Cor­si­ca, de pe ma­re

National Geographic Traveller Romania - - Cor­si­ca, de pe ma­re -

pri­mul prânz de­li­ci­os din­tr-o se­rie cu ca­re ne-a încântat de-a lun­gul săp­tă­mânii. Am fost răs­fățați, de alt­fel, de că­tre or­ga­ni­za­tori cu fes­ti­nuri cu­li­na­re de ma­re cla­să. Bu­că­tă­ria cor­si­ca­nă es­te un ames­tec de in­flue­nțe fran­ce­ze și ita­li­e­ne, ba­za­tă mult pe pește și măs­li­ne.

VIAȚA ÎN CO­MUN PE VAS e una din­tre ma­ri­le le­cții ale unei re­ga­te, de la start la fi­nish. În ge­ne­ral, chiar și o excur­sie în co­mun pe us­cat, ală­turi de oa­meni pe ca­re îi cu­noști bi­ne și cu ca­re pe­treci timp zil­nic, es­te o pro­vo­ca­re. Cu atât mai mult o că­lă­to­rie con­tra cro­no­me­tru și în bă­taia vântu­lui, în ca­re în ma­jo­ri­ta­tea tim­pu­lui ești încon­ju­rat de apă cât ve­zi cu ochii.

Spre de­o­se­bi­re de ce­le­lal­te va­se, Pam­pe­ro, ca­ta­ma­ra­nul pe ca­re am fost ca­za­tă, nu era în com­pe­tiție. E un vas mai ma­re și mai mo­dern de­cât iah­tu­ri­le din re­ga­tă, ca­re, deși ele­gan­te, ave­am să des­co­păr că au ca­bi­ne mai mici de­cât a mea, găz­du­ind câte­va per­soa­ne. Fap­tul că nu eram în com­pe­tiție nu a înce­ti­nit în ni­ci­un caz rit­mul și pro­gra­mul nos­tru, dar ne-a per­mis mo­men­te ca acest prânz, când nu ne mai să­tu­ram să pri­vim spec­ta­co­lul re­ga­tei și al na­tu­rii. Ave­am să des­co­păr pa­si­u­nea ar­ză­toa­re a par­ti­ci­pa­nți­lor pen­tru iah­tu­ri­le cla­si­ce. Vor­besc des­pre ele fo­lo­sind pro­nu­me fe­mi­ni­ne (ea/ele), ca și cum am­bar­cați­u­ni­le ar fi niște făp­turi, ca­re au de obi­cei și niște po­vești fan­tas­ti­ce, la fel ca și ski­pe­rii lor. Am aflat de la Ka­tia Ku­la­wick-Assan­te, ca­re or­ga­ni­ze­a­ză Cor­si­ca Clas­sic împreu­nă cu fon­da­to­rul și soțul ei, Thi­baut Assan­te, că Ber­trand, că­pi­ta­nul nos­tru ve­te­ran, a avut un ac­ci­dent în ca­re și-a tăiat lim­ba în timp ce na­vi­ga de­par­te de us­cat și și-a cu­sut-o sin­gur la loc du­pă in­stru­cți­u­ni­le li­ve pe ca­re i le-a dat un doc­tor pe Sky­pe.

În fi­e­ca­re zi am stră­bă­tut cam 32 km pe ru­ta de coas­tă. Des­ti­nația zi­lei ur­mă­toa­re a fost Pro­pria­no, un orășel din in­te­ri­o­rul Gol­fu­lui de Va­lin­co, re­nu­mit pen­tru pla­je­le de ni­sip mult cău­ta­te și apre­cia­te din jur. Pe coas­ta cor­si­ca­nă, tre­ce­ri­le de la stânci și mu­nți la apa Mă­rii Me­di­te­ra­ne sunt ade­sea abrup­te.

Un alt mo­ment pe ca­re nu ni l-am fi pu­tut per­mi­te da­că am fi con­cu­rat a fost când, oda­tă aflați în golf, am ză­rit o pla­jă mi­că și ab­so­lut pus­tie. Apa era ver­de cris­ta­li­nă și nu se ve­dea ni­ci­un semn de viață uma­nă ni­căi­eri. Co­le­gii de vas au ho­tă­rât că e tim­pul pen­tru o baie în ma­re și, câte­va se­cun­de mai târziu, îno­tam toți în ju­rul băr­cii. Abia când am ajuns în ma­re, li­be­ră să înot în ori­ce di­re­cție, în lu­mi­na mângâi­e­toa­re a soa­re­lui ca­re apu­nea, m-am de­ten­si­o­nat du­pă că­lă­to­rie și du­pă pri­ma zi de adap­ta­re la no­ul me­diu. Deși to­tul pa­re plă­ce­re și dis­tra­cție, pen­tru a coor­do­na, re­a­li­za și a fi par­te din acest spec­ta­col e ne­voie de mul­tă

con­cen­tra­re, se­con­da­tă de ener­gie fi­zi­că. Atunci am înțe­les de ce par­ti­ci­pa­nții la o re­ga­tă spun une­ori că va­ca­nța lor e în tot res­tul anu­lui. Am îno­tat îna­poi la vas și ne-am con­ti­nuat dru­mul spre port. Când ne-am apro­piat de Pro­pria­no, am ză­rit-o din­tr-oda­tă pe Sa­rah sus pe ca­targ, strângând pânze­le împreu­nă cu Ber­trand. Ei au coor­do­nat cu mul­tă pri­ce­pe­re an­co­ra­rea, la fel ca în fi­e­ca­re zi a com­pe­tiți­ei.

A ur­mat pri­ma ci­nă și pe­tre­ce­re pe pla­jă, la ca­re au fost in­vi­tați toți par­ti­ci­pa­nții la re­ga­tă, în jur de 200 de per­soa­ne. A avut loc la Le Li­do, o pla­jă re­nu­mi­tă de lângă Pro­pria­no, într-un res­tau­rant con­stru­it în anii ’30 chiar pe o stâncă dea­su­pra mă­rii, de un ra­fi­na­ment cald și dis­cret, în per­fec­tă co­mu­ni­u­ne cu na­tu­ra. Mânca­rea a fost pre­gă­ti­tă de chef Ro­muald Royer, un tânăr star, pre­miat cu o stea Mi­che­lin, ca­re gă­tește mo­dern și le­jer, fo­lo­sind mi­ro­de­nii și pro­du­se cor­si­ca­ne tra­diți­o­na­le, ca brânza al­bă Broc­ciu, cim­bru, cle­men­ti­ne, ulei de măs­li­ne. Pe trei mari su­por­turi de jar am­pla­sa­te în mij­lo­cul cu­rții, am avut par­te de un spec­ta­col cu­li­nar li­ve: fri­gă­rui cu cle­men­ti­ne, roz­ma­rin și ulei de măs­li­ne, ce­vi­che, tar­tar de pește cu cre­mă Chan­til­ly de brânză Broc­ciu și cu lap­te de co­cos, fo­cac­cia cu bran­zi­no, gra­vlax (so­mon ma­ri­nat) și mă­rar, bur­ger cu sos Be­ar­nai­se și li­chi­or de ma­qu­is. Au ur­mat de­ser­turi se­du­că­toa­re: pi­er­si­că cu ci­o­co­la­tă al­bă și cim­bru săl­ba­tic și îngheța­te cre­a­te de chef Pi­er­re Ge­ro­ni­mi.

ÎN ZI­UA UR­MĂ­TOA­RE am că­lă­to­rit pe iah­tul Hy­gie, aflat în com­pe­tiție, pe ca­re na­vi­ga fa­mi­lia Assan­te, cu tot cu co­pii, ală­turi de alți oas­peți. Un vas din lemn ex­trem de ele­gant, cu do­uă ca­tar­ge, con­stru­it în sti­lul cel mai pur al na­ve­lor cla­si­ce, mult mai îngust, ca­re brăz­de­a­ză apa cu vi­te­ză și pu­te­re. Pe el e prac­tic im­po­si­bil să stai com­plet în pi­ci­oa­re și să mer­gi în timp ce se de­pla­se­a­ză. Faci sport doar aflându-te la bord și încer­când să îți coor­do­ne­zi mișcă­ri­le tru­pu­lui cu ce­le ale băr­cii. Am stat pe pun­te câte­va ore bu­ne și am ad­mi­rat pei­sa­je­le ca­re se de­ru­lau în jur, dar și în apă, atât de lim­pe­de încât ză­re­am în adâncu­ri­le ei del­fini și pești ca­re însoțe­au pe alo­curi bar­ca. Zo­na Gol­fu­lui de Va­lin­co și po­rți­u­nea de coas­tă din su­dul lui, înspre Bo­ni­fa­cio, orașul din ex­tre­mi­ta­tea su­di­că a Cor­si­cii, es­te re­nu­mi­tă pen­tru fru­mu­sețea sa na­tu­ra­lă mi­ra­cu­los pre­zer­va­tă, ca­re in­clu­de mul­te gol­fu­lețe, pla­je cu ni­sip foar­te fin și aproa­pe alb, in­su­lițe și stânci pe ca­re s-au păs­trat nu­me­roa­se ves­ti­gii, în spe­cial tur­nuri din tim­pul do­mi­nați­ei ge­no­ve­ze a in­su­lei (între se­co­le­le XI­II și XVI­II).

Toa­tă lu­mea aștep­ta cu ne­răb­da­re des­ti­nația zi­lei, ex­clu­si­vis­tul do­me­niu Mur­to­li, unde or­ga­ni­za­to­rii erau foar­te mândri că au reușit să or­ga­ni­ze­ze o ci­nă pen­tru pri­ma da­tă în is­to­ria re­ga­tei. E o pro­pri­e­ta­te ve­che, de 2.500 ha, încon­ju­ra­tă de ma­re, de mu­nți și de va­lea unui râu, cu te­re­nuri cul­ti­va­te ca­re alter­nea­ză cu na­tu­ra săl­ba­ti­că, cu un te­ren de golf și un com­plex ho­te­li­er unic de cinci ste­le, for­mat din 19 ca­se ci­o­bă­nești de se­col XVII, res­tau­ra­te, și stâne de­co­ra­te cu an­ti­chi­tăți, cu pis­ci­ne pri­va­te, bu­că­tă­rii de va­ră și spații pen­tru tra­ta­men­te spa. Spe­cia­li­tăți­le lo­ca­le și me­di­te­ra­ne­e­ne sunt ser­vi­te pe pla­jă, într-o gro­tă sau la fer­mă. Pro­pri­e­ta­rul Paul Ca­na­rel­li își re­zer­vă drep­tul de a se­lec­ta oas­peții ca­re se ali­nia­ză cu fi­lo­zo­fia de viață a do­me­ni­u­lui, ba­za­tă pe un lux re­la­xat și ne­os­ten­ta­tiv, unde preșe­di­nți de stat și ve­de­te hol­ly­woo­di­e­ne știu că se pot bu­cu­ra de in­ti­mi­ta­te și dis­creție ab­so­lu­tă. Noi ur­ma să ne răs­fățăm si­mțu­ri­le cu o ci­nă cor­si­ca­nă.

Am an­co­rat aproa­pe de pla­ja Erba­ju, ca­re măr­gi­nește do­me­ni­ul. Când ne-am apro­piat, am ob­ser­vat că era pre­să­ra­tă cu pun­gi mici de hârtie al­bă. În fi­e­ca­re se afla o lu­mâna­re al­bă, încă nea­prin­să. Ne-am de­pla­sat până la țărm cu o bar­că cu mo­tor, îmbră­cați în că­măși al­be (ei), ro­chii de coc­ktail (ele), și în pi­ci­oa­re­le goa­le (toa­tă lu­mea). Tru­pa de san­da­le și pan­to­fi cu toc pe ca­re mi-o adu­se­sem a ră­mas ne­fo­lo­si­tă în ca­bi­na mea, pen­tru că in­di­fe­rent cât de pres­ti­gi­os și ele­gant era lo­cul unde avea loc eveni­men­tul, pi­ci­oa­re­le tu­tu­ror ră­mâneau goa­le. Res­tau­ran­tul de pe pla­jă e ame­na­jat într-o ve­che ca­ba­nă de pes­cari, între măs­lini și ar­bori de că­ti­nă. Aspec­tul și ser­vi­ci­ul ire­proșa­bil, sa­voa­rea fe­lu­ri­lor de mânca­re, de la fri­gă­ru­i­le de vițel ru­me­ni­te ore între­gi de chef Jac­ques Abba­tucci, un cor­si­can, la fe­lu­ri­le de pește (tar­tar de ton, crab, scoici) ser­vi­te cu le­gu­me și mi­ro­de­nii cul­ti­va­te la fer­ma Mur­to­li, vi­nu­ri­le pro­du­că­to­ri­lor lo­ca­li Pe­ro Lon­go, Sant Arme­tu și Ma­de­moi­sel­le D, am­bia­nța cal­dă și ro­man­ti­că, toa­te au con­fir­mat re­nu­me­le de cel mai șic do­me­niu pri­vat din Cor­si­ca, iar con­cer­tul de mu­zi­că re­tro al ar­tis­tu­lui Je­an Men­coni a is­cat o pe­tre­ce­re cu dans cât se poa­te de in­for­ma­lă. Eu m-am îngro­pat în con­ver­sații și mi-am bu­cu­rat ochii cu pri­ve­liștea pe ca­re au cre­at-o gaz­de­le oda­tă cu lă­sa­rea întu­ne­ri­cu­lui, când au aprins ce­le 4.000 de lu­mânări pe pla­jă, în fața apei li­niști­te și a va­se­lor ca­re luau o bi­ne­me­ri­ta­tă pau­ză. Într-un fi­nal, ne-a cu­les pe toți o bar­că cu mo­tor și, sub lu­mi­na lu­nii, ne-am spus po­vești până am ajuns îna­poi pe Pam­pe­ro.

Di­mi­neața ur­mă­toa­re m-am tre­zit cu ima­gi­nea se­rii de di­nain­te în min­te, dar mo­men­te­le ma­ti­na­le de vi­sa­re nu prea au loc în acest sport și a tre­bu­it să mă dez­me­ti­cesc re­pe­de pen­tru că ieșe­am în larg. Am ră­mas și în ace­as­tă zi pe Pam­pe­ro, o de­ci­zie in­spi­ra­tă ca­re mi-a per­mis să ad­mir pe înde­le­te pri­ve­liști­le ameți­toa­re din dru­mul spre Bo­ni­fa­cio, orașul por­tuar din ex­tre­mi­ta­tea su­di­că a Cor­si­cii în ca­re ave­am să po­po­sim în zi­ua ace­ea.

Pla­ja Erba­ju, unde an­co­ra­se­răm, se înve­ci­nea­ză cu pla­ja Roc­ca­pi­na, una din­tre ce­le mai fru­moa­se și fai­moa­se pla­je din Cor­si­ca, atât da­to­ri­tă mi­cu­lui golf drep­tun­ghi­u­lar cu apă lim­pe­de, al­bas­tru-azur, din fața ei, a ni­si­pu­lui foar­te fin, a ve­ge­tați­ei ma­qu­is din jur, cât și a stâncii de gra­nit sculp­ta­te de na­tu­ră în for­mă de leu, ca­re do­mi­nă gol­fu­lețul ală­turi de un turn ge­no­vez. Roc­ca­pi­na nu es­te ușor ac­ce­si­bi­lă: de pe us­cat nu se poa­te ajun­ge la ea cu mași­na pen­tru că re­li­e­ful es­te foar­te ac­ci­den­tat, iar dru­mul pe jos es­te des­tul de lung

și ane­voi­os. Asta e însă va­la­bil pen­tru ma­jo­ri­ta­tea pla­je­lor din Cor­si­ca, izo­la­re ca­re ex­pli­că sta­rea in­tac­tă a na­tu­rii, lip­sa tu­riști­lor (ai șan­se foar­te bu­ne să fii sin­gu­rul vi­zi­ta­tor) și a ur­me­lor pre­ze­nței uma­ne.

Zo­na are nu­me­roa­se gol­furi, iar pe mă­su­ră ce na­vi­ghe­zi spre sud apar din ce în ce mai mul­te stânci al­bi­ci­oa­se din cal­car și gra­nit, foar­te abrup­te și înal­te, cu gro­te în ca­re se poa­te in­tra cu bar­ca și îno­ta, cu for­me ex­ce­pți­o­na­le în ca­re au fost să­pa­te tur­nuri și bi­se­rici. În acest con­text des­co­peri, mai întâi de la dis­ta­nță, su­per­bul oraș Bo­ni­fa­cio, în gol­ful cu ace­lași nu­me, o tre­că­toa­re ca un fi­ord, și si­tuat pe o pe­nin­su­lă cal­ca­roa­să. Mai întâi își fa­ce apa­riția în za­re fa­rul roșu La Ma­do­net­ta, con­stru­it în se­co­lul al XIX-lea pe un pro­mon­to­riu ce sem­na­li­ze­a­ză in­tra­rea în Gol­ful Bo­ni­fa­cio, iar pe mă­su­ră ce înain­tăm încep să se va­dă și ca­se­le sus­pen­da­te pe stânci, și zi­dul ca­re încon­joa­ră orașul.

Apoi in­trăm în golf, ca­re se des­chi­de încet, cu noi și noi pei­sa­je ca­re te la­să fă­ră grai. Orașul ce se dez­vă­lu­ie oda­tă aju­nși în port, cu nu­me­roa­se trep­te de con­stru­cție ce încep din zo­na ma­ri­nă și se ter­mi­nă cu o for­tă­re­ață co­coța­tă foar­te sus, crei­o­nea­ză pe cer una din­tre ce­le mai im­pre­si­o­nan­te așe­zări pe ca­re am vă­zut-o. Is­to­ria ei e, în ma­re, is­to­ria in­su­lei. Pri­mul sit da­te­a­ză din preis­to­rie, mai pre­cis, din 6570 î.H., și e re­pre­zen­tat de lo­cul de înmor­mânta­re al așa-zi­sei „doam­ne din Bo­ni­fa­cio.”

Urmă­toa­rea con­sem­na­re da­te­a­ză din epo­ca ro­ma­nă, iar du­pă scur­te pe­ri­oa­de de ocu­pație de că­tre van­da­li și de că­tre mau­rii din Spa­nia, in­su­la a in­trat în po­se­sia sta­tu­lui tos­can, ca­re a fon­dat și con­stru­it for­tă­re­ața ac­tua­lă în se­co­lul al IX-lea. Ge­no­ve­zii au clă­dit apoi câte­va tur­nuri de apă­ra­re împo­tri­va pi­rați­lor bar­bari (Tor­ra di Sant’Aman­za și Tor­ra di Spon­sa­glia), și bi­se­ri­ci­le Saint-Do­mi­ni­que de Bo­ni­fa­cio (cea mai ma­re din Cor­si­ca, con­stru­i­tă în stil go­tic în se­co­lul al XI­II-lea), și Sain­te-Ma­rie-Ma­jeu­re de Bo­ni­fa­cio.

Du­pă an­co­ra­re, am fost li­beri să ex­plo­răm orașul. Unul din­tre ce­le mai vi­zi­ta­te mo­nu­men­te din Cor­si­ca es­te sca­ra re­ge­lui de Ara­gon, ca­re a ase­diat in­su­la timp de 5 luni în 1420, for­ma­tă din 187 de trep­te tăia­te într-o sin­gu­ră noap­te în stâncă, pe ma­lul Me­di­te­ra­nei. Stră­zi­le orașu­lui ve­chi sunt îngus­te, iar ca­se­le me­di­e­va­le înal­te de 5-6 eta­je. Pe stra­da Deux Empe­reurs (Doi Împă­rați) au po­po­sit Ca­rol Qu­in­tul, în 1541, la nu­mă­rul 7, și Na­po­le­on Bo­na­par­te, în 1793, la nu­mă­rul 4. Bas­ti­on de L’Eten­dard, con­stru­it în se­co­lul al XV-lea, es­te em­ble­ma­tic pen­tru orașul Bo­ni­fa­cio și do­mi­nă por­tul de la 25 m, fi­ind cel mai înalt bas­ti­on din Fra­nța.

(con­ti­nua­re în pa­gi­na 114)

Vi­zi­ta­rea lui es­te un bun pri­lej de a ad­mi­ra stânci­le, fa­le­ze­le, por­tul, ma­rea și In­su­la Sar­di­nia, afla­tă la cir­ca 11 km și des­păr­ţi­tă de Cor­si­ca prin Re­zer­va­ţia Na­tu­ra­lă Bo­u­ches de Bo­ni­fa­cio, cea mai ma­re re­zer­va­ţie a Fran­ţei me­tro­po­li­ta­ne. Oda­tă cu lă­sa­rea întu­ne­ri­cu­lui, orașul prin­de via­ţă. Noap­tea, ce­ta­tea es­te lu­mi­na­tă în cu­lori pu­ter­ni­ce și por­tul ră­su­nă în rit­mul mu­zi­cii clu­bu­ri­lor din zo­nă. Atmos­fe­ra nu es­te însă nici pe de­par­te atât de tu­ris­ti­că pre­cum în alte orașe fran­ce­ze de pe coas­ta Me­di­te­ra­nei, cum ar fi Sain­tTro­pez sau Can­nes. În zi­ua ur­mă­toa­re m-a tre­zit șu­i­e­ra­tul vântu­lui, ca­re de alt­fel ne dă­du­se de fur­că și în zi­ua pre­ce­den­tă, și pen­tru ca­re Bo­ni­fa­cio es­te re­nu­mit. Deși afa­ră era cald și soa­re, vântul era prea pu­ter­nic pen­tru a na­vi­ga în si­gu­ran­ţă și, du­pă câte­va de­li­be­rări, or­ga­ni­za­to­rii au de­cis să amâne cu trei zi­le ul­ti­ma fa­ză a com­pe­ti­ţi­ei. A fost cea mai des­tin­să zi a ex­cur­si­ei, și fi­na­lul per­fect pen­tru mi­ne. În timp ce res­tul echi­pa­ju­lui de pe Pam­pe­ro a ales o zi de aven­tu­ră, cu sur­fing și băi în ma­re, eu am ră­mas în port și am avut timp să merg pe iah­tul câști­gă­tor, Se­re­na­de, și să vor­besc pu­ţin cu pro­pri­e­ta­rul lui, Alain Moat­ti, un cu­nos­cut co­lec­ţi­o­nar și vânză­tor de ar­tă, ori­gi­nar din Alge­ria. De alt­fel, ar­hi­tec­tu­ra și de­sig­nul aces­tor va­se re­pre­zin­tă o in­dus­trie și un meșteșug în si­ne. Du­pă-amia­ză, to­ţi par­ti­ci­pan­ţii ne-am ur­cat în au­to­bu­ze ca­re ne-au tran­spor­tat până la pla­ja Pa­lom­bag­gia, unde ar fi tre­bu­it să an­co­răm da­că nu s-ar fi oprit com­pe­ti­ţia. E la sud de Por­to-Vec­chio, oraș de pe coas­ta es­ti­că a in­su­lei, fon­dat de greci și de­venit o iu­bi­tă sta­ţi­u­ne de iah­ting și a treia cea mai vi­zi­ta­tă des­ti­na­ţie din Cor­si­ca. Am fost găz­du­i­ţi chiar pe pla­jă, la Sea Lo­un­ge, un lo­cal cool și zen, unde pi­e­se­le fu­tu­ris­te de mo­bi­li­er alb sem­na­te Phil­lip­pe Star­ck se îmbi­nă ar­mo­ni­os cu lem­nul me­se­lor, șez­lon­gu­ri­lor și pa­tu­ri­lor, și cu un Bud­dha imens adus din Indo­ne­zia. Ne-am de­lec­tat cu fe­luri din pește cre­a­te de chef Step­ha­nie Ruel­le, cu îno­ta­tul în ma­re în lu­mi­na apu­su­lui, și cu dan­sul pe ni­si­pul foar­te fin, într-o am­bian­ţă de pe­tre­ce­re des­tin­să și pri­e­te­noa­să, între al­bas­trul clar al mă­rii și ver­de­le întin­de­rii de ma­qu­is.

A DO­UA ZI DIS DE DI­MI­NEAȚĂ, na­vi­ga­to­rul ca­re m-a con­dus la ae­ro­por­tul din Fi­gari mi-a po­ves­tit că a cu­nos­cut mul­ţi oa­meni ca­re au vrut să încer­ce sai­lin­gul și, du­pă un sfert de oră pe vas, li s-a fă­cut rău și au vrut să se dea jos. S-au reîmbar­cat, dar li s-a fă­cut rău din nou, așa că au ple­cat și nu s-au mai întors. Adi­că acest sport și stil de via­ţă ori îţi pla­ce, ţi se po­tri­vește și te prin­de de la înce­put, ori ni­ci­o­da­tă. Eu ple­cam du­pă cinci zi­le, pli­nă de vână­tăi de la efor­tul pe ca­re-l pre­su­pu­ne na­vi­ga­tul și via­ţa pe vas, pli­nă de ni­sip și înţe­pă­turi de ţânţari de la sta­tul pe pla­jă, dar cu un zâmbet ma­re pe fa­ţă. Cred că m-a prins mi­cro­bul din pri­ma.

Port Bo­ni­fa­cio, din ex­tre­mi­ta­tea su­di­că a Cor­si­cii, es­te con­stru­it în trep­te și în di­fe­ri­te pe­ri­oa­de is­to­ri­ce într-o tre­că­toa­re ca un fi­ord (stânga). Hy­gie, ele­gan­tul iaht cla­sic din lemn, cu do­uă ca­tar­ge, găz­du­i­ește fa­mi­lia Assan­te, or­ga­ni­za­toa­rea re­ga­tei (dre­ap­ta).

Pe mă­su­ră ce na­vi­ghe­zi spre sud, spre Bo­ni­fa­cio, pei­sa­jul te la­să fă­ră grai. Apar din ce în ce mai mul­te stânci al­bi­ci­oa­se din cal­car și gra­nit, abrup­te și înal­te, cu gro­te în ca­re se poa­te in­tra cu bar­ca și îno­ta, cu for­me ex­ce­pți­o­na­le în ca­re au fost să­pa­te tur­nuri și bi­se­rici.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.