În po­fi­da ris­cu­ri­lor, ale­ge să speri

PLANETA ES­TE ÎMPOVĂRATĂ DE CONFLICTE, SCHIMBĂRI DE CLIMĂ, POLUARE, BOLI ȘI ALTE NECAZURI. E UN MOMENT IDEAL SĂ SPERĂM.

National Geographic Romania - - Sumar - TEXT: ANNE LAMOTT

Ne pasc conflicte, schimbări cli­ma­ti­ce și poluare. Ce moment mai bun să fim cât mai op­ti­miști?

AAR TRE­BUI SĂ FII APROAPE NEBUN să te si­mți plin de spe­ra­nță într-o lu­me atât de pli­nă de foa­me­te, ură, schimbări de climă, poluare și in­fes­ta­re, ca să nu mai vor­bim de com­por­ta­men­tul au­to­dis­truc­tiv sau de-a drep­tul exas­pe­rant al anu­mi­tor per­soa­ne, fie ele ce­le­bre sau ve­cini de pa­li­er, nu dăm nu­me.

To­tuși, eu simt o spe­ra­nță ne­măr­gi­ni­tă aproape tot tim­pul. Spe­ra­nța es­te un op­ti­mism une­ori aro­gant, o încre­de­re și o con­vin­ge­re că cei pe ca­re îi iu­besc vor fi bi­ne – că se vor des­cur­ca ori­ce le-ar re­zer­va viața. Spe­ra­nța es­te si­gu­ra­nța că, ori­cât de gra­vă ar pă­rea si­tuația și ori­cât de mult ar du­ra sal­va­rea sau vin­de­ca­rea, ști­i­nța mo­der­nă, împreu­nă cu bu­nă­ta­tea și gri­ja se­me­ni­lor, ne vor lă­sa cu gu­ra căs­ca­tă, în cel mai bun sens po­si­bil.

Spe­ra­nța es­te ra­re­ori (pen­tru mi­ne) pi­ra­mi­da de ra­ze cu aer re­li­gi­os ca­re se fil­tre­a­ză prin nori sau ră­să­ri­tul clișeis­tic. E mai de­gra­bă o hai­nă re­zis­ten­tă, ca o ge­a­că ve­che de pi­e­le: îmi amin­tește că am mai fost pe-aici în împre­ju­rări la fel de înfri­coșă­toa­re și am ieșit la lu­mi­nă

și voi mai ieși și altă­da­tă. Nu tre­bu­ie de­cât să ră­mân bi­ne an­co­ra­tă în ade­văr. Toa­te bu­ne și fru­moa­se, veți spu­ne voi. Dar, în fond, ce înse­am­nă asta – ade­vă­rul?

De­par­te de mi­ne gândul de a de­fini Ade­vă­rul cu A ma­re. Dar îmi cu­nosc ade­vă­rul meu, ca­re es­te: toți oa­me­nii pe ca­re îi cu­nosc, in­clu­siv eu însă­mi, au tre­cut de cel puțin do­uă ori prin epi­soa­de de­vas­ta­toa­re, au su­fe­rit pi­er­deri apa­rent uci­gă­toa­re. To­tuși, am re­zis­tat mu­lțu­mi­tă iu­bi­rii ce­lor apro­piați, bi­za­re­lor pro­pri­e­tăți vin­de­că­toa­re ale tim­pu­lui, bu­nă­voi­nței întâmplă­toa­re a oa­me­ni­lor și, bi­neînțe­les, mu­lțu­mi­tă câi­ni­lor noștri.

La in­ter­va­le re­gu­la­te, viața de­vi­ne cam prea re­a­lă pen­tru gus­tu­ri­le me­le. Lu­mea ma­re pa­re pli­nă de te­ro­riști, poluare, ame­ni­nțări de toa­te fe­lu­ri­le. Lu­mea mea cea mi­că su­fe­ră sfâși­eri – câte­va mo­rți, câte­va des­pă­rțiri, un tânăr ca­re m-a spe­riat îngro­zi­tor câți­va ani la rând – du­pă ca­re mi-e greu să mă țin pe pi­ci­oa­re.

În ast­fel de si­tuații, tind să am una din­tre ur­mă­toa­re­le do­uă re­a­cții: ori că s-a ter­mi­nat cu mi­ne, ori că tre­bu­ie să gă­sesc un vi­no­vat (și să-i co­rec­tez com­por­ta­men­tul). Dar ni­ci­u­na din ce­le do­uă nu sunt co­rec­te. Ade­vă­rul es­te că – prin iu­bi­re, ști­i­nță, co­mu­ni­ta­te, timp și ce­va ce aș îndrăzni să nu­mesc îndu­ra­rea ha­zar­du­lui – se va întâmpla o schim­ba­re fun­da­men­ta­lă și vom des­co­peri că sun­tem din nou se­mi-OK. Și chiar și se­mi-OK poa­te fi un mi­ra­col.

„UNE­ORI TRE­BU­IE SĂ MĂ CON­VING că rai­ul nu e altce­va de­cât o pe­re­che no­uă de oche­lari.” Ci­ta­tul îi apa­rți­ne unui pre­ot ca­re a con­tri­bu­it la înfi­i­nța­rea or­ga­ni­zați­ei Alcoo­li­ci­lor Ano­ni­mi, acum vreo 80 de ani – iar eu, când îmi amin­tesc să-mi pun oche­la­rii aceia, ob­serv mo­ti­ve de spe­ra­nță la fi­e­ca­re pas. La ori­ce co­lț de stra­dă ve­zi con­tai­ne­re de re­ci­cla­re. Ță­ri­le lu­mii se an­ga­je­a­ză în acți­uni se­ri­oa­se împo­tri­va schim­bă­ri­lor de climă. Oli­via, o tână­ră pri­e­te­nă cu fi­bro­ză chis­ti­că, s-a înscris acum doi ani într-un tra­ta­ment ex­pe­ri­men­tal cu nu știu ce me­di­ca­ment nou – și fun­cți­o­nea­ză, ce­ea ce înse­am­nă că va trăi mult mai mult de­cât îndrăz­ni­se­răm noi să sperăm.

Îmi pla­ce pre­zen­tul aces­ta, în ci­u­da te­me­ri­lor și su­fe­ri­nțe­lor noas­tre co­lec­ti­ve. Ador an­ti­bi­o­ti­ce­le. Mă to­pesc du­pă elec­tri­ci­ta­te. Pot să zbor cu avi­o­nul! Iar când îmi amin­tesc de ca­tas­tro­fe­le cli­ma­ti­ce tot mai gra­ve – du­pă ce trec de con­vin­ge­rea că sun­tem pi­er­duți, că a venit Sfârși­tul Lu­mii – îmi amin­tesc ce spu­nea ma­ma unui îndră­git per­so­naj de te­le­vi­zi­u­ne, Mr. Ro­gers: când vi­ne de­zas­trul, pri­vim la cei ca­re aju­tă.

Să pri­vim la vo­lun­ta­rii și la or­ga­ni­zați­i­le de aju­to­ra­re

ca­re înde­păr­te­a­ză dă­râmă­tu­ri­le și ca­re vac­ci­nea­ză co­pi­ii; la avi­oa­ne­le, tre­nu­ri­le și va­se­le ca­re aduc hra­nă ce­lor înfo­me­tați. Să pri­vim la Des­mond Tu­tu și Ma­la­la Yo­u­saf­zai, la Bill Ga­tes și la stu­de­nții ac­ti­viști su­pra­vi­ețu­i­tori ai ata­cu­lui din Par­kland, Flo­ri­da; la ori­ci­ne su­sți­ne să­nă­ta­tea pu­bli­că, la pro­fe­sori și la in­di­vi­zii cu aer de fol­kist hip­pie bă­trân ca­re au de­venit re­pre­zen­ta­nții efor­tu­ri­lor de de­con­ta­mi­na­re a flu­vi­u­lui Hud­son.

Poa­te veți spu­ne că mă­su­ri­le de cu­răța­re a râu­lui au fost o joa­că de co­pii în com­pa­rație cu to­pi­rea ca­lo­te­lor gla­cia­re – caz în ca­re vă voi mu­lțu­mi pen­tru in­for­mație și voi re­ve­ni la încer­ca­rea mea de a fa­ce ce îmi stă în pu­teri. Cei ca­re spun că nu se poa­te ar fa­ce bi­ne să se dea la o par­te din dru­mul ce­lor ca­re chiar fac ce­va.

Luăm mă­suri – can­ti­ne so­cia­le, cu­răța­rea râu­ri­lor, men­to­rat – și apoi apa­re și re­ve­lația: atunci când vin cu spe­ra­nța de a ajuta, am garanția că va exista spe­ra­nță. Atunci îmi crește și mie spe­ra­nța. Dând spe­ra­nță alto­ra, ajung să mă scald în ea și eu.

Cre­ăm bi­ne în lu­me și asta ne dă spe­ra­nță. Plan­tăm bul­bi în pă­mântul re­ce și ta­re ca pia­tra iar­na și ne zdre­lim de­ge­te­le, dar nu ne lă­săm și câte­va luni mai târziu înflo­rește viața – nar­ci­se gal­be­ne, nar­ci­se al­be, la­le­le.

Une­ori, spe­ra­nța e ho­tă­rârea de a nu ne lă­sa imo­bi­li­zați de „pa­ra­li­zia ana­li­zei”. Ve­nim la fața lo­cu­lui, în ciz­me pes­că­rești de cau­ci­uc sau cu bani de do­nații. Tri­mi­tem bani în India și la or­ga­ni­zați­i­le pen­tru pro­te­cția me­di­u­lui și la Uni­u­nea Oa­me­ni­lor de Ști­i­nță Impli­cați și în con­tul pu­blic pen­tru ope­rația un­chi­u­lui Ed.

VREȚI SPE­RA­NȚĂ? În India sunt fa­mi­lii ca­re se tre­zesc pe stră­zi ne­mi­loa­se și pră­fu­i­te și ma­me în să­ră­cie lu­cie ca­re își piap­tă­nă co­pi­ii ca să-i tri­mi­tă la școa­lă. Școa­la e spe­ra­nță. Mai aproape de voi e un ado­les­cent ca­re se re­cu­pe­re­a­ză du­pă o he­mo­ra­gie cra­nia­nă gra­vă și mer­ge la o fa­cul­ta­te pen­tru ti­neri cu ne­voi spe­cia­le – e viu și mai și ca­ră un ghi­oz­dan plin cu că­rți și re­chi­zi­te și pa­che­tul pen­tru prânz. (Mie prânzul îmi dă spe­ra­nță.)

Ați vă­zut pe ci­ne­va ca­re se la­să de băut și se ți­ne de de­ci­zie. Ați ci­tit că nu­mă­rul go­ri­le­lor-de-mun­te din Afri­ca Cen­tra­lă crește con­stant de câți­va ani. Nici nu îndrăz­neam să sperăm – și acum? Da­că o țin așa, o să îno­tăm în go­ri­le-de-mun­te. Se mai întâmplă să sperăm ce­va și să nu se înde­pli­neas­că – dar da­că ale­gem să sperăm mai de­gra­bă în re­zis­te­nța și fo­rța spi­ri­tu­lui ome­nesc, în ino­vație, râs și na­tu­ră, nu vom fi de­za­mă­giți.

Aș vrea să am o baghetă magică cu ca­re să fac politicienii să creadă în climatologie, dar nu am. Am

AȘ VREA SĂ AM O BAGHETĂ

MAGICĂ CU CA­RE SĂ FAC

POLITICIENII SĂ CREADĂ ÎN

CLIMATOLOGIE, DAR NU AM.

AM ÎNCĂLȚĂRI ZDRAVENE CA

SĂ-MI CONTINUI MARȘUL SPRE

ȘTI­I­NȚĂ ȘI RAȚIUNE.

niște încălțări zdravene ca să-mi continui marșul spre ști­i­nță și rațiune. Văd oa­meni ca­re se ri­di­că până la cel mai no­bil și mai ge­ne­ros po­te­nțial al lor, în toa­te di­re­cți­i­le în ca­re pri­vesc – asta când îmi amin­tesc să pri­vesc în sus și în jur, nu la pi­ci­oa­re­le me­le obo­si­te.

Pri­e­te­na mea, Oli­via, de­tes­tă fap­tul că are fi­bro­ză chis­ti­că; trăi­ește fi­e­ca­re cli­pă ce­va mai greu de­cât cei ca­re nu au boa­la. Dar mai me­reu e cea mai ve­se­lă per­soa­nă cu ca­re mă întâlnesc. E încon­ju­ra­tă de in­stru­men­te­le din stu­di­o­ul ei de înre­gis­trări, un­de lu­cre­a­ză la al doi­lea al­bum de cânte­ce pro­prii, vo­ce și chi­ta­ră. Su­ne­tis­tul apa­să pe bu­to­nul de pau­ză când Oli­via tre­bu­ie să tușe­as­că, ce­ea ce se întâmplă des­tul de des. A pri­mit un diag­nos­tic groaz­nic acum 23 de ani, dar cu spri­ji­nul co­mu­ni­tății, ea și pă­ri­nții ei și-au păs­trat spe­ra­nța că, ci­ne știe cum, va fi OK sau cel puțin aproape OK – și ia­tă că a apă­rut un tra­ta­ment ex­pe­ri­men­tal de suc­ces cu un me­di­ca­ment-mi­nu­ne.

Co­pi­ii se re­var­să din la­bo­ra­toa­re­le șco­li­lor echi­pați cu ști­i­nța și pa­si­u­nea de a con­tri­bui la res­tau­ra­rea es­tua­re­lor și a ba­zi­ne­lor hi­dro­gra­fi­ce. Gru­pu­ri­le or­ga­ni­za­te de bi­se­rici aju­tă la să­pa­rea de fântâni pen­tru sa­te din lu­mea în curs de dez­vol­ta­re. Cum spu­nea John Len­non, „La sfârșit, to­tul o să fie OK. Da­că nu e OK, înse­am­nă că nu e sfârși­tul”.

Une­ori, spe­ra­nța es­te un act ra­di­cal, alte­ori es­te o re­a­cție mar­ca­tă de o ge­ne­ro­zi­ta­te dis­cre­tă; une­ori e un al doi­lea avânt sau doar o înțe­le­ge­re mai preg­nan­tă a bi­ne­lui și a fru­mu­seții. Poa­te nu pri­mești ce ți-ai do­rit, dar ajun­gi să co­nști­en­ti­ze­zi im­por­ta­nța vi­eții, a pu­te­rii ini­mi­lor iu­bi­toa­re. Speri să te tre­zești la timp ca să ve­zi zo­rii, pri­me­le ra­ze de soa­re, un ră­să­rit în teh­ni­co­lor, dar pri­me­le ore ale zi­lei sunt învă­lu­i­te în ce­ață. În timp ce aște­pți, coa­ma mun­te­lui se îna­lță nea­gră și mai­es­tu­oa­să pe un cer lăp­tos. Și, da­că ești atent, ve­zi apu­sul lu­nii ca­re ne-a lu­mi­nat în somn. Și apoi ve­zi zo­rii unei zi­le noi.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.