CEL MAI BINE PĂSTRAT SECRET DIN ASIA

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT ȘI FO­TO: ANA HO­GAȘ

Extre­ma sud-es­ti­că a Po­dișu­lui Ti­bet e sin­gu­ra po­rți­u­ne din te­ri­to­ri­ul cul­tu­ral ti­be­tan un­de se poa­te că­lă­tori in­de­pen­dent.

Text și fo­to: Ana Ho­gaș

E poa­te cel mai bine păstrat secret din Asia. Extre­ma su­des­ti­că a Po­dișu­lui Ti­bet, de un­de iz­vo­răsc Me­kon­gul, Yan­gtze și Flu­vi­ul Gal­ben, es­te sin­gu­ra po­rți­u­ne din te­ri­to­ri­ul cul­tu­ral

al Ti­be­tu­lui un­de se poa­te că­lă­tori in­de­pen­dent.

PRIN­TRE IACI

I se spu­ne Ti­be­tul de Est sau Kham. Lo­cal­ni­cii însă îl nu­mesc sim­plu Chus­hi Gan­gdruk, adi­că „4 râuri și 6 mu­nți”. Re­gi­u­nea a fost gu­ver­na­tă spo­ra­dic din Lha­sa până la co­lap­sul Impe­ri­u­lui Ti­be­tan din se­co­lul al IX-lea. După ce a fost cu­ce­rit de au­to­ri­ta­tea chi­ne­ză, Kham a fost di­vi­zat în alte sub­te­ri­to­rii, ca­re au fost ali­pi­te ul­te­ri­or la pro­vin­ci­i­le Si­chuan, Gan­su, Qin­ghai și Yun­nan și la Re­gi­u­nea Au­to­no­mă Ti­bet, un­de ac­ce­sul tu­riști­lor es­te in­ter­zis sau strict res­tri­cți­o­nat.

Ne înce­pem că­lă­to­ria spre Po­dișul Ti­bet în Ri Long. Orășe­lul e cu­nos­cut prin­tre al­pi­niști ca ba­ză pen­tru as­cen­si­u­nea pe Mun­te­le Si­gu­niang (6.250 m), un­de ză­pa­da nu se to­pește ni­ci­o­da­tă. De când cu­tre­mu­rul din 2008 a dis­trus șo­se­aua spre Chen­gdu, vi­zi­ta­to­rii s-au împuți­nat dras­tic. La amia­ză, Ri Long pa­re pus­tiu. Pe stra­da prin­ci­pa­lă gă­sim bu­ti­curi cu pros­ti­oa­re, apro­za­re și res­tau­ran­te un­de atârnă la ma­tu­rat fleici tă­vă­li­te în pi­per. Unul din­tre lo­ca­luri îi apa­rți­ne chiar gaz­dei noas­tre, ca­re și-a tran­sfor­mat ca­sa bă­trâneas­că în pen­si­u­ne. Pe aici to­tul e pe ba­ză de iac, ru­me­gă­to­rul cel mai bine adap­tat la alti­tu­dini ca­re ra­re­ori co­boa­ră sub 4.000 de me­tri. Cât ne spă­lăm cu fur­tu­nul bi­ci­cle­te­le pli­ne de no­roi, ma­sa e ga­ta: ci­u­perci săl­ba­ti­ce so­ta­te în gră­si­me, ne­lip­si­tul orez pe ca­re tro­nea­ză bu­cățe­le de car­ne ma­cră, o su­pă cla­ră din mă­run­taie, to­fu și ce­va ca­re adu­ce la gust cu spa­na­cul. Ti­be­ta­nii nu ri­si­pesc ni­mic. Da­că lap­te­le ia­cu­lui și de­ri­va­te­le sa­le sunt fo­lo­si­te la gă­tit, lâna e tran­sfor­ma­tă în îmbră­că­min­te, pi­e­lea în ha­muri, iar seul în lu­mânări. Pe se­a­ră le ză­rim li­că­rind la fe­res­tre­le ca­ba­ne­lor diao­fang. Arhi­tec­tu­ra din Kham stă sub sem­nul in­flue­nțe­lor chi­ne­ze și in­di­e­ne, adap­ta­te la cli­ma­tul dur din Po­dișul Hi­ma­layan. Aici lo­cu­i­nțe­le sunt ve­ri­ta­bi­le for­tă­rețe. Prin zi­du­ri­le din pia­tră și pă­mânt bă­tă­to­rit, de până la un me­tru gro­si­me la ba­ză și con­stru­i­te încli­na­te spre in­te­ri­or, pen­tru a da ilu­zia de înă­lți­me, nu pot pă­trun­de nici vântul, nici fri­gul. Sin­gu­re­le punc­te vul­ne­ra­bi­le ră­mân uși­le și fe­res­tre­le, așa că ti­be­ta­nii le pro­te­je­a­ză de du­huri re­le cu sim­bo­luri șa­ma­ni­ce.

Pe la prânz se întâmplă să tre­cem prin fața ca­sei lui Lao­zang. Pe poar­tă e tra­sat „no­dul” ma­gic, un sim­bol ca­re amin­tește de ca­rac­te­rul ilu­zo­riu al tim­pu­lui și de com­pa­si­u­nea eter­nă a lui Bud­dha. E ma­re ne­voie de bi­ne­cu­vântări în Ti­bet

Sa­tul me­di­e­val Wori, ce­le­bru pen­tru tur­nul for­ti­fi­cat din cen­tru, e sin­gu­rul din Ti­bet Kham res­tau­rat in­te­gral.

Ce­le mai fru­moa­se tur­nuri for­ti­fi­ca­te Qiang din­tre ce­le cir­ca 80 ră­ma­se în pi­ci­oa­re în toa­tă Chi­na se află în sa­tul Su­o­po, în Pre­fec­tu­ra Gar­ze (sus). Ves­ti­men­tație ti­pic ti­be­ta­nă (stânga jos). Mic de­jun pi­cant în piața din Shan­gri-La, pro­vin­cia Yun­nan (dre­ap­ta jos).

Kham. Viața la mun­te e frumoasă, dar foar­te grea. Ca mai toa­tă lu­mea, Lao­zang are vi­te la pășu­nat, mai sus de Ta Gong. Aici și-a des­chis o mi­că afa­ce­re cu iaurt de iac. Cum­pă­răm o gă­le­tușă pen­tru ci­nă, apoi îi ac­cep­tăm in­vi­tația la un ce­ai. În fun­dul odăii ca­re-i ser­vește de ca­să, ma­ga­zin și han, sunt sti­vu­i­te sal­te­le și per­ne. Pe pe­re­te­le opus e o mi­că bu­că­tă­rie, iar în mij­loc e o ma­să joa­să, cu la­vițe de-a stânga și de-a dre­ap­ta. Pe una din­tre ele moțăie o co­pi­lă. Ne­poa­ta lui Lao­zang.

Ur­me­a­ză zi­le între­gi de pe­da­lat pi­ep­tiș. În toa­te că­tu­ne­le co­coța­te în vârf de deal, ță­ra­nii sunt pre­o­cu­pați să își încar­ce roa­de­le mun­cii în că­ruțe și ca­mi­oa­ne. Zo­na e fai­moa­să pen­tru me­re. Aș zi­ce că ar me­ri­ta să se mândre­as­că și cu oa­me­nii săi, căci de înda­tă ce îmi fac apa­riția, roșie de efort și pu­făind ca o lo­co­mo­ti­vă, să­ten­ce­le mă pof­tesc să mă os­pă­tez cu un măr cro­cant la um­bră, pe băn­cuță. După ce lă­săm mult în ur­mă in­tra­rea în Par­cul Nați­o­nal Si­gu­nian­gshan și in­di­ca­to­rul că­tre ce­ea ce înain­te de cu­tre­mul „5.12” era cea mai ma­re re­zer­vație de urși pan­da din lu­me, dăm pes­te o stu­pa ri­di­ca­tă la răs­cru­ce de dru­muri. Ca toa­te tre­că­to­ri­le pes­te ape, po­dul e aco­pe­rit de ste­a­guri bu­dis­te și de bu­cățe­le de hârtie co­lo­ra­tă, pe ca­re lo­cal­ni­cii au scris de­cla­rații de dra­gos­te și ru­gă­ci­uni. De aici mai avem puțin până în Wori. Sa­tul me­di­e­val es­te ce­le­bru pen­tru tur­nul de apă­ra­re și tre­bu­ie nea­pă­rat vi­zi­tat, pen­tru că es­te sin­gu­rul din Ti­bet Kham res­tau­rat in­te­gral la splen­doa­rea de altă­da­tă.

COSÂNZENE ȘI COWBOY

Do­uă zi­le mai târziu in­trăm în Pre­fec­tu­ra Ti­be­ta­nă Au­to­no­mă Gar­ze, un te­ri­to­riu cam cât ju­mă­ta­te de Ita­lia. Aici po­pu­lația ma­jo­ri­ta­ră nu mai es­te Kham­pa, ci Qiang, una din­tre nați­u­ni­le fon­da­toa­re ale Chi­nei. Etni­cii vor­besc o lim­bă stra­nie, din fa­mi­lia bur­me­zo-ti­be­ta­nă, și sunt cu­nos­cuți pen­tru ele­gan­te­le lo­cu­i­nțe for­ti­fi­ca­te, ui­mi­tor de ase­mă­nă­toa­re cu ce­le ale Sva­ni­lor din Cau­caz. La cir­ca 22 km de orașul Dan Ba o co­tim spre sud și înain­tăm încă 3 km de-a lun­gul Râu­lui Da Du. Po­te­ca e la­tă de o pal­mă și nă­pă­di­tă de ci­u­lini, dar du­ce în sa­tul cu ce­le mai fru­moa­se tur­nuri Qiang din­tre ce­le cir­ca 80 ră­ma­se în pi­ci­oa­re în toa­tă Chi­na. Când ajun­gem în Su­o­po se ri­si­pesc și no­rii. E des­tul ca să ne bu­cu­răm de o pri­ve­liște de basm.

La întoar­ce­rea în Dan Ba ne lă­mu­rim de ce re­gi­u­nii i se mai spu­ne și „Va­lea Co­sânze­ne­lor”. Ca în ori­ce co­mu­ni­ta­te tra­diți­o­na­lis­tă, gro­sul tre­bu­ri­lor cas­ni­ce ca­de în sar­ci­na fe­mei­lor Qiang. Une­le sunt ță­rănci îndoi­te din șa­le sub le­gă­turi im­pre­si­o­nan­te de lem­ne, alte­le sunt ma­me cu prunci în slin­guri din bam­bus le­ga­te pe spi­na­re, sau bu­nici cu șo­rțu­ri­le pă­ta­te de mun­că. Toa­te co­sânze­ne­le au co­sițe bru­ne, împle­ti­te într-o coa­dă groa­să împo­do­bi­tă cu lână fuc­sia și bi­ju­te­rii din ar­gint, tu­coaz și co­ral.

Pan­te­le in­ter­mi­na­bi­le că­tre Dan Ba au fost doar li­niștea de di­nain­tea fur­tu­nii… to­po­gra­fi­ce. Urcăm prin ca­ni­o­nul să­pat de Râul Ya La spre un mun­te de 5.820 m. Ti­be­ta­nii l-au bo­te­zat Za­ra Lhat­se. Dru­mul es­te atât de abrupt și ae­rul atât de să­rac în oxi­gen, că une­ori sunt mai len­tă la pe­da­le de­cât da­că aș mer­ge pe jos. În dre­ap­ta e râul, sin­gu­rul nos­tru com­pa­ni­on. Un to­rent înspu­mat ca­re ri­coșe­a­ză de stânci și ne aco­pe­ră într-o ploaie de pi­că­turi. Mi­roa­se de­ja a iar­nă. Pes­te noap­te tem­pe­ra­tu­ra a scă­zut spre punc­tul de îngheț și no­rii ca­re as­cund soa­re­le ara­tă ca o pă­tu­ră groa­să de lână.

În pas, la 3.915 m, nin­ge. Din fe­ri­ci­re, de-aici până în Ba Mei sunt doar 35 de ki­lo­me­tri de co­bo­râre. Dau jos co­bu­ri­le, răs­co­lesc ge­nți­le și mă dez­brac de win­dstop­per, după ca­re re­fac stra­tul de hai­ne cu tot ce gă­sesc prin ba­ga­je și mă arunc la va­le, cu pe­le­ri­na de ploaie flu­tu­rând bez­me­tic și doar ochii ne­mas­cați de ba­la­cla­va. Dow­nhil­lul se ter­mi­nă la mar­gi­nea es­ti­că a pla­to­u­lui Qin­ghai. Sun­tem în Ba Mei, lo­cul de baști­nă al ce­lui de-al 11-lea Da­lai La­ma. Fos­tul cen­tru de schimb de pe ui­ta­tul Drum al Ce­ai­u­lui şi Cai­lor es­te azi unul din­tre puți­ne­le punc­te via­bi­le de ac­ces spre Lha­sa, prin ameți­toa­rea au­tos­tra­dă Si­chuan-Ti­bet, ca­re tre­ce fix prin oraș. Pe­da­lăm aga­le pe dru­mul prin­ci­pal de­co­rat cu o mu­lți­me de lam­pi­oa­ne roșii – sin­gu­rul semn că ne aflăm to­tuși în Chi­na.

Între timp, vis­co­lul s-a mu­iat într-o ce­ață le­je­ră, iar soa­re­le s-a re­tras din­co­lo de ori­zont. Urbea pa­re des­prin­să din­tr-o pe­li­cu­lă des­pre Ves­tul săl­ba­tic: nu­mai pră­vă­lii cu ha­muri și scu­le, fu­i­oa­re ver­ti­ca­le dea­su­pra gu­ri­lor de ca­nal și gră­ta­re încin­se în fața cârci­u­mi­lor pli­ne cu ple­toși în pă­lă­rii de cowboy, ciz­me cu țin­te și caf­ta­ne chu­ba îmblă­ni­te, cu o mâne­că lă­sa­tă să atârne no­nșa­lant până la pă­mânt, de par­că fi­e­ca­re băr­bat din Ba Mei ar fi ga­ta să tra­gă de la cin­gă­toa­re câte un pa­loș as­cuns.

Ne in­sta­lăm într-un lo­cal mi­nus­cul, mai ales pen­tru că ce-o-fi-în-sti­va-de-si­te-de-bam­bus mi­roa­se ire­zis­ti­bil. Oa­me­nii sunt ca niște bu­nici că­ro­ra le-au venit în vi­zi­tă ne­poții. Ne ofe­ră un spec­ta­col cu­li­nar. Zar­za­va­tul proas­păt adus cu bi­ci­cle­ta de un băi­ețan­dru e mă­ru­nțit, apoi ames­te­cat bine cu un­tu­ră și car­ne de iac, ru­lat în aluat și, în fi­ne, arun­cat în si­te­le ba­bei, ca­re în scurt timp ni-l adu­ce la ma­să sub for­mă de gă­luște bao­zi. Fes­ti­nul nu e com­plet fă­ră zhou, ze’er gen la aburi și fi­er­tu­ra de to­fu cu ca­re de­ja sun­tem obișnu­iți.

A do­ua zi mer­gem să luăm și pulsul pi­eței. La ora 6, ta­ra­be­le gem de cru­di­tăți. O alee e de­di­ca­tă nu­mai rațe­lor – vii sau frip­te în cup­toa­re de ala­mă, după ce au fost în pre­a­la­bil ma­ri­na­te în mi­e­re și ames­te­cul clasic de cinci con­di­men­te din bu­că­tă­ria can­to­ne­ză. Pen­tru mi­cul de­jun ale­gem însă ce­va foar­te ti­be­tan: o po­rție zdra­vă­nă de car­bo­hi­drați și glu­ci­de. E ușor să faci tsom­pa chiar la ti­ne aca­să. Arun­că un pa­chet de unt cât mai gras într-un ce­aun de lap­te și pu­ne oa­la pe foc. Da­că nu s-a îngroșat su­fi­ci­ent, adau­gă unt în con­ti­nua­re. Din pas­ta căl­duță și făi­nă de orz, fră­mântă cu mâna mici bom­be ca­lo­ri­ce ca­re îți pot asi­gu­ra ener­gia pen­tru cel puțin un ul­tra-ma­ra­ton.

LA SUD DE BUD­DHA

După Ba Mei avem de tra­ver­sat un ul­tim ca­ru­sel al­pin. Vi­ra­je­le sunt lun­gi și strânse. Pei­sa­jul se dez­vă­lu­ie lent. Ta Gong (sau Lha­gang) e chiar la ju­mă­ta­tea dis­ta­nței. Aici, în ae­rul ra­re­fiat de la aproa­pe 4.000 de me­tri alti­tu­di­ne, se întind pășu­ni­le an­ces­tra­le ale Ti­be­tu­lui de Est. Dar în epo­ca vi­te­zei, până și te­ri­to­ri­ul no­ma­zi­lor s-a mai schim­bat. O stu­pa și un han ofe­ră lo­curi de întâlni­re pen­tru ci­o­bani și pe­le­rini. Spre est s-a coa­gu­lat un că­tun, iar la­ma­se­ria fon­da­tă în anul 652 și dis­tru­să în tim­pul Re­vo­luți­ei Cul­tu­ra­le din Chi­na a fost re­fă­cu­tă și es­te din nou în uz.

Tra­gem pes­te noap­te la ci­ne­va din sat. Obloa­ne­le ca­ba­nei sunt de­co­ra­te cu ung dkar, scoi­ca prin ca­re ci­că s-ar pu­tea au­zi chiar vo­cea lui Bud­dha. Ia­tă tre­cu­tul ge­o­lo­gic al Ti­be­tu­lui, când­va un fund de oce­an, dis­ti­lat în șa­ma­nism. Ca­sa e întu­ne­coa­să și re­ce. Gaz­da ne pof­tește să ne lă­săm ba­ga­je­le în sa­lo­nul cu prici și go­din gi­gan­tic pe mij­loc. Arun­căm un ochi prin ma­ga­zia de ali­men­te, apoi tre­cem prin an­treu în ul­ti­ma încă­pe­re, ca­re pa­re să fie to­to­da­tă bu­că­tă­rie și li­ving. Ne-am adu­nat – noi, gaz­da și cei trei co­pii – în ju­rul reșo­u­lui elec­tric și încer­căm să ne dez­mo­rțim. For­mu­le­le de sa­lut oda­tă epu­i­za­te, con­ver­sația lânce­zește. Din plic­ti­se­a­lă, bem ce­ai. În Ti­bet asta înse­am­nă câte­va frun­zu­lițe ră­tă­ci­te în apă îndoi­tă cu lap­te și su­fi­ci­ent unt încât să pro­voa­ce un atac co­ro­na­rian ra­pid chiar și unui cal. Spre mi­e­zul no­pții gaz­da noas­tră se apu­că să ci­o­pârțe­as­că un di­ta­mai pi­ci­o­rul de iac, di­rect pe po­dea. Cu­mi­nți, ne re­tra­gem în odaia de ală­turi, un­de ador­mim ve­ghe­ați de un pos­ter se­xy, sub ca­re atârnă chi­pul ac­tua­lu­lui Da­lai La­ma, de­cu­pat din­tr-un ziar.

Di­mi­neața e înșe­lă­tor de se­ni­nă. Ge­rul de pes­te noap­te încă nu s-a ri­si­pit. Ca să mă pot spă­la pe di­nți, tre­bu­ie să sparg poj­ghița de ghe­ață ca­re astu­pă ro­bi­ne­tul din cur­te. Oa­re ce su­flet mi­los ne-o fi înve­lit cu ce­le trei plă­pu­mi sub ca­re ne-am tre­zit?

Din Ta Gong mer­gem pa­ra­lel cu va­lea Râu­lui Li­qi până la con­flue­nța din­tre Zhe­duo și Ya La, un­de se află ca­pi­ta­la pre­fec­tu­rii. Orașul Dar­tsen­do e flan­cat de vârfuri de pes­te 7.000 de me­tri înă­lți­me și de ghețari eterni, ca­re dau naște­re spre est ma­re­lui Yan­gtze. Până în 1955, Gar­ze a fă­cut par­te din Ti­bet. Astă­zi doar mai puțin de ju­mă­ta­te din pre­fec­tu­ră e lo­cu­i­tă de ti­be­tani Kham­ba și doar o cin­ci­me din po­pu­lație e de et­nie Qiang, Yi și Hui. Res­tul re­zi­de­nți­lor sunt Han, la fel ca în toa­te me­tro­po­le­le și pro­vin­ci­i­le bo­ga­te din Chi­na. Piața cen­tra­lă din Dar­tsen­do e un ade­vă­rat mo­zaic uman. No­ma­zi și orășeni s-au adu­nat la fi­nal de se­zon, ca să târgu­ias­că ce­le ne­ce­sa­re pen­tru iar­nă: car­ne des­hi­dra­ta­tă, mu­ră­turi, lână, omi­zi yar­tsa gun­bu cu­nos­cu­te ca o po­ten­tă via­gra hi­ma­laya­nă, alte le­a­curi din plan­te și ca­lu­puri de ce­ai ne­gru din Ya’an, am­ba­la­te în pi­e­le de iac și cântă­rind între o ju­mă­ta­te de ki­lo­gram şi 3 kg fi­e­ca­re. Acum mul­te se­co­le ace­as­ta era ade­vă­ra­ta mo­ne­dă de schimb din Es­tul înde­păr­tat. Avan­sul fe­ro­ce al hoar­de­lor lui

Fe­mei Bai și Li. Cu nu mai puțin de 26 de mi­no­ri­tăți et­ni­ce in­di­ge­ne, Yun­nan es­te cea mai di­ver­să pro­vin­cie a Chi­nei.

Gen­ghis-Han că­tre ini­ma Impe­ri­u­lui chi­nez nu a fost oprit de Ma­re­le Zid, ci de tro­cul cu ce­ai și cai ti­be­tani. Lit­hang e ul­ti­mul loc în ca­re sun­tem întâmpi­nați cu tas­hi de­leg!, adi­că „bu­nă zi­ua”, în ti­be­ta­nă. Mi se pa­re re­mar­ca­bil că în acest mo­dest orășel de la mun­te au fost iden­ti­fi­cați de­ja doi li­deri spi­ri­tua­li bu­diști: cel de-al 7-lea și al 10-lea bod­hi­sat­tva. Poa­te aces­ta es­te mo­ti­vul pen­tru ca­re în la­ma­se­ria de la pe­ri­fe­rie, cea mai ma­re din între­a­ga pro­vin­cie, cre­din­ci­oși­lor li se per­mi­te să se re­cu­le­a­gă în fața por­tre­tu­lui lui Da­lai La­ma, deși lă­cașul de cult se află ofi­cial pe te­ri­to­riu chi­nez. Din Lit­hang ți­nem di­re­cția sud prin go­lul al­pin. La gra­nița din­tre pro­vin­ci­i­le Si­chuan și Yun­nan, pei­sa­jul se des­chi­de larg, că­tre mu­nți înză­pe­ziți ca­re par să fi fost az­vârliți cu fu­rie din cer. Dru­mul ur­că re­pe­de la 4.696 m în pa­sul Tu Er Shan. O ni­mi­ca toa­tă față de Hai Zi Shan, un­de har­ta in­di­că 4.998 m! Pe cul­me, vis­co­lul fa­ce ste­a­gu­ri­le de ru­gă­ci­u­ne să ples­neas­că aproa­pe ca niște bi­ce. Însă ori­cât ar fi de frig, toți pe­le­ri­nii ca­re se îndre­ap­tă pe jos spre Lha­sa pen­tru a cău­ta pu­ri­fi­ca­re su­fle­te­as­că sau ca­lea că­tre o reîncar­na­re mai fa­vo­ra­bi­lă se opresc mă­car câte­va mi­nu­te, pen­tru a ce­rși bu­nă­voi­nța mun­te­lui cu un Om Mani Pad­me Hum.

PARADIS REGĂSIT

Da­că bu­diștii cau­tă ilu­mi­na­rea în Hi­ma­laya, tu­riștii oc­ci­den­ta­li și cei chi­ne­zi se îmbul­zesc în Shan­gri-La. Orașul es­te unul din­tre ce­le mai ră­su­nă­toa­re suc­ce­se de mar­ke­ting din Asia. O Sham­bha­la in­ven­ta­tă. Acum un de­ce­niu, Shan­gri-La încă se mai nu­mea Zhon­gdian, iar car­ti­e­rul is­to­ric un­de azi sunt ne­nu­mă­ra­te ca­fe­ne­le șic și res­tau­ran­te cu fon­due de iac ză­cea în ru­i­nă. Ca­ba­ne­le diao­fang fu­se­se­ră aban­do­na­te sau pur și sim­plu fo­lo­si­te ca lem­ne de foc. Dar de­par­te de sa­tul neînsem­nat, ve­chi de 1.300 de ani, pe pla­je­le din Goa și la pe­tre­ce­ri­le de Lu­nă pli­nă din Thai­lan­da se anu­nța o re­vo­luție. Do­rin­ţa oc­ci­den­ta­li­lor de a des­co­peri Tă­râmul Eter­nei Fe­ri­ciri re­năs­cu­se. Bac­kpac­ke­rii vor­be­au des­pre pro­ba­bi­li­ta­tea unui nou paradis te­res­tru. Un loc un­de s-ar fi pu­tut trăi în pa­ce și ar­mo­nie, de­par­te de ori­ce de­lir ci­ta­din. Nu era o idee toc­mai no­uă. Scri­i­to­rul Ja­mes Hil­ton de­di­ca­se unei ast­fel de uto­pii ro­ma­nul Ori­zont pi­er­dut, pu­bli­cat pen­tru pri­ma oa­ră prin anii ’30. Oa­re de la ci­ne să fi por­nit zvo­nul că ide­a­lul des­cris în car­te ar exis­ta cu ade­vă­rat?

Cert e că gu­ver­nul chi­nez nu a lă­sat o ast­fel de opor­tu­ni­ta­te să-i sca­pe. Zhon­gdian a fost re­bo­te­zat și re­po­pu­lat aproa­pe pes­te noap­te. La scurt timp, ho­te­lu­ri­le de­co­ra­te cu un coc­ktail de ele­men­te ti­be­ta­ne s-au um­plut de tu­riști.

E su­fi­ci­en­tă o plim­ba­re scur­tă prin cen­trul lo­ca­li­tății pen­tru a ob­ser­va cât de di­fe­ri­tă es­te con­fi­gu­rația et­ni­că din Yun­nan. Pro­vin­cia are o su­pra­față com­pa­ra­bi­lă cu Fra­nța și e măr­gi­ni­tă de Vi­et­nam, Laos, Bur­ma, Re­gi­u­nea Au­to­no­mă Ti­bet și de pre­fec­tu­ri­le Si­chuan, Gu­iz­hou și Guan­gxi. În ace­lași timp, Yun­nan es­te și cea mai di­ver­să par­te a Chi­nei. Din­tre ce­le 55 de mi­no­ri­tăți et­ni­ce, nu mai puțin de 26 trăi­esc aici. Ma­ga­zi­ne­le de su­veni­re din Shan­gri-La le com­pli­men­te­a­ză pe toa­te abun­dent. Brăță­ri­le din lână mi se par ge­ne­ri­ce, trais­te­le de fac­tu­ră mai cu­rând pe­ru­via­nă, iar mal­dă­re­le de șal­vari cu im­pri­meuri psi­he­de­li­ce și pon­cho-uri­le cu ci­u­curi din măr­ge­le mă la­să in­di­fe­ren­tă. Mai târziu mă de­za­mă­gește și spec­ta­co­lul de dans din piață, un­de niște fe­te Han se bâțâie pe acor­duri in­cer­te. Bur­ge­rul de iac în ca­re am in­ves­tit o ave­re îmi la­să un gust amar. A do­ua zi caut să îmi re­ca­păt zen-ul la câți­va ki­lo­me­tri buni de pe­da­lat de Shan­gri-La. Aco­lo, la li­mi­ta din­tre fânețe co­si­te și pia­tră, din­tre con­su­me­rism ab­surd și aus­te­ri­ta­te fă­ră me­na­ja­men­te, se îna­lță o ca­să a zei­lor. Am 146 de trep­te de ur­cat până la ea. E un drum ca­re îmi im­pu­ne răb­da­re și sme­re­nie.

Gan­den Sum­tse­ling Gom­pa es­te re­pli­ca stră­lu­ci­tă a Pa­la­tu­lui Po­ta­la din Lha­sa, un­de în zi­ua de azi es­te atât de greu de ajuns. Com­ple­xul se des­fășoa­ră pe mai mul­te ni­ve­luri. Ace­as­ta es­te cea mai im­por­tan­tă la­ma­se­rie din sud-ves­tul Chi­nei, cti­to­ri­tă de însuși Da­lai La­ma în se­co­lul al XVII-lea și cu pes­te 700 de că­lu­gări de et­nii di­fe­ri­te în re­zi­de­nță per­ma­nen­tă. Mai întâi vi­zi­tez ca­pe­le­le de la pri­mul ni­vel. Des­co­păr că sunt con­stru­i­te sub di­nas­tia Qing, însă de­di­ca­te cos­mo­go­ni­ei Na­xi. Urmă­toa­re­le cu­rți in­te­ri­oa­re și să­li de ru­gă­ci­u­ne sunt închi­se pen­tru re­no­va­re. Mai sus, tem­plul cen­tral se des­fășoa­ră de-a lun­gul unei te­ra­se lar­gi, cu un sanc­tuar Bai la stânga, unul la dre­ap­ta și în loc de fața­dă, o ta­pi­se­rie groa­să din lână de iac și ra­fie ca­re des­par­te ve­ran­da de in­te­ri­or. Sin­gu­rul de­cor es­te o ti­mo­nă – sim­bol co­mun te­o­lo­gi­i­lor bu­dis­tă și hin­du­să, sem­ni­fi­când con­ti­nu­i­ta­tea vi­eții, ci­cli­ci­ta­tea des­ti­nu­lui și ur­ze­a­la in­vi­zi­bi­lă ca­re ți­ne toa­te as­pec­te­le exis­te­nței împreu­nă. Mi se pa­re o me­ta­fo­ră po­tri­vi­tă. Ia­tă cum înain­te de a fi co­mu­nis­tă și din­co­lo de pro­pa­gan­da po­li­ti­cal­ly in­cor­rect, Chi­na ră­mâne tri­ba­lă.

Îmi fac cu­raj și pășesc pe co­ri­do­rul întu­ne­cat ca­re mă con­du­ce că­tre pânte­ce­le la­ma­se­ri­ei, un­de ta­va­nul îmbră­cat în foiță de aur se spri­ji­nă pe zeci de Bud­dha de opt me­tri înă­lți­me. Alta­rul es­te pus­tiu. Să fii sin­gur într-o ța­ră cu 1,6 mi­liar­de de oa­meni, încon­ju­rat de po­vești de la înce­pu­tul lu­mii, es­te de-a drep­tul su­pra­re­a­list. La asta fă­cea oa­re alu­zie Ja­mes Hil­ton atunci când a scris des­pre o „li­niște pro­fun­dă, ca­re amo­rțește si­mțu­ri­le” în Shan­gri-La?

Spre se­a­ră, mer­gem să fo­to­gra­fi­em roa­ta de ru­gă­ci­u­ne ti­be­ta­nă din lo­ca­li­ta­te, un co­los de 21 de me­tri și 60 de to­ne, pe ca­re în mod nor­mal abia da­că îl pot urni ze­ce inși. Avem amândoi chi­pu­ri­le se­ni­ne, ar­se de soa­re. La ca­pă­tul aces­tei că­lă­to­rii prin Ti­bet Kham, o lu­me ca ace­ea din Ori­zon­tul pi­er­dut, un­de tim­pul nu exis­tă, pa­re plau­zi­bi­lă. Îmi ima­gi­nez cum ar fi să ră­mânem în Shan­gri-La pen­tru tot­de­au­na. Când mă dez­me­ti­cesc din vi­sa­re, tot nu gă­sesc ni­ci­un mo­tiv pen­tru a ple­ca.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.