CHEMAREA SĂLBĂTICIEI

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT: CĂ­TĂ­LIN GRU­IA FO­TO: COS­TAS DU­MI­TRES­CU

Aven­turi pe 4 roți în Par­cul Na­tu­ral Put­na-Vran­cea. Text: Că­tă­lin Gru­ia

Fo­to: Cos­tas Du­mi­tres­cu

Aven­turi pe 4 roți în Par­cul Na­tu­ral Put­na-Vran­cea

Pre­ze­nța aces­tui

vână­tor de top ga­ran­te­a­ză să­nă­ta­tea

eco­sis­te­me­lor din Par­cul Na­tu­ral Put­naVran­cea. În ace­as­tă arie pro­te­ja­tă trăi­esc

mi­ni­mum 22 de lupi ca­re for­me­a­ză

cinci hai­te.

Şi noi 5, lângă ma­şi­nă, înge­nun­che­a­ţi lângă Sil­viu Chi­riac, un Ma­xi­mus al Mu­nți­lor Vrancei, cu fre­za, băr­bu­ţa, fi­zi­cul şi cha­ris­ma iden­ti­ce cu ce­le ale ero­u­lui din Gla­dia­to­rul, meş­te­rind la con­tac­te­le unui dis­po­zi­tiv so­nor. Sun­tem în Car­pa­ţii Ori­en­ta­li un­de, gra­ţie ha­bi­ta­te­lor fo­res­ti­e­re in­tac­te şi gra­du­lui re­dus de frag­men­ta­re an­tro­pi­că, încă hă­lă­du­i­esc mii de car­ni­vo­re mari. Sil­viu Chi­riac, de la Agen­ţia pen­tru Pro­tec­ţia Me­di­u­lui Vran­cea, e ma­na­ge­rul Wol­fli­fe, pri­mul proi­ect de con­ser­va­re ro­mânesc de­di­cat ex­clu­siv lu­pu­lui. În noap­tea asta, Sil­viu ne-a scos la o se­si­u­ne de ur­lat la lupi. Teh­ni­ca wol­fho­u­ling e una din­tre me­to­de­le de a lo­ca­li­za lu­pii şi de a es­ti­ma nu­mă­rul mi­nim de in­di­vi­zi din are­a­lul cer­ce­tat.

Mai au­zi­sem eu cânte­cul „co­pi­i­lor nop­ţii“, cum îi alin­tă Dra­cu­la lui Cop­po­la, însă via­ţa trăi­tă ba­te ori­ce film. Când Sil­viu a apă­sat pe play şi ur­le­tul de lup tângu­i­tor, gu­tu­ral, pre­lung s-a înăl­ţat mi­nu­te bu­ne pes­te vârfu­ri­le bra­zi­lor, am sim­ţit fi­ori pe şi­ra spi­nă­rii. Co­pi­ii noş­tri şi-au dus mâi­ni­le la ure­chi. Fi­ul meu de 7 ani, Vla­di­mir, a înce­put să plângă și a dat bir cu fu­gi­ţii în Toyo­ta. Sil­viu sus­ţi­ne că a exis­tat un ur­let de răs­puns. Slab. Mas­cat de tro­păi­tul şi fâșâia­la con­ti­nuă a co­pi­i­lor, în ci­u­da încrun­tă­ri­lor şi sss-uri­lor lui. Am re­pe­tat chemarea de vreo 6 ori, în lo­curi di­fe­ri­te. Pe Vla­di­mir însă n-a fost chip să-l mai con­vin­gem să ia­să din ma­şi­nă. Na, pof­tim tre­bu­şoa­ră! Şi când mă gândesc cât am mun­cit s-o con­ving pe Adi­na să ne la­se să venim încoa­ce. Şti­ţi că une­le so­ţii au nu-ul mai pu­ter­nic de­cât o la­bă de urs. Aşa că mi-am pre­gă­tit bine ple­doa­ria. Com­plo­ta­sem di­nain­te cu fo­to­gra­ful Cos­tas Du­mi­tres­cu să eva­dăm împreu­nă cu fi­ii

DEA­SU­PRA – PUZDERIE DE STELE ŞI O LU­NĂ CA UN OU DE PAŞTE ROŞGĂLBUI. DE JUR-ÎMPREJUR – PĂ­DU­RE NEBUNĂ ȘI ÎNTUNERIC

BEZNĂ.

noş­tri o săp­tă­mână un­de­va în ini­ma pă­du­rii, să le plan­tăm în su­flet să­mânţa dra­gos­tei de na­tu­ră, spe­rând să cre­as­că în anii ce vor ur­ma mai pu­ter­ni­că de­cât jo­cu­ri­le pe cal­cu­la­tor. I-am evo­cat Adi­nei ri­tua­lu­ri­le iniția­ti­ce din ve­chi­me ce mar­cau tran­sfor­ma­rea băi­eți­lor în băr­bați. I-am ex­pli­cat că avem în ve­de­re o ex­pe­ri­en­ţă pre­mi­um, un­de to­tul a fost ales pe sprânce­a­nă. Că vom mer­ge cu no­ua Toyo­ta RAV4 Hy­brid, SUV-ul eco­re­la­xant, în Par­cul Na­tu­ral Put­na-Vran­cea – un bas­ti­on pen­tru ur­şii, lu­pii şi râşii Ro­mâni­ei. Fă­ră cu­rent, fă­ră net, fă­ră te­le­foa­ne, fă­ră ne­ves­te! Dar cu o că­lău­ză pe cin­ste: Sil­viu Chi­riac!

– La­să vră­je­a­la, a zis Adi­na. De fapt, vre­ţi o săp­tă­mână de băi­ețe­a­lă… fă­ră mi­ne! OK, pu­te­ţi mer­ge, dar ave­ţi gri­jă la ur­şi.

Am ple­cat din Mu­reş cu bă­trâna noas­tră doam­nă Opel Astra, tre­când Mun­ţii Gur­ghi­u­lui pe dru­muri fo­res­ti­e­re pe la Lă­puş­na-Baf­ta-Re­me­tea, mâncând ki­lo­me­tri cu lin­gu­roi­ul pe ru­ta Mi­er­cu­rea Ci­uc-Târgu Se­cu­i­esc, ur­mând să fa­cem jonc­ţi­u­nea cu Cos­tas şi fi­ul lui, ca­re veneau din Bu­cu­reş­ti cu no­ul RAV4 Hy­brid de la Toyo­ta, la Lep­şa, fix la mij­loc.

Când ba­te vântul sus, în Go­lul Lep­şei, nu se prea încur­că. Dar acum par­că se între­ce pe si­ne. Să te dea jos, nu alta. De jur-împrejur ma­rea de iar­bă se un­du­i­ește în va­luri fu­ri­oa­se. De aici ai di­nain­tea ochi­lor poa­te cel mai întins corp de pă­du­re neîntre­rup­tă din Ro­mânia, un bloc com­pact de 150 km, în ini­ma Car­pa­ţi­lor Ori­en­ta­li. Ne-am oprit pu­ţin să ne tra­gem su­fle­tul şi să ne lău­dăm ma­şi­na. Co­pi­ii au ri­di­cat un zmeu.

Măr­tu­ri­sesc, am avut o strânge­re de ini­mă când am co­tit-o de pe as­fal­tul cu ser­pen­ti­ne ame­ţi­toa­re al DN 2D, ca­re le­a­gă Târgu Se­cu­i­esc de Foc­şani, in­trând pe un drum fo­res­ti­er pen­tru a ur­ca mai întâi pe ve­chi­ul drum al son­dei, apoi prin poia­nă, până sus, la Vârful Lep­şa (1.390 m), pe li­mi­ta ves­ti­că a Par­cu­lui Na­tu­ral Put­na-Vran­cea. Atât de bine se com­por­ta­se Toyo­ta noas­tră cea no­uă pe as­falt, încât am cre­zut-o du­du­ie de oraş, aran­ja­tă, ru­ja­tă şi ma­chia­tă să ru­pă gu­ra târgu­lui pe bu­le­var­de, nu să măr­şă­lu­ias­că prin hârtoa­pe, că­ză­ceş­te.

M-am înşe­lat! Îmi spu­se­se un amic: RAV4 nu e doar cal de cur­se, ci o bes­tie de po­va­ră ca­re nu te va lă­sa la greu. A por­nit să se ca­ţe­re ca o ca­pră nea­gră pe cau­ci­u­curi, pru­den­tă şi si­le­nți­oa­să ca un râs flă­mând amuși­nând pe dru­muri fo­res­ti­e­re spă­la­te de vi­i­turi până la osa­tu­ra de bo­lo­vani, ca o co­me­tă-păun eta­lându-și o coa­dă lun­gă de praf în por­ţi­u­ni­le mai pla­te. Pen­tru niş­te oa­meni ai pă­du­rii ca noi, Toyo­ta ace­as­ta hi­bri­dă pa­re o na­vă spa­ţia­lă. E, fă­ră du­biu, cea mai smart mași­nă din viața mea, de­ja cu o roa­tă în era pi­lo­tu­lui au­to­mat în toa­te ce­le – de la por­ni­re până la închi­de­rea por­tba­ga­ju­lui.

Vântul nă­pras­nic din Go­lul Lep­şei ţi­ne co­pi­ii ocu­pa­ţi

şi zmeul pe cer. Toyo­ta RAV4 Hy­brid, SUV-ul eco­re­la­xant, com­ple­te­a­ză cu ele­ga­nță ta­blo­ul săl­ba­tic al înăl­ţi­mi­lor.

Într-o oră se fa­ce noap­te. E po­si­bil să şi plo­uă, tre­bu­ie să ne fa­cem ra­pid un adă­post”, tu­nă Sil­viu că­tre cei trei puş­ti cu fu­muri de oraş: Da­vid (12 ani, fi­ul lui Cos­tas), Andu (10 ani, fi­ul lui Sil­viu) şi Vla­di­mir (7 ani, fi­ul meu). Am ajuns, în sfârşit, în poia­na nu­mi­tă Stâna Mo­der­nă (după o stână ca­re a fost aici când­va). Şi sun­tem cam obo­si­ţi. În ur­mă cu pa­tru ore am par­cat ma­şi­na la ca­ba­na de vână­toa­re Zboi­na (pă­cat că a ajuns așa o ba­bă de­cre­pi­tă și aban­do­na­tă, tre­bu­ie să fi fost o fru­mu­sețe acum câți­va ani) şi am por­nit-o pe jos că­tre re­leul de pe Vârful Zboi­na Nea­gră (1.349 m) vânând boa­be de zmeu­ră şi ur­me de urs. În zo­na asta a fost li­nia fron­tu­lui în Pri­mul Răz­boi Mon­dial. Pe alo­curi încă se mai ghi­cesc ur­me de tran­şee. Unii mai no­ro­coși pot gă­si chiar și gloan­ţe, gre­na­de, obu­ze. Ici şi co­lo ne-am oprit din marş în zmeu­riş cu ochii în pa­tru după dl Urs, înde­sând în gu­ră fruc­te ro­za­lii. Apoi am in­trat în pă­du­re, înde­sând în pla­se ci­u­perci – iu­ţari şi găl­bi­ori.

Acum însă se apro­pie noap­tea şi pro­be­le de su­pra­vi­e­ţu­i­re pen­tru cei trei puş­ti.

Cum vom fa­ce adă­pos­tul? Gâlce­a­va băi­e­ţi­lor noş­tri, me­reu în com­pe­ti­ţie, pa­re fă­ră sfârşit. Vin cu pla­nuri pes­te pla­nuri, se iau la ce­ar­tă din ori­ce. Mi-e clar că vom dor­mi sub ce­rul li­ber.

Dar des­tul cu de­mo­cra­ţia asta prost înţe­le­a­să! Sil­viu in­ter­vi­ne cu ma­ce­ta în mână şi re­te­a­ză vârful unui brad us­cat din apro­pi­e­re. Re­zul­tă un ca­targ pe ca­re îl spri­ji­nă între doi co­paci la un ca­păt, iar la ce­lă­lalt îl sus­ţi­ne cu do­uă be­ţe pu­se în x. Apoi taie mul­te cren­gi de brad pe ca­re băi­e­ţii le ca­ră şi încep să le clă­de­as­că. Co­tețul nos­tru ver­de înce­pe să prin­dă for­mă, poa­te chiar o scoa­tem la ca­păt!

– Nu vre­au să mai ajut, zi­ce Andu, şi îşi ba­gă cu­ţi­tul în te­a­ca de la brâu. Ga­ta! Și se trânteş­te în iar­bă.

Până la ur­mă a ie­şit ce­va sub ca­re să ne pu­tem ghe­mui la ne­voie…

A venit tim­pul să fa­cem fo­cul. Tot sub for­ma unei pro­be. Sil­viu le-a împăr­ţit băi­eți­lor în mod egal sur­ce­le şi chi­bri­turi. La 20.19 fix a dat star­tul.

Ia­tă-i acum pe cei trei puş­ti în ge­nun­chi, fi­e­ca­re clă­din­du-şi pi­ra­mi­da lui de așchii pes­te in­gre­di­en­tul in­fla­ma­bil secret: coa­ja de mes­te­a­căn, ju­mu­li­tă în fâşii sub­ţi­re­le ca foița de ţi­ga­ră.

Vla­di­mir o ia pe scur­tă­tu­ră: fa­ce o mo­vi­li­ţă din nu­mai 5-6 sur­ce­le şi în mai puțin de 18 se­cun­de, din gră­mă­joa­ra din fa­ţa lui iz­buc­nește o pă­lă­laie pe ca­re apoi o ali­men­te­a­ză cu res­tul de lem­ne. Vântul ba­te cu pu­te­re, cei­lal­ţi doi băi­e­ţi mai mari, ca­re și-au clă­dit mai întâi toa­te sur­ce­le­le, sca­pă­ră chi­brit după chi­brit. Ni­mic! Le in­tră în ochi fum de la fo­cul lui Prâslea. Se ener­ve­a­ză, pro­tes­te­a­ză. Dar reu­şesc to­tu­şi să-l aprin­dă aproa­pe în ace­la­şi timp 7 mi­nu­te mai târziu. Într-un fi­nal, fo­cu­ri­le sunt strânse la un loc, ce­au­nul cu apă de iz­vor atârnă pes­te lim­bi­le lui ro­şii – fa­cem pas­te car­bo­na­ra cu găl­bi­o­rii cu­le­şi mai de­vre­me.

Înain­te de cul­ca­re pu­nem şi o cap­ca­nă fo­to. Și de di­mi­nea­ţă avem con­fir­ma­rea că ne-a dat târcoa­le… vul­pea.

Ga­ta toa­tă lu­mea? Sus, în ma­şi­nă, mer­gem să fa­cem caș pe imaș! Din as­fal­tul din Bârseş­ti până pe De­a­lul Su­ra, un­de e stâna fa­mi­li­ei Chi­ri­lă, e un drum de că­ru­ţă ane­voi­os, prin­tre bo­lo­vani mari. Încă o pro­bă de foc

pen­tru Toyo­ta noas­tră. Va­ra, stâna se mu­tă la mun­te în zo­na Ca­ba­la­su­lui de pe Va­lea Ză­ba­lei, un­de ob­ştea Bârseş­ti are pă­şuni întin­se. Sil­viu îl cu­noaște bine pe ci­o­ba­nul Cos­tel Chi­ri­lă pen­tru că ace­as­tă zo­nă fa­ce par­te din are­a­lul de im­ple­men­ta­re a proi­ec­tu­lui Li­fe Ursus, fi­ind am­pla­sa­tă în apro­pi­e­rea si­tu­ri­lor Na­tu­ra 2000 Căl­dă­ri­le Ză­ba­lei şi Şin­dri­li­ţa.

Cos­tel Chi­ri­lă e unul din­tre cei ca­re au pri­mit prin pro­gra­mul Li­fe Ursus im­ple­men­tat de Agen­ţia pen­tru Pro­tec­ţia Me­di­u­lui Vran­cea gar­duri elec­tri­ce ca­re țin la dis­tan­ţă săl­bă­ti­ci­u­ni­le. Stâna lui Chi­ri­lă e cu­ră­ţi­că şi îngri­ji­tă, ca­sa pen­tru oas­pe­ţi un­de sun­tem pof­tiți e mi­că, dar poa­te cea mai mo­der­nă în ca­re am fost, iar ci­o­ba­nul nos­tru e un tip mă­run­ţel, pe la 50 de ani, glu­meţ, bo­nom, cu pă­lă­ri­u­ţa ro­tun­dă pe creş­tet. Cu amă­ră­ci­u­ne în glas, ne spu­ne că afa­ce­rea îi mer­ge tot mai greu, a fost ne­voit să vândă 100 de oi ca să ia­să din iar­nă, pre­ţu­ri­le pen­tru car­nea de mi­el au scă­zut la ju­mă­ta­te anul aces­ta, via­ţa la stână e grea şi mână de lu­cru nu se gă­seş­te de­cât prin­tre be­ţi­vani şi neis­pră­vi­ţi, iar el nu vrea să se încur­ce cu aşa aju­toa­re. „Tre­bu­ie să fa­cem to­tul noi, în fa­mi­lie.” Lu­cre­a­ză pe brânci cu so­ţia. Fi­ul şi fa­ta, acum ado­les­cen­ţi, pun umă­rul în va­can­ţe.

Azi ne-au întâmpi­nat cu ma­să ma­re, pli­nă cu mă­mă­li­gă şi mi­el la ce­aun, boț, caș, ur­dă, brânză, lap­te proas­păt de oaie.

După ma­să ne înva­ţă cum se pre­pa­ră ca­şul: dăm che­ag într-o oa­lă cu vreo 15 li­tri de lap­te proas­păt muls. Îl lă­săm vreo 30 de mi­nu­te la dos­pit. Se fră­mântă cu mâna până ce lap­te­le înce­pe să se prin­dă. Îl mai lă­săm să ră­su­fle vreo 5 mi­nu­te, apoi lap­te­le fră­mântat se pu­ne în crin­tă, un­de se strânge în se­di­lă. Pes­te sa­cul de pânză pu­nem un fund de lemn şi o pia­tră ma­re şi îl

lă­săm la scurs. Re­zul­tă un caș de oaie gus­tos și 100% na­tu­ral.

După o oră de băi com­bi­na­te (de soa­re to­rid alter­nând cu ce­le în apă re­ce ca ghe­a­ţa în Lep­şa – un ade­vă­rat vi­bro­ma­saj cu apa şi­roind pe umeri la mi­ni­cas­ca­de), ne tra­gem la um­bra bra­zi­lor pen­tru un somn de do­uă ore. La tre­zi­re sun­tem ga­ta să luăm ur­ma ur­su­lui.

De la ca­ba­na Lep­şa Fu­ni­cu­lar urcăm cu Toyo­ta pe dru­mul fo­res­ti­er preţ de vreo 10 mi­nu­te. Apoi par­căm şi o luăm voi­ni­ceş­te în sus pe un drum de TAF, abrupt, cu şle­auri adânci de ju­mă­ta­te de me­tru de o par­te şi alta, o cli­să moa­le cu ur­me mul­te de urs şi cer­vi­de im­pri­ma­te ide­al pen­tru o le­cție des­pre ur­me de săl­bă­ti­ci­uni.

Urcăm, urcăm, şi gâfâim. Pe alo­curi pro­fi­tăm să ne tra­gem su­fle­tul când înge­nun­chem în ju­rul lui Sil­viu ca­re cer­ce­te­a­ză și ex­pli­că o ur­mă mai in­te­re­san­tă. După vreo oră ajun­gem şi la des­ti­na­ţie. La ba­za unei stâncă­rii, sub ră­dă­ci­na unui brad ma­re, un urs şi-a să­pat bârlo­gul. Prin pre­aj­mă, câţi­va mo­li­zi us­ca­ţi, scri­je­li­ţi de ghe­a­re­le na­mi­lei cam la înăl­ţi­mea ca­pu­lui meu, îi mar­che­a­ză te­ri­to­ri­ul. Bârlo­gul e mai spa­ţi­os de­cât mi-am ima­gi­nat. Îl cer­ce­tăm pru­dent cu lan­ter­ne­le. Co­pi­ii sunt ga­ta să dea nă­va­lă înăun­tru, până când o re­mar­că a lui Sil­viu le taie avântul: „Da­că a fost lo­cu­it iar­na asta, şi vedeţi bine că a fost, înse­am­nă că e plin de pu­rici. Din cau­za lor ur­sul îşi ro­teş­te bârlo­gul, are mai mul­te lo­cu­in­ţe la ca­re re­vi­ne cam o da­tă la doi-trei ani.”

Vrem to­tu­şi să ve­dem un urs. Ne întoar­cem la mași­nă şi dăm o fu­gă până la un ob­ser­va­tor pen­tru urs. Plă­tim 200 de lei unui

Zeci de mii de hec­ta­re de pă­du­re fă­ră aşe­zări uma­ne, fă­ră şo­se­le ca­re să du­că la frag­men­ta­re, ofe­ră ur­şi­lor din zo­na Car­pa­ţi­lor de Cur­bu­ră ha­bi­ta­tul ide­al. În ca­drul proi­ec­tu­lui LIFEURSUS aici s-au pus ba­ze­le unei con­ser­vări du­ra­bi­le a po­pu­la­ţi­ei de ur­şi.

paz­nic de vână­toa­re şi ob­ser­va­to­rul din vârful dealu­lui e al nos­tru în se­a­ra asta. Inva­dăm în vârful pi­ci­oa­re­lor ace­as­tă gar­so­ni­e­ră pe pi­ci­o­roan­ge, cu do­uă ca­me­re şi baie.

La ob­ser­va­tor tre­bu­ie li­niş­te de­să­vârși­tă, da­că vrei să ve­zi vreun ani­mal. Și așa și e, în pri­me­le mi­nu­te când ori­ce mus­că bâzâie ca un avi­on cu re­ac­ţie şi ori­ce şoap­tă pa­re tu­net. Dar în mi­ro­sul stă­tut al lam­bri­u­ri­lor de pe pe­re­ţi, mi­nu­te­le se târâie greu, ca un le­neş într-o cuş­că prea ma­re, de la fe­re­as­tră la ma­să, de la so­bă la li­ghe­a­nul din colţ, mai ză­bo­veş­te pe pat…

Co­pi­i­lor le vi­ne tot mai greu să ta­că: încep să îşi scoa­tă te­le­foa­ne­le, îşi smulg unul altu­ia bi­no­clul, se mu­tă de pe un pi­ci­or pe altul, şu­şo­tesc.

– Mai sunt vreo trei ore până vi­ne, şop­teş­te Da­vid. Aşa mi-a zis ta­ta.

– Dă-mi şi mie bi­no­clul ăla, zi­ce Andu.

– Ssst, nu vă mai foi­ţi şi fâţâi­ţi atât. Că ur­sul sim­te al nai­bii de bine, zi­ce Sil­viu.

După vreo do­uă ore, e clar că nu s-ar apro­pia de noi ni­ci­un urs sur­do­mut cu in­stinc­te su­i­ci­da­re. Ple­căm cu coa­da între pi­ci­oa­re.

– Am dat ba­nii de­ge­a­ba! ne ce­ar­tă Vla­di­mir.

Ai sim­ţit vre­o­da­tă cum ame­nin­ţa­rea unui pe­ri­col de moar­te ţi se stre­coa­ră prin to­ţi po­rii, mo­men­tul ace­la când car­nea tre­mu­ră in­vo­lun­tar su­pra­sa­tu­ra­tă cu adre­na­li­nă, când min­tea şi ge­nun­chii o iau raz­na? Zău că nu ştiu cum să des­criu ore­le de groa­ză şi ad­mi­ra­ţie din ul­ti­ma zi pe­tre­cu­tă în Mun­ţii Vrancei. Iar tu, ci­ti­to­ru­le, cum să ţi se ri­di­ce pă­rul pe ce­a­fă, cum să sim­ţi că ini­ma îţi bu­bu­ie în pi­ept, când stai con­for­ta­bil în fo­to­li­ul de aca­să? Ar fi tre­bu­it să fii aco­lo, în cur­tea din drep­tul sem­nu­lui de ie­şi­re din lo­ca­li­ta­tea Greșu, spre Târgu Se­cu­i­esc, când eroii noş­tri au scos ur­soai­ca din laț. Dar s-o iau mai bine cu înce­pu­tul.

Do­uă fa­mi­lii din Ga­la­ţi au venit să îşi pe­tre­a­că mi­ni­va­can­ţa de Sfânta Ma­ria în zo­na Lep­şa.

Cum n-au mai gă­sit ca­za­re, s-au in­sta­lat în ca­sa unor pri­e­teni, ne­lo­cu­i­tă de ce­va vre­me. În spa­te­le ca­sei e o gră­di­nă mi­că, cu pruni, cu iar­bă ma­re, ne­co­si­tă, şi din­co­lo de gard – o râpă.

Încă de cu se­a­ră au auzit gă­lă­gie în cur­te, dar plo­ua cu gă­le­a­ta, era întuneric şi n-au îndrăz­nit să ia­să.

Abia di­mi­nea­ţă au fă­cut des­co­pe­ri­rea. Chiar în bu­za râpei, un urs îşi prin­se­se la­ba în sârme­le groa­se ale gar­du­lui – au cre­zut ei. Când s-au apro­piat mai mult, alţi doi ur­şi i-au ata­cat de din­co­lo de gard. Unul ma­re și unul mai mic. Au fu­git în ca­să şi au su­nat la po­li­ţie. Au de­dus că unul din­tre pui e prins şi ma­ma şi fra­te­le dau târcoa­le să-l eli­be­re­ze.

Când am ajuns noi aco­lo, doi po­li­ţiş­ti și paz­ni­cul de vână­toa­re erau ser­viți cu ca­fea.

După o pri­mă run­dă de re­cu­noaște­re a ur­mat alta, cu Sil­viu apro­pi­in­du-se pru­dent de râpă și apoi de­cla­rând: nu e pui, e chiar ur­soai­ca. Pro­ba­bil a pi­cat într-un laț, și tot zbă­tându-se,

s-a înfă­şu­rat și în sârme­le de gard. Cei­lal­ţi doi ca­re pândesc prin pre­aj­mă sunt pui de doi ani.

Ani­ma­lul ma­siv și ud res­pi­ră greu, răs­tig­nit de o la­bă pe abrupt. Însă cum sim­te că te apro­pii prea mult, se ri­di­că, mor­măie îngro­zi­tor şi se zba­te în laț.

Ur­soai­ca tre­bu­ie tran­chi­li­za­tă şi eli­be­ra­tă. Sil­viu îşi su­nă co­le­gul de bi­rou și fra­te­le de cru­ce întru sal­va­rea ani­ma­le­lor săl­ba­ti­ce, Ra­du Mi­hai San­du, să vi­nă de la Foc­şani cu ar­ma şi să­geți­le tran­chi­li­zan­te. Ore­le trec, și noi ne spu­nem po­veş­ti des­pre ca­zuri ase­mă­nă­toa­re, cu ani­ma­le înne­bu­ni­te de fu­rie şi du­re­re ca­re se mai întâmplă să ru­pă lațul și ata­că or­beş­te, şi oa­meni ca­re îşi pi­erd min­ţi­le de fri­că. (Sil­viu a eli­be­rat din laț pes­te 60 de urși. Po­ves­tește cu mult har și par­că-l văd țâșnind apu­cat de stre­che în pa­ni­ca unui atac, es­ca­la­dând un gard țe­pos de că­ti­nă sau dând cu spray an­ti-urs di­rect în na­sul ve­te­ri­na­ru­lui ca­re go­nea după el, sau pe cei doi pă­du­rari, ta­tă şi fiu, ca­re își arun­că puş­ti­le și se bat ca­re să se ur­ce pri­mul într-un prun sub­ţi­rel, sau pe altul cum încer­ca să scoa­tă di­ta­mai sca­ra ob­ser­va­to­ru­lui înfip­tă în be­ton, sau pe unul ca­re n-a mai încă­put în ma­şi­nă în tim­pul ata­cu­lui ur­su­lui, dar îi ru­ga cu la­cri­mi în ochi să-i la­se mă­car ca­pul înăun­tru… Râdem noi, dar nu e râsul nos­tru.)

Ga­ta, so­seş­te, în sfârşit, Ra­du.

– Toa­tă lu­mea în ca­să, co­man­dă el au­to­ri­tar. Pa­re un tip dur şi com­pe­tent, ca­re pu­ne nu­mai­de­cât dis­tan­ţă. Îşi su­fle­că mâne­ci­le ca un chi­rurg pre­gă­tit de o ope­rație grea, îşi le­a­gă o ban­da­nă pe cap şi scoa­te din por­tba­gaj o cu­tie ma­re cât un la­bo­ra­tor mic. Îşi pre­gă­teş­te do­ze­le, se­rin­gi­le și înfi­le­te­a­ză com­po­nen­te­le ar­mei. Vo­cea cu ca­re dă or­di­ne noi e cal­mă, dar îi văd tre­mu­rul mâi­ni­lor și bro­boa­ne de su­doa­re pe tâmple.

Nu­mai el, Sil­viu şi paz­ni­cul de vână­toa­re vor mer­ge lângă ur­soai­că. Şi Cos­tas – da­că vrea să fa­că po­ze. În rest, toa­tă lu­mea în ca­să. Îi rog să mă la­se să vin şi eu. Îmi e groa­ză de urs şi ce oca­zie mai bu­nă de a-mi înfrun­ta fri­ca?

La pri­ma să­ge­a­tă, ur­soai­ca zvâcnește spre noi cu un mor­măit fu­ri­os, dar lațul re­zis­tă. To­ţi să­rim in­stinc­tiv câţi­va pa­şi îna­poi. După a do­ua să­ge­a­tă, Ra­du co­boa­ră lângă ani­ma­lul ador­mit, îi aco­pe­ră ochii cu ba­tis­ta şi se chi­nu­ie vreo 20 de mi­nu­te bu­ne cu un cleş­te uriaş să o des­fa­că din fi­re­le gar­du­lui ve­chi şi din şu­fa nou-no­u­ţă a lațu­lui.

La fi­nal, tri­co­ul e fle­aş­că pe el, de l-ai pu­tea stoar­ce. Din­tr-oda­tă, Ra­du nu mai e ti­pul dur de la înce­put, ci un om cald, pri­e­te­nos.

„Înain­te nu tran­spi­ram aşa”, ră­su­flă el cu un sus­pin. I se tra­ge de la păța­nia de anul tre­cut, când într-o si­tuație si­mi­la­ră, ur­sul pe ca­re încer­ca să-l eli­be­re­ze a rupt lațul şi s-a re­pe­zit să-l sfâșie. No­roc că l-a asis­tat un pă­du­rar cu sânge re­ce. A fost ne­voie de cinci fo­curi de ca­ra­bi­nă pen­tru a pu­ne jos na­mi­la ce s-a pră­bușit la mai pu­ţin de un me­tru de el…

Cum să nu te tre­a­că fi­ori de ad­mi­ra­ţie în fa­ţa aces­tor băr­ba­ţi de dia­mant, eroi neş­ti­u­ţi ca­re îşi ris­că via­ţa, iar şi iar, pen­tru a sal­va via­ţa ani­ma­le­lor?!

Dru­mul prin li­niş­tea pă­du­rii nu e între­rupt de­cât de ci­ri­pi­turi; mo­to­rul elec­tric al RAV4 Hy­brid de la Toyo­ta es­te si­le­nți­os ca un buş­te­an ui­tat de timp.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.