Do­rin­ţe îna­ri­pa­te

National Geographic Romania - - ReacȚie Toxică În LanȚ -

Din­tre ce­le cir­ca 20.000 de spe­cii de flu­turi de pe glob, coa­da-rându­ni­cii încântă co­le­cți­o­na­rii. Prin­tre ce­le pes­te 560 de spe­cii de coa­da-rându­ni­cii se nu­mă­ră cei mai mari flu­turi din lu­me – or­ni­top­te­re­le – și prin­tre cei mai scum­pi și mai pe­ri­cli­tați (cinci sunt pre­zen­tați aici). Ei se con­frun­tă cu un pericol tri­plu: pi­er­de­rea ha­bi­ta­tu­lui, schim­ba­rea cli­mei și bra­co­na­jul. Da­to­ri­tă pro­gra­me­lor de con­ser­va­re și le­gi­lor an­ti­bra­co­naj, coa­da-rându­ni­cii su­pra­vi­ețu­i­esc în po­fi­da pi­eței ne­gre, un­de spe­ci­i­le pro­te­ja­te se vând cu mii de do­lari.

pul­ve­ri­za­ţi – sunt eta­la­te în toa­tă splen­doa­rea de flu­tu­re­le ca­re co­boa­ră. Es­te, pe scurt, viu.

Se îndre­ap­tă spre po­ten­ţia­la par­te­ne­ră, dar pla­sa lui Aris ţâşneş­te şi îl înghi­te cu to­tul, ca un pră­dă­tor dia­fan. E o sce­nă du­re­roa­să. Pen­tru o cli­pă, ui­ta­sem de pla­să.

Fa­ţa lui Aris s-a lu­mi­nat de bu­cu­rie. E fi­resc, căci cu mul­tă răb­da­re şi înde­mâna­re a pus mâna pe un pre­miu ca­re îl va aju­ta să-şi hră­neas­că so­ţia şi co­pi­lul. Ba­gă cu gri­jă mâna în pla­să şi apu­că flu­tu­re­le. Îi fi­xe­a­ză ari­pi­le pe spa­te, între de­ge­tul ma­re şi ară­tă­to­rul lui, iar cu mâna ce­a­lal­tă îi ci­u­peş­te cor­pul. Şi flu­tu­re­le moa­re.

Aris îşi strânge mo­me­a­la, o pu­ne împreu­nă cu no­ul exem­plar în pli­cu­le­ţe­le tri­un­ghi­u­la­re din hârtie ce­ra­tă şi le stre­coa­ră pe amândo­uă în cu­tie. Apoi ple­a­că flu­i­e­rând.

Co­bo­râm pe lângă cas­ca­de, iar eu nu pot să trec pes­te mo­men­tul când blu­mei a înce­tat să se mai miş­te. A ră­mas fru­mos şi du­pă ace­ea, dar într-o frac­ţi­u­ne de se­cun­dă par­că i-a se­cat toa­tă acea au­ră ca­re ţi­nea de o a pa­tra di­men­si­u­ne. De­veni­se o sim­plă nes­te­ma­tă, o pa­tă de vop­sea.

În afa­ră de flu­tu­re, îmi pa­re rău – chiar mai rău – pen­tru cel ca­re, în fi­nal, şi-l va eta­la pe un pe­re­te sau pe un bi­rou. Omul ace­la nu va şti ni­ci­o­da­tă ce splen­doa­re avu­se­se făp­tu­ra lui vie.

ÎN UR­MĂ­TOA­RE­LE DO­UĂ ZI­LE, vână­to­rii îi tot aduc lui Jas­min flu­turi la co­li­bă ca să-i exa­mi­ne­ze. Vin din toa­te păr­ţi­le, une­ori în zori, alte­ori ivin­du-se din întu­ne­ric.

De ce­le mai mul­te ori se întorc cu flu­turi, dar apar şi câte­va mo­lii sau alte in­sec­te. Într-o se­a­ră, la apus, câţi­va vână­tori stau de vor­bă pe pris­pa lui Jas­min. Brusc, unul din­tre ei, mai în vârstă, se ri­di­că, îşi înşfa­că pla­sa şi sa­re jos, pe pă­mânt. Cei­lal­ţi îl acla­mă în timp ce omul sprin­te­a­ză în sus, pe pan­tă, flu­tu­rându-şi pla­sa în aer, spre o for­mă întu­ne­ca­tă, fan­to­ma­ti­că.

Când se întoar­ce, cei­lal­ţi exa­mi­nea­ză pe rând pra­da: un flu­tu­re-pa­să­re, din ge­nul Ornit­hop­te­ra. Un flu­tu­re rar, o spe­cie pro­te­ja­tă.

„E doar unul mic”, spu­ne Jas­min.

Chiar şi aşa, e enorm, căci poa­te să aco­pe­re în între­gi­me pal­ma unui băr­bat. Ari­pi­le lui pes­tri­ţe

par aco­pe­ri­te de to­nuri mo­ho­râte – până când Jas­min înde­păr­te­a­ză ari­pi­le an­te­ri­oa­re de ce­le pos­te­ri­oa­re, dez­vă­lu­ind între ele un gal­ben şo­cant. O pan­gli­că de fru­mu­se­ţe as­cun­să.

Băr­ba­ţii săr­bă­to­resc. Flu­tu­re­le-pa­să­re se va vin­de pe bani fru­mo­şi, spun ei, chiar mai bi­ne decât blu­mei. Nu dis­cu­tă mo­ti­ve­le: con­form le­gii, e ile­gal să prin­zi blu­mei în Par­cul Na­ţi­o­nal Ban­ti­mu­rung Bu­lu­sa­raung, dar cap­tu­ra­rea or­ni­top­te­re­lor e in­ter­zi­să pes­te tot. Deci flu­tu­re­le va ajun­ge pe pia­ţa nea­gră.

A do­ua zi, Jas­min co­boa­ră de pe mun­te în pia­ţa de lângă Par­cul Ban­ti­mu­rung. El şi aju­toa­re­le lui par­curg în sens in­vers ace­la­şi tra­seu lung: pan­ta mun­te­lui, mo­to­ci­cle­te­le, po­du­ri­le sus­pen­da­te din scânduri şi fu­nii, du­bi­ţa şi, în fi­nal, ar­şi­ţa câmpi­ei.

Par­cul Ban­ti­mu­rung se ve­de de la o dis­tan­ţă de câţi­va ki­lo­me­tri. Fa­ce par­te din­tr-una din­tre ce­le mai vas­te for­ma­ţi­uni car­sti­ce din lu­me, mo­de­la­tă când stra­tu­ri­le de cal­car şi de sol spă­la­te de ape au lă­sat în ur­ma lor co­nuri şi tur­nuri im­pu­nă­toa­re ce se ri­di­că drep­te sau încli­na­te dea­su­pra pei­sa­ju­lui. Co­ri­doa­re­le din­tre ele sunt si­nu­oa­se, ba une­ori chiar co­boa­ră în sub­te­ran şi re­a­par la su­pra­fa­ţă în lo­curi un­de cas­ca­de stră­ve­chi încă le şle­fu­i­esc cu înce­ti­ni­to­rul.

Pia­ţa e îngră­mă­di­tă în ju­rul in­tră­rii în Par­cul Eco­tu­ris­tic Ban­ti­mu­rung, ca­re e poar­ta spre Par­cul Na­ţi­o­nal. În con­trast cu sin­gu­ră­ta­tea tă­cu­tă a vână­to­ri­lor ca­re îşi întind cap­ca­ne­le în ce­ţu­ri­le dia­fa­ne ale mun­te­lui, pia­ţa e un ade­vă­rat car­na­val, ca o ex­plo­zie mul­ti­co­lo­ră. Vânză­to­rii am­bu­lan­ţi stri­gă „ku­pu­ku­pu­ku­pu – ku­pu!” – „flu­turi, flu­turi!” în timp ce mul­ţi­mea se plim­bă prin­tre rându­ri­le de ta­ra­be. Do­uă fe­luri de vi­zi­ta­tori po­pu­le­a­ză sce­na. Unii sunt tu­riş­tii ca­re poar­tă tri­co­uri cu flu­turi, be­au din căni cu flu­turi şi ron­ţăie dul­ci­uri în for­mă de flu­turi, sub um­bre­le de soa­re cu flu­turi. Cei­lal­ţi sunt băr­ba­ţi cu că­mă­şi încheia­te până la ul­ti­mul nas­tu­re – co­mer­cian­ţi veni­ţi pen­tru afa­ceri. Ei trec în re­vis­tă ta­ra­be­le cu mii şi mii de flu­turi – unii înră­ma­ţi, alţii închi­şi în ca­se­te cu ca­pac de sti­clă.

Re­gu­li­le din Indo­ne­zia re­fe­ri­toa­re la prin­de­rea, vânza­rea şi ex­por­ta­rea flu­tu­ri­lor sunt com­pli­ca­te şi ci­u­ru­i­te de tot soi­ul de ex­cep­ţii ca­re per­mit, în anu­mi­te con­di­ţii, chiar şi cum­pă­ra­rea şi vin­de­rea unor spe­cii pe­ri­cli­ta­te, cres­cu­te în scop co­mer­cial. Dar cum po­ţi să de­o­se­beş­ti un flu­tu­re din săl­bă­ti­cie de unul cres­cut la o fer­mă de flu­turi?

În timp ce Jas­min tre­ce de la o ta­ra­bă la alta, îl întreb da­că exis­tă o zo­nă pen­tru co­mer­ţul le­gal şi una pen­tru pia­ţa nea­gră. Îşi înco­lă­ceş­te bra­ţe­le unul pe du­pă ce­lă­lalt, apoi îşi li­peş­te mâi­ni­le şi îşi împle­teş­te toa­te de­ge­te­le între ele, ca să-mi ara­te că aces­te do­uă pi­e­ţe se între­pă­trund.

Da­că ve­de ex­pu­să o spe­cie ame­ni­nța­tă, ar pu­tea să mi-o ara­te şi mie?

Cla­ti­nă din cap cu o schi­ţă de zâmbet, apoi pă­şeş­te de-a lun­gul şi­ru­lui de ta­ra­be, atin­gând din mers ra­me şi ca­se­te: „Asta”, îmi spu­ne. „Asta... asta... asta... asta… asta… asta… asta…” Îmi ara­tă cam ju­mă­ta­te din flu­turi.

Când băr­ba­ţii cu că­mă­şi încheia­te la to­ţi nas­tu­rii sunt pu­şi se­ri­os pe tre­a­bă, in­tră aple­cându-se în că­mă­ru­ţe dos­ni­ce din spa­te­le ta­ra­be­lor ca să ne­go­ci­e­ze. Jas­min e pus pe tre­a­bă. Într-o ca­me­ră din spa­te­le unei vi­tri­ne, un alt băr­bat îi ara­tă câte­va cu­tii pli­ne cu tri­un­ghi­uri din hârtie ce­ra­tă. Aceş­ti flu­turi şi-au înce­put că­lă­to­ria în pla­se­le băi­e­ţi­lor din tot soi­ul de in­su­le înde­păr­ta­te, apoi au fost tran­spor­ta­ţi în du­bi­ţe con­du­se de sam­sari, iar în fi­nal au ajuns aici – mor­ma­ne ca­re aşte­ap­tă un cum­pă­ră­tor de pes­te mări.

Oa­re gu­ver­nul chiar ştie de acest co­merţ? Jas­min schi­ţe­a­ză din nou un zâmbet şi se apro­pie

de o fe­re­as­tră de un­de îmi ara­tă în mul­ţi­me: „Ui­te... ui­te... ui­te...”, spu­ne el. Ara­tă băr­ba­ţi în uni­for­me de po­li­ţie, cu un aer im­per­tur­ba­bil.

„Hai să-ţi arăt ce­va”, adau­gă.

Intrăm în par­cul pro­priu-zis, un­de ve­dem un ho­tel cam ofi­lit, un to­bo­gan ac­va­tic na­tu­ral şi ghi­zi ca­re con­duc gru­puri de tu­riş­ti spre peş­teri. Pes­te tot ve­zi de­co­ra­ţi­uni cu flu­turi, chiar şi pe pa­vaj. Nu­mai în aer nu ve­zi nici ur­mă de flu­tu­re. „Gu­ver­nu­lui nu-i pa­să”, spu­ne Jas­min.

Îmi ara­tă o clă­di­re: „Aco­lo era ca­sa mea, când eram mic.” Par­cul Ban­ti­mu­rung pen­tru Eco­tu­rism, spu­ne el, a fost proi­ec­tul gu­ver­na­men­tal ca­re i-a alun­gat fa­mi­lia de aici, în co­pi­lă­rie.

In­tră mai adânc în parc, apoi tre­ce de fos­ta lui ca­să şi de un te­ra­riu cu pe­re­ţi de sti­clă, în ca­re când­va erau flu­turi, dar ca­re acum a ră­mas gol. Oco­leş­te un colţ, co­boa­ră prin­tr-un pa­saj îngust, de­par­te de îmbul­ze­a­la mul­ţi­mii, apoi înce­pe să vor­be­as­că şi să pă­şe­as­că mai do­mol.

„Asta era fa­mi­lia mea”, îmi spu­ne. Stă în fa­ţa a ceea ce pa­re o gră­di­nă de­co­ra­tă cu pi­e­tre mari. Con­tex­tul e atât de stri­dent – îi au­zim pe tu­riş­ti bă­lă­cin­du-se în par­cul ac­va­tic – încât de-abia du­pă un timp încep să înţe­leg ce sem­ni­fi­ca­ţie au pi­e­tre­le.

Mar­che­a­ză niş­te mor­min­te.

ÎNTORS ACA­SĂ, JAS­MIN se joa­că pe po­dea cu ne­po­ţi­ca lui. Îmi spu­ne că şi-ar dori ca fi­ul lui să-i cal­ce pe ur­me în afa­ce­ri­le cu flu­turi, dar tână­rul nu e de­loc in­te­re­sat.

În timp ce bu­ni­cul şi co­pi­la se joa­că, mă uit pes­te hăr­ţi­le zo­nei. Îmi dau se­a­ma că Par­cul Na­ţi­o­nal Ban­ti­mu­rung Bu­lu­sa­raung e mai ma­re decât cre­de­am eu. Mult mai ma­re. Îl mai întreb o da­tă pe Jas­min cum se che­ma sa­tul de lângă co­li­ba lui. „Laiya”, îmi răs­pun­de.

Gă­sesc pe har­tă să­tu­cul Laiya, la pi­ci­oa­re­le mun­te­lui. Mult în in­te­ri­o­rul par­cu­lui.

Deci to­ţi flu­tu­rii pe ca­re el şi vână­to­rii lui îi aduc de pe acel mun­te sunt prin­şi ile­gal.

Omul ri­di­că din umeri. „Atâta timp cât exis­tă pă­du­rea, vor exis­ta şi flu­turi”, îmi spu­ne.

Are un sen­ti­ment de pro­pri­e­ta­te, fi­in­dcă fa­mi­lia lui pro­vi­ne de pe ace­le pă­mânturi. Con­si­de­ră că gu­ver­nul i-a ră­pit un drept din naş­te­re, aşa că şi-l

ia sin­gur îna­poi.

„Dar da­că toa­tă lumea ar fa­ce la fel”, încep eu să spun – şi pen­tru pri­ma da­tă îl văd pe Jas­min zbârlin­du-se.

„Atâta timp cât exis­tă pă­du­rea”, re­pe­tă el. „Dar acum ăştia fac şi pă­du­rea să dis­pa­ră.”

De­ja fu­ri­os, îşi ri­di­că ară­tă­to­rul şi înce­pe să enu­me­re o se­rie de de­nu­miri şti­in­ţi­fi­ce. Aleg una – Ixias pi­e­per­si – şi o caut într-una din­tre căr­ţi­le lui ilus­tra­te. Nu pa­re cu ni­mic re­mar­ca­bi­lă, e doar o ches­tie gal­be­nă şi mi­că. Însă aceş­ti flu­turi au exis­tat doar pe o por­ţi­u­ne îngus­tă de coas­tă, între Ban­ta­eng şi Bu­lu­kum­ba, pe mar­gi­nea de sud a in­su­lei. Acum, fer­me­le pis­ci­co­le le-au dis­trus ha­bi­ta­tul, îmi spu­ne Jas­min, ca­re se te­me că spe­cia înce­pe să dis­pa­ră. Văd că i s-au ume­zit ochii. „Ni­meni nu-i iu­beş­te mai mult pe ku­pu-ku­pu,” îmi spu­ne el. „Ui­tă-te la ca­sa mea! Pri­veş­te în jur!”

Are fa­ţă de ma­să țe­su­tă cu flu­turi şi flu­turi pic­ta­ţi pe pe­re­ţi. Are căr­ţi cu au­to­graf, pu­bli­ca­te de dom­nul Nis­hiya­ma în ja­po­ne­ză şi en­gle­ză; nu le poa­te ci­ti, dar se ui­tă la po­ze împreu­nă cu ne­po­ţi­ca lui. Chiar şi că­ră­mi­zi­le din pe­re­ţi au for­ma ari­pi­lor atât de fa­mi­lia­re. Nu exis­tă par­te din ca­sa lui Jas­min – şi nici din via­ţa lui – ca­re să nu fie atin­să de flu­turi.

E GREU DE ZIS de ce flu­tu­rii in­spi­ră ase­me­nea ob­se­sii. De ce co­lec­ţi­o­na­rii din epo­ca vic­to­ria­nă erau înne­bu­ni­ţi du­pă ei, de ce oa­me­nii de afa­ceri ja­po­ne­zi le de­di­că încă­peri între­gi sau de ce ma­re­le scri­i­tor Vla­di­mir Na­bo­kov i-a stu­diat toa­tă via­ţa în de­ta­lii mi­cros­co­pi­ce. „Am vânat flu­turi în tot fe­lul de ti­puri de cli­mă, de­ghi­zat în fel şi chip”, a scris el în „Vor­beş­te, me­mo­rie”. „Ca băi­e­ţel dră­gă­laş, cu pan­ta­loni până la ge­nun­chi şi şap­că de ma­ri­nar; ca ex­pat ci­o­lă­nos şi cos­mo­po­lit, cu ge­an­tă de fla­ne­lă şi be­re­tă; şi ca bă­trân gras, cu pan­ta­loni scur­ţi şi fă­ră pă­lă­rie.”

Bă­nu­i­esc că toc­mai efe­me­ri­ta­tea lor îi fa­ce să exer­ci­te o atrac­ţie atât de du­ra­bi­lă. Ca acel blu­mei pe ca­re Aris l-a ci­u­pit de­li­cat pe acel pisc de mun­te din Su­la­we­si, flu­tu­rii par să exis­te la mar­gi­nea non-exis­ten­ţei, ca şi când ar plu­ti dia­fan în um­bra unui văl mor­tal. Sunt atât de gin­ga­şi, încât ne e im­po­si­bil să-i atin­gem în via­ţă şi im­po­si­bil să ne mai mul­ţu­me­as­că du­pă ce mor.

Pri­mă­va­ra, aca­să, în Ala­ba­ma, fi­i­ca mea cea mi­că şi-a ri­di­cat ochii spre mi­ne şi m-a între­bat: „Ştii ce voia ma­mi din­tot­de­au­na să fa­cem ?”

Are acum 11 ani, din­tre ca­re pa­tru am fost sin­guri. Pa­tru ani de ase­me­nea între­bări, ca­re m-au fă­cut să tre­sar du­re­ros şi ca­re îmi tot re­a­min­tesc că, fi­in­dcă eu nu mi-am găsit o altă pe­re­che, fe­te­le me­le nu au în pre­aj­mă o fi­gu­ră ma­ter­nă. Şi ca­re îmi re­a­min­tesc de toa­te lu­cru­ri­le pe ca­re nu le-am fă­cut sau nu le pot fa­ce sau sunt prea obo­sit să le încerc sin­gur.

Dar nu pot s-o las pe fi­i­ca mea să va­dă asta, aşa că îi spun: „Nu, nu ştiu. Ce?”

„O gră­di­nă pen­tru flu­turi.”

„Ce idee bună”, îi răs­pund. Şi în si­nea mea: „Chiar e o idee bună. Asta pot să fac.”

Aşa că ale­gem un loc în cur­te şi să­păm mai mul­te gro­pi în ca­re plan­tăm di­ver­se plan­te, in­clu­siv flori pe ca­re flu­tu­rii-mo­narh le ado­ră. Mai ales Lan­ta­na ca­ma­ra şi Bul­bi­ne fru­tes­cens.

Du­pă ce o plan­tăm pe ul­ti­ma, fa­cem un pas îna­poi ca s-o ve­dem cum ara­tă în an­sam­blu. Fi­i­ca cea ma­re îmi spu­ne: „Nu-i rău de­loc. Sper să vi­nă.”

Vor ve­ni. Mai tre­bu­ie doar să aştep­tăm schim­ba­rea de ano­timp, îi spun. Şi vre­mea de­ja înce­pe să se încăl­ze­as­că.

Un co­mer­ciant de flu­turi din Pa­pua de Vest atra­ge mo­lii pen­tru un co­lec­ţi­o­nar ja­po­nez, con­stru­ind cap­ca­ne din ce­ar­şa­furi al­be şi lu­mini pu­ter­ni­ce. Co­mer­cian­tul an­ga­je­a­ză să­teni ca­re să îngri­je­as­că flu­tu­rii din cres­că­to­rie şi să lu­cre­ze ca ghi­zi, creând lo­curi de mun­că ca­re dau flu­tu­ri­lor un rol im­por­tant în eco­no­mia lo­ca­lă, dar ar pu­tea afec­ta efor­tu­ri­le de con­ser­va­re.

Co­lec­ţi­o­na­rii şi co­mer­cian­ţii cum­pă­ră şi vând exem­pla­re de flu­turi din Afri­ca, Asia, ce­le do­uă Ame­rici şi alte re­gi­uni la un eveni­ment anual: Târgul de In­sec­te de la To­kyo, ca­re, de­şi nu are un web­si­te de­di­cat, atra­ge pa­si­o­na­ţi de pe tot mapamondul. Ca şi flu­tu­rii înşi­şi, pia­ţa in­ter­na­ţi­o­na­lă pe ca­re sunt tran­zac­ţi­o­na­ţi se miş­că dis­cret şi e des­tul de greu s-o prin­zi de unde­va... Con­form es­ti­mă­ri­lor, acest co­merţ ar pu­tea ru­la su­te de mi­li­oa­ne de do­lari pe an.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.