FESTIVALUL DE JAZZ GĂRÂNA

GĂRÂNA

National Geographic Traveller Romania - - Cuprins - TEXT: DOM­NI­CA MA­CRI FO­TO: BOG­DAN CROI­TO­RU

Mii de oa­meni con­verg într-un co­tlon im­plau­zi­bil din Ba­na­tul Mon­tan să sa­vu­re­ze un coc­ktail de mu­zi­că, na­tu­ră și cul­tu­ră. Text: Dom­ni­ca Ma­cri

Fo­to: Bog­dan Croi­to­ru

De 21 de veri, mii de oa­meni

con­verg într-un co­tlon im­plau­zi­bil din Ba­na­tul Mon­tan să sa­vu­re­ze un coc­ktail

de mu­zi­că, na­tu­ră și cul­tu­ră.

„Lo­cul ăsta are un spe­ci­fic clar. În pri­mul rând e de­par­te, e o că­lă­to­rie lun­gă, și apoi, în mij­lo­cul mu­nți­lor dai de acest grup de en­tu­ziaști, așa că și mu­zi­ca de­vi­ne ener­gi­că și un pic as­pră. Nu ai timp să te așe­zi, așa te lași pur­tat de val, prei­ei ener­gia lo­cu­lui și, de­si­gur, a pu­bli­cu­lui. Apoi mai e și acest vi­be de fes­ti­val, lu­mea cam­pe­a­ză, se află aici pen­tru mai mult timp, exis­tă un fel de groo­ve po­zi­tiv și foar­te to­le­rant. E plă­cut și pen­tru mu­zi­ci­eni, e ca o pe­tre­ce­re, e ca o co­mu­ni­ta­te.” – Wol­fgang Mut­hspi­el, chitarist aus­triac, Gărâna Jazz Fes­ti­val 2017

LENE 1

Azi-noap­te am ur­mă­rit ce­ața, fu­i­oa­re, scur­gându-se pes­te su­pra­fața apei cu alu­zii de lu­nă. Di­mi­neață, zac pe pon­ton și pri­vesc fu­i­oa­re de nori al­bi oglin­di­te în lu­ci­ul ver­de și îmbi­e­tor. E cam re­ce, fu­se­sem aver­ti­za­tă, dar e lim­pe­de și câtă ve­zi cu ochii. Înot spre ce­va ce am vă­zut doar în fil­me: un pon­ton plu­ti­tor. Mă aburc pe sca­ra de inox și mă întind pe su­pra­fața fi­er­bin­te, ab­sor­bind soa­re­le. La­cul de acu­mu­la­re de sub mi­ne, for­mat de

„PUBLICUL E GENIAL, E ATÂTA

CĂLDURĂ ÎN REACȚIA LOR, SIMȚI ASTA DE PE SCENĂ. DEPĂȘEȘTE SUCCESUL. EU NU­MESC ASTA IU­BI­RE”. NGUYEN

LE, CHITARIST

Mor­ning sce­ne fe­a­tu­ring the Bil­tmo­re Ho­u­se and gro­un­ds on the Bil­tmo­re Esta­te in Ashe­vil­le. Ben's Tu­ne

Up is in the So­uth Slo­pe Nei­ghbor­hood and is ho­me to an ur­ban be­er gar­den

se­en at dusk.

Ni­co­las Si­mi­on, in­ter­pret și com­po­zi­tor de jazz, re­pe­tă pen­tru re­ci­ta­lul său de la bi­se­ri­ca din Bre­bu

Nou, or­ga­ni­zat în pa­ra­lel cu festivalul.

trei iz­voa­re ca­re se unesc aici pen­tru a crea râul Ti­miș, ajun­ge la 30 m adânci­me. Când mă întorc la mal, la bar cântă niște jazz în sur­di­nă – ape­ri­tiv la festivalul ca­re înce­pe mâi­ne la vreo 5 km de aici, la Gărâna. Stau cu pi­ci­oa­re­le în apă și îmi sorb nes­sul cu ghe­ață. Se pre­su­pu­nea că la Gărâna e frig, am adus o bas­cu­lan­tă de hai­ne de iar­nă, de­o­cam­da­tă port cre­ma de pro­te­cție so­la­ră.

ACOMODARE

44 de bușteni lun­gi pe post de fo­to­lii, iar pe bușteni, ca pe niște por­ta­ti­ve, stau înși­rați oa­meni. Nu­mi­to­rul lor co­mun e că sunt re­la­xați. Încerc să-mi me­rit lo­cul prin­tre ei. Stau to­lă­ni­tă între rânduri, cu spa­te­le pe un buște­an și pi­ci­oa­re­le pe altul, cu un pa­har în mână. Geci, pă­turi, scau­ne, ruc­saci și mânca­re stau sin­gu­re prin jur, în gri­ja unui unic paz­nic – spi­ri­tul co­mu­ni­tar. Și or­ga­ni­za­to­rii par uniți în ace­lași spi­rit, căci Gărâna e sin­gu­rul fes­ti­val un­de poți ve­ni cu sti­cla ta de vin, după cum poți re­zer­va o sti­clă de vin la bar, un­de un tânăr cât un mun­te ți-o ți­ne ama­bil la re­ce, ca să treci din când în când să-ți um­pli pa­ha­rul. Incin­ta fes­ti­va­lu­lui e o lu­me în si­ne. Înce­pe să vi­bre­ze de pe la amia­ză, când ar­tiștii vin să fa­că pro­be de su­net, iar bu­că­ta­rii din food­co­urt încing gră­ta­re­le. Se­a­ra, „bal­co­nul”, zo­na aco­pe­ri­tă de pe mar­gini, se um­ple de spon­sori și alți pri­e­teni ai eveni­men­tu­lui, claie pes­te gră­ma­dă la me­se­le cu băn­cuțe. Unii au stan­duri, alții ex­po­ziții fo­to, ală­turi se vând su­veni­re cu un hint de jazz. Par­tea din spa­te e re­zer­va­tă bu­nă­tăți­lor, înce­pând cu tra­diți­o­na­lul gu­laș (tra­diți­o­nal doar pen­tru Gărâna Jazz Fes­ti­val, nu și în par­tea lo­cu­lui), și ne­mais­fârșind (o să înșir re­pe­de pre­fe­ra­te­le me­le: ci­u­perci um­plu­te cu brânză, vi­ne­te pa­ne, car­to­fi co­pți la ta­vă, var­ză roșie mu­ra­tă, bu­din­că de do­vle­cei, ne­gre­să, so­ca­tă). Pe scenă, mu­zi­că, în față, lu­mea dan­se­a­ză.

RIT­MUL LO­CU­LUI

Ba­te­ris­tul Ches Smith e din New York. Orășe­an get-be­get. Când mer­ge să cânte pe un­de­va, îi pla­ce să ia­să înain­te de con­cert să re­pe­te, cu o to­bă mi­că, într-un loc li­niștit. Pe 6 iu­lie, la Gărâna, s-a dus în pă­du­re și a ieșit puțin de pe drum: „Se întu­ne­ca și am mers ce­va mai de­par­te. Și nu știu, pur și sim­plu, toți co­pa­cii ăia… Și cât de abrupt era lo­cul. Da­că n-ave­am si­mț de ori­en­ta­re n-aș mai fi ști­ut înco­tro să o iau. Erau doar co­paci de jur-împrejur. Îți dă o cu to­tul altă per­spec­ti­vă”. Co­pa­cii din ju­rul Gă­rânei sunt într-ade­văr foar­te, foar­te îna­lți, pe niște pan­te foar­te, foar­te abrup­te. Ches cântă în Sun of Gol­dfin­ger cu Da­vid Torn, un chitarist mi­nu­ne, lan­sând ex­plo­zii de su­net din ră­run­chi. Jazz ex­pe­ri­men­tal – cre­de­am că n-o să-mi pla­că. Îmi pla­ce de nu mai pot.

„AM VĂ­ZUT STRUCTURILE DE LEMN, FACHWERK, LE ȘTIM DIN GERMANIA, AM VĂ­ZUT ȘI CUVINTE NEMȚEȘTI, DAR N-AM FI ZIS CĂ E UN SAT TI­PIC GERMAN”.

MELT TRIO, GERMANIA

PEMII

Urcăm prin­tre do­uă și­ruri de ca­se al­be, scun­de, ma­jo­ri­ta­tea aco­pe­ri­te cu ți­glă roșie, ca­re fac front con­ti­nuu pe dru­mul si­nu­os. Au ce­va din pro­po­rți­i­le mo­des­te ale ca­sei ro­mânești, ce­va din cu­rățe­nia și ae­rul de poar­tă închi­să în nas ale ce­lor nemțești. Le-a con­stru­it ar­ma­ta im­pe­ria­lă – mai exact, re­gi­men­tul de gră­ni­ceri din Ca­ran­se­beș – după ce s-a ho­tă­rât co­lo­ni­za­rea cu lem­nari a aces­tor zo­ne ne­lo­cu­i­te din Ba­na­tul Mon­tan. Fur­na­le­le de la Reșița, sur­să im­por­tan­tă de fi­er în Impe­ri­ul Aus­triac, ave­au ne­voie de man­gal. În 1828, 67 de fa­mi­lii au ajuns din Bo­e­mia, cu va­po­rul pe Du­nă­re și apoi cu că­ruțe­le, la Wol­fsberg (Mun­te­le Lu­pu­lui), cum se nu­mea Gărâna. Bo­e­mi – de un­de nu­me­le de pe­mi. Pe­mi ger­mani. Au pri­mit câte o va­că și un fe­răs­trău, pre­cum și o pe­re­che de boi și o că­ruță la do­uă gos­po­dă­rii. Ca­se­le de 8 me­tri pe 5 au fost ga­ta abia în anul ur­mă­tor. Iar­na era grea. Ka­rol Ri­cher, unul din puți­nii pe­mi ră­mași în sat, are amin­tiri de 150 de ani mai târziu: „Erau 1.200 de oa­meni. Când mer­ge­au la bi­se­ri­că, unul a vrut să fie mai fru­mos îmbră­cat ca altul. Era viața frumoasă. Am fost cinci mu­zi­ca­nți aici, cântam len­dler, wal­tzer și pol­ka. Acum ce mai sun­tem? 16 oa­meni băști­nași.” În 1990 sa­tul s-a go­lit și oa­me­nii și-au vândut ca­se­le la prețul unui bi­let de avi­on spre Germania. „Acu­ma le pa­re rău la toți că au ple­cat”. Ka­rol are 76 de ani și, deși nu poa­te su­feri jaz­zul, festivalul l-a fă­cut ce­le­bru. În fi­e­ca­re an dă in­ter­vi­uri. Apa­re la TV. Stă me­reu în fața ca­sei, încon­ju­rat de câți­va pri­e­teni pe­mi.

LA RĂS­CRU­CE

Gan­dalf stă la o ma­să în cel mai înde­păr­tat co­lț al te­ra­sei, lângă un ci­o­bă­nesc ne­ve­ro­si­mil de ma­re, pe nu­me Moșu, și lângă

Gi­gi Tăuș, înte­mei­e­to­rul Ha­nu­lui La Răs­cru­ce, al Fes­ti­va­lu­lui de Jazz și al in­sti­tuți­ei gu­lașu­lui de Gărâna (pa­gi­na pre­ce­den­tă). O be­re și „cel mai bun ștru­del din lu­me” la Ca­sa Cris­tl (sus). Ofer­ta bo­ga­tă de su­veni­re din incin­ta fes­ti­va­lu­lui fa­ce ori­ce ale­ge­re di­fi­ci­lă.

Hu­zur la Trei Ape (sus): 15 lei/zi șez­lon­gul, 16 lei/oră am­bar­cați­u­nea. Scăl­da­tul: pe pro­prie răs­pun­de­re. O co­mu­ni­ta­te ad-hoc sa­vu­re­a­ză viața la cort și explo­re­a­ză împre­ju­ri­mi­le cu bi­ci­cle­ta. Ală­turi: Mir­cea Ti­be­rian și Mar­ta Hris­tea, la bi­se­ri­ca ro­ma­no-ca­to­li­că din Vă­li­ug.

ve­chi­le ce­au­ne în ca­re pre­pa­ra ves­ti­tul lui gu­laș, mar­ca gas­tro­no­mi­că a fes­ti­va­lu­lui de jazz pe ca­re l-a in­ven­tat, în 1990, împreu­nă cu niște pri­e­teni: Li­viu Bu­toi, Paul Wei­ner, Pu­ba Hro­mad­ka… „Pri­mii cinci ani l-am ți­nut aici, da’ a cres­cut așa mult, că nu mai încă­pea, nu se mai pu­tea tre­ce pe stra­dă”, spu­ne el – des­pre fes­ti­val, nu des­pre ci­o­bă­nesc. Bine, nu e chiar Gan­dalf, e Gi­gi Tăuș. Chiar și acum, zi­ce, el ve­de festivalul ca pe o com­bi­nație de drumeție, mun­te și jazz, cel mai bine ilus­trat de cei ca­re vin la eveni­ment pe jos de la Reșița, cu cor­tul în spa­te. E mândru de sa­tul ăsta, „cu rându­ia­lă, ca­re îți dă o li­niște și te simți bine”. Fo­to­gra­fii de la pri­me­le ediții pa­no­te­a­ză co­per­ti­na de lemn sub ca­re oa­me­nii mă­nâncă bu­nă­tăți­le Ha­nu­lui „La Răs­cru­ce”. Gă­tește – ma­gis­tral – băia­tul lui Gi­gi. Eu am încer­cat ra­sol de vi­tă cu sos de mă­rar. A fost exact cum re­co­man­da Ka­rol Ri­cher: „Mânca­rea tre­bu­ie să se cu­noas­că din ce e fă­cu­tă și să ai­bă mi­ros tot ce e în ea”.

BOEMII

Nu mai înca­pe lu­mea în cur­tea in­te­ri­oa­ră, așa că poar­ta fru­mos co­lo­ra­tă de la Gărâna nr. 154 se închi­de cu ză­vo­rul. Mu­zi­ca de flaut răz­ba­te în stra­dă. Eu mi-am gă­sit loc sub sca­ra spre pod, lângă o tână­ră zâmbi­toa­re ca­re vin­de ce­ai­uri din plan­te lo­ca­le, cu­le­se de ta­tăl ei. Gaz­da, ele­gan­ta ar­tis­tă Eli­sa­beth Ochsen­feld, are o ga­le­rie și un cen­tru cul­tu­ral în ca­sa ei im­pe­ca­bil res­tau­ra­tă din Gărâna. Are și o altă ca­să, în Germania. Nu cre­de că sa­tul reînvie, ci că se tran­sfor­mă în altce­va. „Am o enor­mă sti­mă – spu­ne – pen­tru ce au fă­cut oa­me­nii ăștia din sat. Din­tr-o bu­ca­tă de pă­du­re din coa­ma unui deal au fă­cut o așe­za­re fun­cți­o­na­lă. Ave­au tâmpla­rul lor, ca­re a fă­cut toa­tă mo­bi­la, mun­ce­au și la câmp, au ex­ploa­tat tot ce se pu­tea ca să ai­bă un trai bun.” În pa­ra­lel cu festivalul, Ochsen­feld or­ga­ni­ze­a­ză con­cer­te și sim­po­zi­oa­ne cu ar­tiști din ța­ră și din lu­me „pen­tru re­a­min­ti­rea cul­tu­rii de aici”. Ase­me­nea ei, alți gă­râne­zi adop­ti­vi, mu­lți din­tre ei ar­tiști sau ar­hi­te­cți, rein­ven­te­a­ză sa­tul. Mai e Fun­dația Her­czeg, ca­re vrea să pla­se­ze lo­cul pe sce­na arte­lor con­tem­po­ra­ne, Me­tar­sis, so­ci­e­ta­tea pen­tru cul­tu­ră îngri­ji­tă de soții Du­ca, ce aduc jaz­zul în bi­se­ri­ca din Bre­bu Nou și au inițiat tra­seul Via Cru­cis spre cul­mea ce stră­ju­i­ește Gărâna sau alte iniția­ti­ve ca­re im­pre­sa­ria­ză blues și folk. Va­ra, când par­te din pe­mi se întorc din Germania în sat să va­dă de ca­se, în mași­ni­le lor scum­pe, o no­uă eli­tă cul­tu­ra­lă are de­ja mași­ni­le ele­gan­te par­ca­te de-a lun­gul dru­mu­lui.

LENE 2

Am un fo­to­liu cu afi­ne. Sunt pe Vârful Pia­tra Goz­nei, de 1.447 m. Doar doi me­tri îl pun mai pre­sus de Vf. Se­me­nic, cu ca­re împar­te ace­e­ași cul­me. Dar acești doi me­tri și dru­mul as­fal­tat ca­re du­ce, ge­ne­ros, până sub ri­di­că­tu­ra bo­lo­vă­noa­să, îl tran­sfor­mă în stu­dio de sel­fie-uri. În ori­ce mo­ment, Pia­tra Goz­nei e ocu­pa­tă de câți­va tu­riști ca­re se po­ze­a­ză pe fun­da­lul mun­tos. Și chiar de­de­subt, înce­pe afi­nișul. Te cu­i­bă­rești pe unul din ze­ci­le de bo­lo­vani plați, par­că di­na­dins așe­zați între tu­fe­le ver­zi. Pri­vești pei­sa­jul ca­re se pi­er­de din ver­de în al­bas­tru și mă­nânci afi­ne. Când nu le mai poți ajun­ge doar întin­zând o mână, te muți câți­va me­tri. Mă­nânci și zâmbești. Mă­nânci.

ȚĂRANCA

Stă lângă por­tba­ga­jul des­chis – și cu o ex­pre­sie des­chi­să – pe scur­tă­tu­ra spre sat, la doi pași de Poia­na Lu­pu­lui. Me­re­le ei mari, ver­de-de-va­ră, îmi fac ime­diat pof­tă. Fe­meia vi­ne de la Te­re­go­va, în fi­e­ca­re sâmbă­tă, cu zmeu­ră, mu­re, fruc­te din li­va­dă, brânză sau mi­e­re. O întreb da­că aici nu se fac fruc­te și îmi ex­pli­că: „Ai­cea nu lu­cre­a­ză ni­meni, îs toți domni”. Are „niște ni­e­mți” ca­re o su­nă și îi spun ce să le adu­că de-ale gu­rii din va­le. La Gărâna nu mai e ni­cio va­că, ni­meni nu ve­de de li­ve­zi, iar iar­ba nu se mai co­sește. Pen­tru fa­mi­lia Ma­ri­ei Stoi­chi­es­cu, fa­nii de jazz cam­pați prin­tre co­paci, le­ne­vind dul­ce prin ha­ma­ce sau adu­nați ca pin­gu­i­nii pe un pe­tic de um­bră în ore­le de arșiță, sunt cli­e­nți buni și festivalul e de aju­tor.

TURISMURI

Exis­tă mul­te fe­luri de tu­rism. Pemii prac­ti­cau un pro­to-agro­tu­rism de pe la 1900. Oa­me­nii veneau aici să ia aer și să stea „la ță­rani, în așter­nu­tu­ri­le alea ume­de, în ca­me­re­le alea ca­re nu se des­chi­de­au de­cât pen­tru oas­peți, că ei lo­cu­iau într-o sin­gu­ră ca­me­ră”, după cum po­ves­tește Ochsen­feld. Gi­gi Tăuș își adu­ce amin­te de broșuri tu­ris­ti­ce din anii ’30, ca­re fă­ce­au re­cla­mă Wol­fsber­gu­lui. La Ca­sa Ba­raj din Vă­li­ug ve­zi pe­reți între­gi cu fo­to­gra­fii tu­ris­ti­ce de epo­că din Wol­fsberg, Wei­den­thal (Bre­bu Nou) și Fran­zdorf (Vă­li­ug). Aici, pe su­per­bul lac Goz­na, la doar 16 ki­lo­me­tri de Gărâna, ho­te­luri, schi-lif­turi și ba­ruri pe pon­toa­ne sunt pre­gă­ti­te pen­tru pe­tre­ceri cu mii de oa­meni. Dar prin zo­nă se prac­ti­că și tu­ris­mul la ru­i­ne, fie că e vor­ba de Lin­den­feld, sa­tul pă­ră­sit de pe­mi, sau Se­me­nic, stați­u­nea pă­ră­si­tă de ad­mi­nis­tra­tori – deși a co­lo­rat ti­ne­rețea bă­nățe­ni­lor și a in­spi­rat, prin­tre alte­le, Can­ta­fa­bu­le­le lui Pho­e­nix. Trei fos­te eo­li­e­ne, niște co­loși me­ta­lici ru­gi­niți tar­kov­skian, fac de­li­ci­ul fo­to­gra­fi­lor. M-am lun­git sub bra­zi, pe co­vo­rul țe­pos, la re­pe­tiția din pă­du­re de ca­re am aflat întâmplă­tor și la ca­re l-am ru­gat pe sa­xo­fo­nis­tul Ni­co­las Si­mi­on, venit toc­mai din Aus­tria, să ne ia și pe noi. Acum mu­zi­cia­nul stă pe o lim­bă de ni­sip, cu pi­ci­oa­re­le în apă și sa­xo­fo­nul după gât, iar eu pi­co­tesc un­de­va la li­mi­ta re­a­li­tății. E un soa­re te­ri­bil, iar lu­mi­na joa­că hip­no­tic în apă, împle­tin­du-se cu me­lo­dia și cu eco­ul ca­re ni se întoar­ce, după o vre­me. E we­e­kend și lu­me mul­tă la pla­jă. După fi­e­ca­re pi­e­să, un pu­blic im­promp­tu, se­mi-nud, aplau­dă din bărci, de la dis­ta­nță, bu­cu­ros de spec­ta­co­lul ne­pro­gra­mat, un ape­ri­tiv gra­tu­it la ma­rea de jazz ca­re va ve­ni se­a­ra. Su­ne­tul ră­gușit ie­se ale­ne din țe­vă­raia de ala­mă a sa­xo­fo­nu­lui și se întin­de pe lu­ci­ul la­cu­lui, luându-i în stă­pâni­re toa­te co­tloa­ne­le. Un co­pil vi­ne de la cor­turi: „Avem un be­be­luș ca­re doar­me și ma­ma vă roa­gă să cântați mai încet”. Sa­xo­fo­nul lui Si­mi­on îngână, sin­co­pat și mângâi­e­tor, cânte­cul de le­a­găn al lui Bhrams.

LENE 3

„E FOAR­TE NORVEGIAN, POA­TE PĂ­DU­REA SĂ FIE CE­VA MAI DEASĂ

AICI, DAR ÎMI AMIN­TEȘTE DE SU­DUL NORVEGIEI. MĂ SIMT CA ACA­SĂ.” HÅKON KORNSTAD, SAXOFONIST

REPETIȚIE PEN­TRU CON­CERT

Fe­lia de ștru­del e enor­mă, pli­nă cu bu­căți de măr ca­ra­me­li­zat, sta­fi­de, sco­rțișoa­ră și alte mi­nu­nății. Are un blat su­bți­re și un strat gros de cre­mă de va­ni­lie dea­su­pra. Sunt la pri­ma po­rție, dar sunt de­ja de­pen­den­tă. O să mă întorc la Gas­thaus Cris­tl să-mi iau do­za în fi­e­ca­re zi, ur­când opin­tit până după mij­lo­cul sa­tu­lui. Tot aici des­co­păr și se­cre­tul bine păstrat al Gă­rânei: în spa­te­le fi­e­că­rei ca­se, după ce treci de po­rți, aca­re­turi, cu­rți in­te­ri­oa­re, se des­chi­de gră­di­na – și toa­tă va­lea. Din fi­e­ca­re ca­să, va­lea și munții din jur se văd alt­fel. (CON­TI­NUA­RE ÎN PA­GI­NA 114)

Sud-afri­ca­nul Ja­mes ad­mi­ră mu­zeul Gă­rânei (pa­gi­na pre­ce­den­tă). A venit cu pri­e­te­na lui reșițe­an­că, cu­nos­cu­tă în Vi­et­nam. În li­va­da din spa­te­le ca­sei, pe­ma Bar­ba­ra Ri­cher po­ze­a­ză în straie de săr­bă­toa­re. Håkon Kornstad cap­ti­ve­a­ză publicul cu o com­bi­nație de sa­xo­fon și bel­can­to.

Înar­mați cu pă­turi și bău­turi con­tra fri­gu­lui ca­re se la­să oda­tă cu se­a­ra, spec­ta­to­rii și-au ocu­pat po­ziți­i­le în fața noii sce­ne din Poia­na Lu­pu­lui.

Do­uă ti­ne­re se întorc la cort după ce s-au spă­lat cu apă de râu la dușul in­sta­lat de or­ga­ni­za­to­rii fes­ti­va­lu­lui (5 lei in­tra­rea). În drep­tul Gă­rânei, cir­cu­lația pe dru­mul ca­re le­a­gă Sla­ti­na Ti­miș de Reșița a fost îngreu­na­tă de pu­hoi­ul de mașini par­ca­te...

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.