. Eric Kan­del, neu­ro­log lau­re­at al Pre­mi­u­lui No­bel şi co­lec­ţi­o­nar avid de ar­tă, spu­ne că ima­gi­ni­le ca­re ne pro­voa­că, ca ale lui Pi­cas­so, in­vi­tă spec­ta­to­rii în pro­ce­sul cre­a­tiv, ală­turi de artist. Crei­e­rul uman es­te ca­pa­bil să preia in­di­cii in­com­ple­te şi să re­con­stru­ias­că ima­gini des­tul de co­e­ren­te. „Avem

o uria­şă ca­pa­ci­ta­te de a com­ple­ta de­ta­li­i­le lip­să”, spu­ne el.

Dar cum? Într-un stu­diu aflat în de­ru­la­re, Kan­del, co­di­rec­tor al Insti­tu­tu­lui Zuc­ker­man de la Uni­ver­si­ta­tea din Co­lum­bia, sca­nea­ză crei­e­rul par­ti­ci­pan­ţi­lor ca­re pri­vesc pic­turi fi­gu­ra­ti­ve şi ab­strac­te de Rot­hko, Pi­et Mon­drian şi alţi ar­tiş­ti. Co­la­bo­ra­toa­rea lui Kan­del de la Co­lum­bia, Dap­hna Sho­ha­my, spu­ne că aşte­ap­tă cu ne­răb­da­re să va­dă da­că ar­ta ab­strac­tă pro­voa­că o ac­ti­vi­ta­te mai in­ten­să în hi­po­camp, de­po­zi­tul de amin­tiri al crei­e­ru­lui. Asta ar su­ge­ra că, la ni­vel bi­o­lo­gic, oa­me­nii se ba­ze­a­ză in­tu­i­tiv pe expe­ri­en­ţe­le pro­prii când pri­vesc şi pro­ce­se­a­ză lu­crări de ar­tă com­ple­xe.

Pi­cas­so pa­re să fi înţe­les ace­as­tă di­na­mi­că cu mult înain­te ca şti­in­ţa crei­e­ru­lui s-o fi pu­tut con­fir­ma. „Ta­blo­ul”, a spus el când­va, „trăi­eş­te doar prin cel ca­re-l pri­vește.”

TRASEUL SPRE MĂ­RE­ŢIE nu es­te ni­ci­o­da­tă un drum so­li­tar. Spi­ri­tul cre­a­tor al lui Pi­cas­so şi-a gă­sit pri­mii gu­ru la ca­fe­neaua Qua­tre Gats din Bar­ce­lo­na, un­de se împri­e­te­ni­se cu ar­tiş­ti spa­ni­o­li mai ex­pe­ri­men­ta­ţi. Fi­e­ca­re din­tre ei a con­tri­bu­it la „sti­mu­lii ca­re au ali­men­tat pri­me­le eta­pe ale ver­ti­gi­noa­sei as­cen­si­uni a lui Pi­cas­so”, scrie ve­chi­ul său pri­e­ten şi bi­o­graf, John Ri­char­dson. La Pa­ris, un­de s-a mu­tat la 22 de ani, Pi­cas­so a plon­jat într-un alt grup de min­ţi exu­be­ran­te – scri­i­to­rii Gu­il­lau­me Apol­li­nai­re şi Ger­tru­de Stein, artiş­tii Henri Ma­tis­se, André De­rain şi Ge­or­ges Bra­que, omul ca­re avea să de­vi­nă par­te­ne­rul în cu­bism al lui Pi­cas­so. La ban­de à Pi­cas­so, du­pă cum era cu­nos­cut acest prim grup al lui, i-a ali­men­tat cre­a­ti­vi­ta­tea şi spi­ri­tul com­pe­ti­tiv.

To­tu­şi, com­por­ta­men­te­le şi tră­să­tu­ri­le lui sin­gu­la­re pre­do­mi­nau. Era mânat de o ade­vă­ra­tă ob­se­sie, de o de­vo­ţi­u­ne la­co­mă pen­tru ar­ta lui, o fu­rie ne­os­toi­tă de a o stă­pâni. „Era aproa­pe neu­ro­lo­gic, ce­va ca­re îl obli­ga să fie foar­te ac­tiv tot tim­pul”, spu­ne Dia­na Wid­mai­er Pi­cas­so, is­to­ric de ar­tă, ne­poa­ta lui Pi­cas­so şi a lui Ma­rie-Thérèse Wal­ter, una din­tre ce­le mai ra­di­oa­se mu­ze ale ar­tis­tu­lui, cu ca­re a avut și o aven­tu­ră se­cre­tă.

Pi­cas­so gă­sea ce­va pro­mi­ţă­tor în ori­ce, schi­ţând o buf­ni­ţă sau o ca­pră pe o pia­tră lua­tă din ma­re. A for­mat fa­ţa unui ba­bu­in sculp­tat din do­uă ma­şi­nu­ţe de ju­că­rie ale fi­u­lui lui; a meş­te­rit ce­le­brul lui „Cap de taur” din­tr-o şa de bi­ci­cle­tă şi un ghi­don ru­gi­nit, cu­le­se din­tr-un mor­man de ve­chi­turi. Pi­cas­so pro­du­cea neînce­tat ce­va – pic­turi, sculp­turi, ce­ra­mi­că, ba chiar şi bi­ju­te­rii. „Avea ca­pa­ci­ta­tea de a se reînnoi per­ma­nent”, spu­ne Dia­na. „Era atât de pro­li­fic,

că e aproa­pe de­zar­mant.” Pi­cas­so spu­nea că nu ştie de un­de pro­vin aces­te erup­ţii cre­a­ti­ve, dar îi ga­lo­pau prin cap, iar bu­căți­le de­veneau un întreg în mâi­ni­le lui. Me­mo­ria co­lo­sa­lă, ex­ce­len­tă, îi slu­jea ca un fel de de­po­zit de in­spi­ra­ţie. „Era ca un bu­re­te”, spu­ne Emi­lie Bo­u­vard, cu­ra­tor la Mu­sée Pi­cas­so Pa­ris. În bi­ro­ul ei, nu de­par­te de agi­ta­ţia vi­zi­ta­to­ri­lor, o rog pe Bo­u­vard să ale­a­gă tră­să­tu­ra ca­re-i exem­pli­fi­că cel mai bi­ne abi­li­tăți­le lui Pi­cas­so. „Du­pă pă­re­rea mea, e un an­sam­blu”, spu­nea ea. Ca­pa­ci­ta­tea ar­tis­tu­lui de a cer­ne amin­tiri de pe mai mul­te stra­turi – o dis­cu­ţie cu un po­et, ex­pre­si­i­le ob­se­dan­te ale unor por­tre­te de El Gre­co, ames­te­cul pes­triţ de sen­za­ţii din Mála­ga, o oală cu vop­sea din stu­di­o­ul lui. Re­flec­tând asu­pra între­bă­rii, Bo­u­vard in­vo­că o ex­pre­sie din lim­ba fran­ce­ză – fai­re feu de to­ut bois (a fa­ce foc cu ori­ce lemn). „În asta con­stă ge­ni­ul lui Pi­cas­so”, spu­ne ea.

Ta­lent, sus­ţi­ne­re, opor­tu­ni­ta­te, per­so­na­li­ta­te. Pi­cas­so le-a avut pe toa­te. Dar a avut şi no­roc. A cres­cut într-o epo­că în ca­re fo­to­gra­fia răs­tur­na ac­cen­tul pe re­a­lis­mul tra­di­ţi­o­nal din pic­tu­ră. Lu­mea ar­te­lor era pre­gă­ti­tă să încal­ce re­gu­li şi să spar­gă şa­bloa­ne, spu­ne András Szántó, spe­cia­list în so­ci­o­lo­gia ar­tei la New York, iar pre­sa era proas­păt echi­pa­tă pen­tru a mar­ca schim­ba­rea. Con­şti­ent de sta­tu­ra lui, Pi­cas­so s-a pri­ce­put să-și fa­că din ima­gi­ne un brand. „Era foar­te con­şti­ent de ta­len­tul lui”, spu­ne fra­te­le Dia­nei şi ne­po­tul lui Pi­cas­so, Oli­vi­er Wid­mai­er Pi­cas­so. „Înţe­le­gea că va fi ci­ne­va im­por­tant în viitor.”

Încă de tim­pu­riu, artis­tul a re­nun­ţat la nu­me­le ta­tă­lui său, Ru­iz, şi l-a adop­tat pe cel al ma­mei, mai

Ar­ta lui Pi­cas­so se împle­tea strâns cu via­ţa per­so­na­lă şi re­la­ţi­i­le lui. Mu­ze i-au fost co­pi­ii, iu­bi­te­le şi so­ţi­i­le, ca Jac­que­li­ne Ro­que, pic­ta­tă în ace­as­tă ima­gi­ne. La ca­sa de li­ci­ta­ţii Christie’s din New York, per­so­na­lul mu­tă „Fem­me Ac­cro­u­pie (Ja­que­li­ne)” îna­poi în ga­le­rie, du­pă o vi­zi­o­na­re pri­va­tă.

Pa­si­u­nea lui Pi­cas­so pen­tru co­ri­de a înce­put de la vi­zi­te­le lui din co­pi­lă­rie în Pla­za de To­ros de la Ma­la­gue­ta, în Mála­ga, Spa­nia, un­de ti­ne­rii se in­stru­i­esc și lup­tă astă­zi. Pi­ca­do­rii și tau­rii sunt motive re­cu­ren­te în ope­ra lui, ca și Mi­no­tau­rul, pe ju­mă­ta­te om, pe ju­mă­ta­te taur.

Ca să afli mai mul­te des­pre Pa­blo Pi­cas­so şi ar­ta lui, ur­mă­reş­te se­ria de ze­ce epi­soa­de „Ge­ni­ul” pe Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic, în fi­e­ca­re luni, de la 21.00, înce­pând cu 23 apri­lie. Anto­nio Ban­de­ras îl joa­că pe Pi­cas­so adult.

Neu­ro­lo­gii eva­lue­a­ză im­pac­tul ar­tei asu­pra crei­e­ru­lui. La Uni­ver­si­ta­tea din Ho­us­ton, Te­xas, pro­fe­so­rul Jo­se Con­tre­ras-Vi­dal fo­lo­seş­te ima­gini ca să înre­gis­tre­ze un­de­le ce­re­bra­le emi­se de un pic­tor, un dan­sa­tor şi un mu­zi­cian. Ima­gi­ni­le de pe pe­re­te ur­mă­resc ac­ti­vi­ta­tea ce­re­bra­lă a fi­e­că­ru­ia. Neu­roş­ti­i­nța ar pu­tea des­ci­fra într-o bu­nă zi bi­o­lo­gia cre­a­ti­vi­tății.

Ta­len­tul uriaş al lui Pi­cas­so a ie­şit la lu­mi­nă în Mála­ga, un­de artis­tul şi-a pe­tre­cut pri­ma par­te a co­pi­lă­ri­ei. În pre­zent, ora­şul e plin de tri­mi­teri la ope­re­le lui – in­clu­siv ace­as­tă re­pli­că în graf­fi­ti a unui ta­blou din 1924 cu Pa­blo, pri­mul năs­cut al lui Pi­cas­so, în cos­tum de ar­le­chin.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.