Co­bo­rârea de pe mun­te

DU­PĂ CE A SU­PRA­VI­EȚU­IT UNEI AVALANȘE, ALPINISTUL ȘI FO­TO­GRA­FUL CORY RICHARDS A SUR­PRINS MO­MEN­TUL. DAR APOI?

National Geographic Romania - - Explorează - TEXT: CORY RICHARDS

AM FĂ­CUT ACE­AS­TĂ FO­TO­GRA­FIE la vreo oră du­pă ce am ieșit din­tr-o ava­la­nșă ca­re aproa­pe ne-a omo­rât pe mi­ne și pe doi prieteni în timp ce co­bo­ram de pe al 13-lea cel mai înalt mun­te din lu­me. Era 4 fe­brua­rie 2011 și toc­mai ter­mi­na­se­răm pri­ma as­cen­si­u­ne de iar­nă pe Gas­her­brum II din Pa­kis­tan. De atunci, ace­as­tă ima­gi­ne a fost pu­bli­ca­tă pe co­per­ta Na­ti­o­nal Ge­o­grap­hic, a apă­rut pe afișe și pa­no­uri pu­bli­ci­ta­re și a cir­cu­lat pe Inter­net. Într-un fel, a de­venit „bran­dul” meu și a dus la mul­te mi­si­uni. Însă, de-a lun­gul ani­lor, po­ves­tea pe ca­re o su­ge­re­a­ză – a unui al­pi­nist eroic ca­re toc­mai a pă­că­lit moar­tea – m-a de­ran­jat pro­fund.

Întot­de­au­na mi-a fost greu să con­si­der căță­ra­tul ca fi­ind eroic, deși înțe­leg cum unii îl pot per­ce­pe așa. Da­că stai la poa­le­le unui pisc hi­ma­layan, înțe­le­gi ra­pid că pen­tru a ajunge în vârf va fi ne­voie de o fo­rță, o rezistență, o con­cen­tra­re și un cu­raj ex­ce­pți­o­na­le. Dar eu am cre­zut întot­de­au­na că un act de eroism ne­ce­si­tă un soi de scop mai înalt de­cât a-ți ris­ca viața pen­tru a ve­dea da­că poți ajunge în vârf. Si­gur, pot ar­gu­men­ta că al­pi­nis­mul su­sți­ne eco­no­mi­i­le lo­ca­le în dez­vol­ta­re în mul­te lo­curi, in­clu­siv în Pa­kis­tan, și că es­ca­la­da­rea unor pis­curi izo­la­te explorează ce­va vi­tal din psi­hi­cul uman. Dar hai să nu ne amă­gim: e în ma­re par­te o dis­tra­cție cos­ti­si­toa­re și pe­ri­cu­loa­să și im­pli­că o lip­să de mă­su­ră în sa­tis­fa­ce­rea pro­pri­i­lor por­niri.

Nu a fost ide­ea mea să es­ca­la­dez Gas­her­brum II. Am fost in­vi­tat de doi al­pi­niști ve­te­rani, Si­mo­ne Mo­ro și De­nis Urub­ko, să mă ală­tur ex­pe­diți­ei lor. Eram un tânăr căță­ră­tor ca­re pro­gre­sa­se de la pis­cu­ri­le din Ame­ri­ca de Nord și Alpi și a ajuns în sfârșit la zo­na su­pre­mă de încer­ca­re, Hi­ma­laya. Si­mo­ne și De­nis erau niște mo­de­le în lu­mea al­pi­nis­mu­lui, ca­re iniția­se­ră noi tra­see pe unii din­tre cei mai îna­lți și mai pe­ri­cu­loși

VALURI DE PANICĂ AU ÎNCE­PUT SĂ MĂ NĂPĂDEASCĂ BRUSC, CA NIȘTE MINI AVALANȘE. UN TE­RA­PEUT MI A EXPLICAT ÎN CE­LE DIN UR­MĂ CĂ SUFEREAM DE STRES POST TRAUMATIC.

mun­ţi din lu­me.

Es­te greu de des­cris cât de en­tu­zias­mat am fost când mi-au ce­rut să îi înso­ţesc într-o încer­ca­re de iar­nă pe Gas­her­brum II. Alpi­niștii își aleg par­te­ne­rii de că­ţă­rat cu ex­tre­mă aten­ţie. Poa­te fi o de­ci­zie de via­ţă și de moar­te într-o ex­pe­di­ţie. Ai ne­voie de ci­ne­va ca­re poa­te to­le­ra su­fe­rin­ţa pre­lun­gi­tă de­ge­ră­turi ale fe­ţei, foa­me chi­nu­i­toa­re, amor­ţe­a­lă în de­ge­te, obo­se­a­la co­pleși­toa­re , păs­trându-și voin­ţa de a înain­ta și co­e­ren­ţa în re­ac­ţi­i­le la o ur­gen­ţă.

Fap­tul că acești doi al­pi­niști le­gen­dari m-au in­vi­tat să mă ală­tur ex­pe­di­ţi­ei lor a fost cam ca o hi­ro­to­ni­si­re. Asta poa­te su­na ci­u­dat, dar pen­tru mul­ţi al­pi­niști, că­ţă­ra­tul es­te un fel de re­li­gie. Știu că pe mi­ne m-a sal­vat, ofe­rin­du-mi o ca­le de ieși­re din­tr-o ado­les­cen­ţă di­fi­ci­lă. Am aban­do­nat li­ceul, m-am apu­cat de al­cool și de dro­guri și o vre­me am trăit pe stra­dă. Că­ţă­ra­tul a fost sal­va­rea mea. Mi-a dat un scop unic, mi-a con­cen­trat mintea și cor­pul și m-a fă­cut să­nă­tos.

Cu cât mă că­ţă­ram, cu atât pă­rea că mă înde­păr­tez de in­se­cu­ri­tă­ţi­le și fu­ria ca­re îmi de­fi­ni­se­ră atât de mult via­ţa. Du­pă ori­ce as­cen­si­u­ne, in­di­fe­rent cât de pe­ri­cu­loa­să sau ino­fen­si­vă, mă po­me­neam pri­vind lu­mea de jos și des­co­pe­re­am că pu­te­am în sfârșit să res­pir adânc, mul­ţu­mit, re­la­xat. Dar apoi co­bo­ram îna­poi și zbu­ci­u­mul meu in­te­ri­or re­venea. Când Si­mo­ne și De­nis m-au in­vi­tat să par­ti­cip la o as­cen­si­u­ne po­ten­ţial is­to­ri­că, am sim­ţit că da­că aș reuși cum­va să ajung pe acel vârf, aș fi „re­pa­rat” de­fi­ni­tiv.

Am ajuns pe vârf prin­tr-un efort ne­bu­nesc într-o fe­re­as­tră de vre­me se­ni­nă. Că­ţă­ra­tul pe timp de iar­nă se re­du­ce de fapt la sin­cro­ni­za­re să fii în sta­re să te stre­cori pe mun­te între fur­tu­ni­le su­bi­te ca­re încar­că pis­cu­ri­le cu ză­pa­dă in­sta­bi­lă. Dar ajun­ge­rea pe vârf es­te doar punc­tul de la ju­mă­ta­tea dru­mu­lui. Inci­den­te­le fa­ta­le au loc ade­sea la co­bo­râre, când alpi­niștii își fac drum prin­tre câmpu­ri­le mi­na­te cu cre­va­se cră­pă­turi adânci as­cun­se sub stra­turi sub­ţiri de ză­pa­dă și troi­e­ne­lor de câte­va to­ne, ca­re pot de­cla­nșa în ori­ce cli­pă avalanșe tur­ba­te.

Ne gră­be­am to­ţi trei le­ga­ţi lao­lal­tă , spe­rând să de­pășim un șir de fur­tuni ca­re se de­pla­sau înspre noi, când am au­zit vu­i­e­tul. Ghi­zii mon­tani te înva­ţă că da­că ești prins într-o ava­la­nșă, ar tre­bui să încerci să îno­ţi spre vârf. Ţin min­te că am încer­cat za­dar­nic să îmi mișc bra­ţe­le și să dau din pi­ci­oa­re, dar foar­te cu­rând eram învârtit ca într-o mași­nă de spă­lat fu­ri­oa­să. Ză­re­am vag ce­rul al­bas­tru, apoi întu­ne­ric, apoi al­bas­tru, apoi întu­ne­ric, apoi ne­gru. Gu­ra și na­sul îmi erau pli­ne de ză­pa­dă fi­nă, ca­re îmi um­plea acum și cos­tu­mul de puf. Vu­i­e­tul a fost înlo­cu­it de o li­niște pro­fun­dă și în corp a înce­put să-mi pă­trun­dă un frig apă­să­tor.

E greu de ex­pri­mat în cu­vin­te groa­za ace­lei ex­pe­ri­en­ţe să fii prins ca o pra­dă în din­ţii unui mon­stru pri­mor­dial, aștep­tând să ţi se ru­pă co­loa­na ver­te­bra­lă, să îţi pi­er­zi cu­noștin­ţa, să te înghi­tă mun­te­le. Dar am su­pra­vi­e­ţu­it cu to­ţii.

De­par­te de a mă re­pa­ra, ex­pe­ri­en­ţa mea pe Gas­her­brum II m-a dis­trus. Cu tim­pul, valuri de panică au înce­put să mă năpădească brusc, ca niște mini-avalanșe. Mă tre­ce­au tran­spi­ra­ţii. De­veneam brusc iri­tat sau fu­ri­os. Era ca și cum hao­sul ado­les­cen­ţei me­le s-ar fi întors, mai ma­re și mai întu­ne­cat. Ca să scap, am băut mult și mi-am înșe­lat so­ţia, ce­ea ce a adău­gat ruși­ne și dez­gust de si­ne pes­te toa­te ce­le­lal­te. Am ajuns încă o da­tă îngro­pat și su­fo­cat. Am di­vor­ţat, mi-am pi­er­dut prin­ci­pa­lul spon­sor, m-am fă­cut de râs, am ră­nit oa­meni la ca­re ţin. Nu exis­tă scu­ză pen­tru com­por­ta­men­tul rău și de­ci­zi­i­le proas­te. Dar une­ori hao­sul ca­re ur­me­a­ză ofe­ră pu­ţi­nă cla­ri­ta­te.

Un te­ra­peut mi-a explicat în ce­le din ur­mă că sufeream de tul­bu­ra­re de stres post-traumatic și, cu dra­gos­tea și cu spri­ji­nul mul­tor oa­meni, am reușit trep­tat să ies din ea. Am re­nun­ţat la bău­tu­ră, am înce­put să fac din nou că­ţă­rări și m-am întors în Hi­ma­laya. Am ajuns să ad­mit că ide­ea de a mă fa­ce bi­ne prin cu­ce­ri­rea unui vârf era la fel de ilu­zo­rie ca ace­ea că fo­to­gra­fia cu mi­ne du­pă ava­la­nșă ar re­pre­zen­ta un erou.

To­tuși, nu pot să scap de fo­to­gra­fie. Pa­re că mă urmă­rește ca o fan­to­mă a unui eu tre­cut, re­a­min­tin­du-mi cât de fra­gil sunt de fapt. Cât de fra­gi­li sun­tem cu to­ţii.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.