PLOUA IN­FER­NAL ȘI NOI DÂRDÂIAM ÎNTR-O BAR­CĂ.

National Geographic Traveller Romania - - Dragoste și sălbăticie, pe Wild Atlantic Way -

Nu ave­am o man­sar­dă, ave­am însă un cort de lux la glam­ping-ul în ca­re ne ca­za­se­răm. Ne aflam în Irlanda, pe Wild Atlan­tic Way, pen­tru că ne iu­be­am și ave­am de săr­bă­to­rit un nu­măr fru­mos de ani împreu­nă. Mo­men­tan ploaia că­dea în ra­fa­le den­se în timp ce plu­te­am pe la­cu­ri­le din Kil­lar­ney, iar eu nu-mi mai do­re­am de­cât o pe­re­che de ochi de melc, să îndrăz­nesc să-i scot de sub glu­gă și să pri­vesc pei­sa­jul săl­ba­tic fă­ră să-mi cur­gă apă re­ce pe față și pe gât.

Da­că ar tre­bui să de­fi­nești Irlanda într-un cu­vânt, ace­la ar fi: plo­uă. Du­pă ce ai sta­bi­lit de­ja că es­te o ța­ră cu pei­sa­je fan­tas­ti­ce, a do­ua cer­ti­tu­di­ne e că nu poți scă­pa prea mult timp us­cat. Toa­tă lu­mea te pre­vi­ne asu­pra aces­tui lu­cru și pleci la drum pre­gă­tit cu ce ai tu mai bun, în cap și în ba­gaj. Cu sta­rea de spi­rit po­tri­vi­tă, s-ar pu­tea să te întorci spu­nând că nu e chiar așa. Da­că mă gândesc bi­ne, pe noi ne-a plo­uat puțin și doar o da­tă bi­ne de tot, în acea plim­ba­re pe la­curi.

În mod pre­vi­zi­bil, când am ate­ri­zat la Du­blin ploua. An­ga­jații din ae­ro­port se foiau de co­lo-co­lo și ne sa­lu­tau cu un zâmbet larg pe față în timp ce dă­de­au in­di­cații: hi guys, this way ple­a­se! Când plo­uă așa ta­re afară, ar fi și cul­mea să te mai am­ba­le­zi în for­mu­le sco­rțoa­se de adre­sa­re. Iar fa­ta de la bi­ro­ul de închi­ri­e­re mașini era atât de pri­e­te­noa­să, încât am cum­pă­rat toa­te asi­gu­ră­ri­le ex­tra po­si­bi­le, zâmbind la fel de fru­mos ca ea. E ade­vă­rat că per­spec­ti­va de a con­du­ce pe par­tea greși­tă a dru­mu­lui a con­tri­bu­it de­ci­siv la ati­tu­di­nea noas­tră mai pre­cau­tă de­cât de obi­cei. În Irlanda se cir­cu­lă ca în Anglia, iar vo­la­nul e pe dre­ap­ta.

Am por­nit la drum că­tre Wild Atlan­tic Way a do­ua zi di­mi­neață, când soa­re­le ne-a zâmbit și el la fel de ami­cal. Hi guys, ve­deți, nu plo­uă tot tim­pul, par­că ne-a spus el, pri­vin­du-ne op­ti­mist de la ghișeul lui împo­do­bit cu nori pu­foși. Câte­va ore mai târziu, du­pă ce sa­lu­ta­se­răm de­ja Atlan­ti­cul și pri­mul

cas­tel ca­re ne ieși­se în ca­le, asis­tam la schim­bări dras­ti­ce de vre­me de la o oră la alta. Acum era soa­re, acuși era ploaie, apoi o mi­nu­năție de cur­cu­beu. Sin­gu­ra con­stan­tă era vântul. Am oprit în Doo­lin pen­tru pri­me­le două no­pți și, în timp ce ne de­lec­tam cu pri­ma be­re Gu­in­ness și o ci­nă în ca­re ca­lo­ri­i­le dă­nțu­iau li­be­re și nes­tă­vi­li­te prin far­fu­rii, ne-am fă­cut un plan ce se pu­tea des­pla­ni­fi­ca ori­când, în fun­cție de cum avea să ara­te vre­mea a do­ua zi. Iar du­pă a do­ua be­re știam de­ja că dis­cuția asta cu ploaia nu își mai avea ros­tul și că sin­gu­rul plan va­la­bil pu­tea fi ace­la în ca­re ne ve­de­am de că­lă­to­ria noas­tră in­di­fe­rent da­că avea să se întâmple pe ud sau pe us­cat.

Pen­tru a ajun­ge la Clif­fs of Mo­her, un pei­saj stâncos ca­re atra­ge mu­lți tu­riști și ama­tori de fo­to­gra­fie, ave­am cel puțin trei va­rian­te, por­nind din Doo­lin. Pu­te­am lua au­to­bu­zul până la cen­trul de vi­zi­ta­re, pu­te­am închi­ria bi­ci­cle­te sau pu­te­am să par­cur­gem pe jos un tra­seu pa­no­ra­mic de vreo 14 km, pe coas­tă. N-am stat prea mult pe gânduri și am ales po­te­ca mai lun­gă și mai puțin bă­tu­tă. Am luat-o la pas de di­mi­neață, acom­pa­niați de vu­i­e­tul re­pe­ti­tiv al va­lu­ri­lor ca­re se iz­be­au de pe­reții de pia­tră, sculp­tați în plăci sau cris­ta­le de un vânt ma­te­ma­ti­cian. Am ur­mă­rit cum un fir de apă por­nea de la pi­ci­oa­re­le noas­tre și su­su­ra în jos prin­tr-o cră­pă­tu­ră, pen­tru a ajun­ge în ce­le din ur­mă să se arun­ce în gol și să-și piar­dă iden­ti­ta­tea în spu­ma oce­a­nu­lui. Am sa­lu­tat va­ci­le și ne-am cu­fun­dat bo­can­cii în pă­mântul mus­tind de apă, atunci când n-am mai gă­sit po­te­ca. Am mângâiat cu ochii iar­ba bi­ne pi­ep­tă­na­tă de vânt, înve­lind în pă­turi mă­tă­soa­se ro­ci­le. A fost cea mai bună de­ci­zie, ne-am dat se­a­ma de asta ime­diat ce ne-am întâlnit cu mu­lți­mi­le ca­re co­bo­rau din au­to­ca­re și împânze­au cea mai cu­nos­cu­tă par­te a tra­seu­lui, în ve­ci­nă­ta­tea mo­der­nu­lui cen­tru de vi­zi­ta­re. Chiar da­că stânci­le se ri­di­cau, în acel loc, la cea mai im­pre­si­o­nan­tă înă­lți­me dea­su­pra oce­a­nu­lui, ave­am sa­tis­fa­cția că ne-am bu­cu­rat de­ja, în li­niște și tih­nă, de va­riați­uni pe ace­e­ași te­mă. Era su­fi­ci­ent cât să nu ză­bo­vim prin aglo­me­rație și să ne con­ti­nuăm dru­mul, până la Kil­con­nell. De aco­lo am aștep­tat un mi­cro­buz ca­re ne-a adus îna­poi spre Doo­lin un­de, cu ochii plini de pei­sa­je­le ad­mi­ra­te și pi­ci­oa­re­le amo­rți­te de obo­se­a­lă, am des­chis pri­ma ușă de bar pe ca­re am vă­zut-o în ca­le. Înăun­tru pe­tre­ce­rea era de­ja în toi, chiar da­că se­a­ra nici nu înce­pu­se. Mu­zi­ca­nții cântau, oa­me­nii vo­ci­fe­rau și râde­au, iar su­pa groa­să din fruc­te de ma­re, nu­mi­tă chow­der, alu­ne­ca fi­er­bin­te și săți­oa­să pe gât, ală­turi de pâi­nea nea­gră, un­să te­mei­nic cu unt. De da­ta ace­as­ta me­ri­tam sur­plu­sul de ca­lo­rii.

Da­că no­ro­cul ar fi ți­nut mai de­par­te cu noi, în ur­mă­toa­rea zi am fi vă­zut del­fi­nii. Pe Wild Atlan­tic Way ai șan­sa să ob­ser­vi des­tul de mul­te pă­sări și cre­a­turi ac­va­ti­ce, cu sin­gu­ra con­diție ca vre­mea să per­mi­tă ieși­rea va­se­lor mici în larg. De da­ta ace­as­ta pro­gra­mul nu mai de­pin­dea de noi, așa că pu­te­am să ne plângem în gu­ra ma­re că plo­uă și că e urât, în timp ce cu­trei­e­ram pe coas­tă și ne îndrep­tam re­sem­nați că­tre ur­mă­toa­rea opri­re, Kil­lar­ney. Nu înain­te de a mai fa­ce o hal­tă la Brid­ges of Ross, lo­cul în ca­re un pod de stâncă s-a pră­bușit la un mo­ment dat în

oce­an, lă­sând în ur­ma lui doar nu­me­le și un pei­saj ca­re me­ri­tă mă­car o pri­vi­re, asta da­că nu ești îndră­gos­tit de pă­sări și ră­mâi ore între­gi cu ochii pi­ro­niți în de­păr­ta­re. Când am ajuns aco­lo, câți­va pa­si­o­nați pu­te­au fi con­fun­dați cu stânca: sta­tui cu te­les­coa­pe și bi­no­cluri de di­men­si­uni mo­nu­men­ta­le, pe bu­za cră­pa­tă de vânt a oce­a­nu­lui. Chiar da­că nu lă­sau să se va­dă asta, nu cred că apre­ciau foia­la noas­tră în apro­pi­e­re și fe­lul în ca­re ne tros­neau plă­ci­le de pia­tră pe sub pi­ci­oa­re. Spre no­ro­cul lor, am înghețat des­tul de re­pe­de și i-am lă­sat, la fel de ne­mișcați pre­cum îi gă­si­se­răm.

CÂND AM AJUNS ÎN CEN­TRUL orașu­lui Kil­lar­ney, am avut sen­zația că am in­trat pe un pla­tou de fil­ma­re. Pub-uri și ma­ga­zi­ne cu fața­de­le din lemn pic­tat în cu­lori vii, cântă­reți și dan­sa­tori, to­tul pă­rea să fa­că par­te din­tr-un spec­ta­col bi­ne re­gi­zat și or­ga­ni­zat în cin­stea ame­ri­ca­ni­lor. Unul din­tre mo­ti­ve pu­tea fi con­fe­ri­nța la ca­re ur­ma să par­ti­ci­păm și noi, eveni­ment ca­re atră­gea blog­geri de tu­rism din toa­tă lu­mea și ca­re era ono­rat așa cum tre­bu­ie de ori­ce mi­că sau ma­re afa­ce­re din oraș ce înțe­le­gea po­te­nția­lul pro­mo­vă­rii. Al doi­lea era numărul im­pre­si­o­nant de tu­riști ame­ri­cani pe ca­re îi pu­te­ai întâlni pe stra­dă. Și un al trei­lea, ce­va mai sub­til pro­ba­bil, ar pu­tea fi chiar in­flue­nța Sta­te­lor Uni­te și a com­pa­ni­i­lor in­sta­la­te în Irlanda, mo­tiv pen­tru ca­re ța­ra ace­as­ta a tre­cut de la o să­ră­cie lu­cie la un ni­vel de trai ri­di­cat într-un timp re­cord. Am ob­ser­vat bu­năs­ta­rea ir­lan­de­zi­lor atât în așe­ză­ri­le izo­la­te de pe coas­tă, cât și în car­ti­e­re­le din Kil­lar­ney, tră­gând pur și sim­plu cu ochi­ul prin ge­a­mu­ri­le mari ale ca­se­lor ca­re eta­lau fă­ră opre­liști, în ma­rea ma­jo­ri­ta­te a ca­zu­ri­lor, o or­di­ne exem­pla­ră, mo­bi­lă ele­gan­tă și de­co­rați­uni de bun-gust. Dar nu veni­se­răm să ad­mi­răm du­la­puri și fo­to­lii, așa că altce­va ne-a im­pre­si­o­nat cel mai mult în Kil­lar­ney. E vor­ba des­pre par­cul din mij­lo­cul orașu­lui, lo­cul în ca­re lo­cal­ni­cii ca­re ale­ar­gă sau pe­da­le­a­ză se sa­lu­tă pri­e­te­nos cu tu­riștii ca­re se plim­bă pe jos sau cu tră­su­ri­le. În plus, na­tu­ra are un ca­dou mi­nu­nat pen­tru toți: cer­bii și că­pri­oa­re­le ca­re par să între­a­că în nu­măr oa­me­nii întâlniți pe alei­le lun­gi.

Ve­neam din­spre cas­te­lul Ross când am au­zit bon­că­lu­i­tul grav al unui mas­cul și nu mi-a venit să cred. M-am între­bat da­că nu mă înșa­lă ure­chi­le și nu cum­va e vor­ba des­pre o druj­bă. Dar când vo­ci­le s-au unit și am înce­put să de­o­se­besc tângu­i­tul exem­pla­re­lor mai ti­ne­re de gla­sul ră­gușit și mai ho­tă­rât al ve­te­ra­ni­lor, am mă­rit pa­sul și în cu­rând am fost răs­plă­ti­tă cu o ima­gi­ne ex­traor­di­na­ră. Coar­ne im­pre­si­o­nan­te ră­să­re­au din

ve­ge­tația den­să și se pro­fi­lau pe fun­da­lul au­riu al mu­nți­lor, la apus. Nici n-am pu­tut să nu­măr că­pri­oa­re­le ca­re se întin­de­au, în gru­puri, pe o pa­jiște. Afișe pu­se pe gar­duri in­for­mau vi­zi­ta­to­rii că ani­ma­le­le sunt în pe­ri­oa­da ru­tu­lui și ape­lau la bu­nul-si­mț pen­tru ca rit­mul na­tu­rii să nu fie de­ran­jat sau între­rupt de cu­ri­o­zi­ta­tea uma­nă. Iar cer­bii, când tra­ver­sau câte o alee, se opre­au și se asi­gu­rau re­gu­la­men­tar, mai întâi spre dre­ap­ta. Am avut con­vin­ge­rea că ni­meni nu de­ran­ja pe ni­meni, alt­fel aces­te fru­moa­se fi­i­nțe n-ar fi fost atât de aproa­pe de oa­meni și to­tuși su­fi­ci­ent de pru­den­te, încât să nu se apro­pie și să ce­rșe­as­că mânca­re. Oa­meni și ani­ma­le își ve­de­au fi­e­ca­re de viața lor și de ri­tua­lu­ri­le pro­prii de împe­re­che­re. Unii în plin câmp și cu de­cla­rații de dra­gos­te ce fă­ce­au ae­rul să vi­bre­ze, alții pe șop­ti­te, la lu­mâna­rea elec­tri­că din cor­tul de lux.

APOI A VENIT PLOAIA ace­ea de pe lac. Am ple­cat di­mi­neața de­vre­me, într-o tu­ră ca­re in­clu­dea atât o plim­ba­re cu bar­ca, cât și o ur­ca­re și co­bo­râre cu bi­ci­cle­te­le, pe Gup of Dun­loe. Pe drum am oprit la Insu­la Innis­fal­len, pe ca­re am ad­mi­rat ru­i­ne­le unei mă­năs­tiri cu o is­to­rie înde­lun­ga­tă, înce­pând din se­co­lul al VII-lea. Și aici am fost întâmpi­nați de pri­vi­rea blândă și cu­ri­oa­să a că­pri­oa­re­lor și a pu­i­lor lor spe­ri­oși. La ca­pă­tul plim­bă­rii pe lac, ploaia a stat și a ră­mas pe gânduri cât am pe­da­lat până în punc­tul cel mai înalt al tra­seu­lui, o șo­sea îngus­tă arun­ca­tă, ca o pan­gli­că de gim­nas­ti­că ar­tis­ti­că, pes­te mun­te. Exact când ghi­dul se pre­gă­tea să ne spu­nă un­de sun­tem, vo­cea i-a fost aco­pe­ri­tă de un vânt stârnit de ni­căi­eri și nu s-a mai au­zit de­cât un „pe bi­ci­cle­te, acum!”. Ploaia a re­venit, cu fo­rțe noi. Nu ne-a slă­bit până jos, în va­le. Pi­că­tu­ri­le îmi in­trau în ochi, iar frâne­le îmi scârțâiau. În fața mea, o ca­le­așcă de­ra­pa stânga-dre­ap­ta la va­le, ca­lul nu era nici el foar­te si­gur pe pro­pri­i­le pot­coa­ve, așa că m-am încu­me­tat cu greu să o de­pășesc.

La fi­nal de zi a ieșit soa­re­le, am ui­tat tot fri­gul îndu­rat și, într-un alt bar is­to­ric, am as­cul­tat cânte­ce ir­lan­de­ze in­ter­pre­ta­te la in­stru­men­te ve­chi, printre ca­re un ve­rișor de cim­poi și un bu­nic cu stru­ne.

În ce­le din ur­mă am reușit să ieșim și pe oce­an. Am su­por­tat cu stoi­cism cu­ren­tul re­ce, scru­tând cu ochii și cu apa­ra­te­le fo­to întin­de­rea de apă ca­re se con­fun­da cu cerul. Era o zi gri, dar învăța­se­răm să prețu­im lip­sa ploii. Ar fi pu­tut fi va­luri, ar fi pu­tut fi fur­tu­nă, am fi pu­tut sta în fața te­le­vi­zo­ru­lui ur­mă­rind ba­le­ne vă­zu­te și fil­ma­te de alții. Dar eram aco­lo și ne bu­cu­ram ba de leii-de-ma­re bi­ne ca­mu­flați pe stânci­le pes­trițe, ba de pă­să­ri­le a că­ror agi­tație în aer pu­tea fi sem­nul unei ac­ti­vi­tăți fe­bri­le în adâncuri. Nu ne-am pi­er­dut spe­ra­nța și, în ce­le din ur­mă, câte o spi­na­re ma­re și lu­ci­oa­să a înce­put să se ri­di­ce în apro­pi­e­rea băr­cii. Erau ba­le­ne mai mari sau mai mici, din câte­va spe­cii di­fe­ri­te pe ca­re Co­lin, ghid, că­pi­tan și bi­o­log, ni le pre­zen­ta­se înain­te de a ieși în larg. Iar la un mo­ment dat a oprit

mo­to­rul și, în li­niștea ca­re a ur­mat, am au­zit ră­su­fla­rea ba­le­nei, pu­făi­tul ace­la spe­ci­fic, ur­mat de un ples­căit. Se ri­di­ca­se pu­ţin, cât să res­pi­re, apoi dis­pă­ru­se ia­răși în adâncuri. Un mo­ment cu du­ra­ta unui of­tat ca­re avea să mi se re­pe­te ob­se­siv în cap, ca un șla­găr ca­re îţi ră­mâne în min­te o zi între­a­gă. Mo­to­rul a por­nit ia­răși, fă­când am­bar­ca­ţi­u­nea să zbârnâie și să se ia în cu­rând la între­ce­re cu del­fi­nii ju­căuși.

Du­pă pa­tru ore în cu­rent și frig, o noap­te pe­tre­cu­tă într-un co­nac de cinci stele din Cork ne-a adus îna­poi de un­de por­ni­se­răm. Ne iu­be­am ca acum mul­ţi ani și nu mai eram nici într-o man­sar­dă, nici într-un cort. A fost cald și bi­ne sub pă­tu­ra de puf, în cel mai con­for­ta­bil și mai scump pat în ca­re ne-am odih­nit vre­o­da­tă. Un fel de ba­le­nă printre peștii mici pe ca­re îi frec­ven­ta­se­răm până atunci, în toa­te că­lă­to­ri­i­le pe ca­re le-am fă­cut împreu­nă și pe ca­re ur­ma să le plă­nu­im, în viitor.

„Da­că bei ca să ui­ţi, te ru­găm să plă­tești în avans” scria într-un pub ir­lan­dez, chiar la înce­pu­tul că­lă­to­ri­ei. Noi n-am ajuns pe Wild Atlan­tic Way ca să ui­tăm, ne-am gândit atunci, în timp ce pri­ve­am gu­le­rul cre­mos al be­rii și ne amin­te­am cum, la înce­pu­tul re­la­ţi­ei noas­tre, obișnu­iam să ne întâlnim în pri­mul bar din Bu­cu­rești în ca­re se gă­sea Gu­in­ness. Era la fel de bună? Nu mai știam, dar atunci așa ni se pă­rea. Eram în Irlanda ca să ţi­nem min­te și nu era vor­ba doar de be­re, ci de toa­te pei­sa­je­le, vi­e­tă­ţi­le și se­ri­le în ca­re ne-am încăl­zit în zar­va unui bar, de­pă­nând im­pre­sii du­pă încă o zi per­fec­tă pe­tre­cu­tă pe Wild Atlan­tic Way.

La Kil­lar­ney Glam­ping at the Gro­ve ai par­te de ca­za­re de lux la cort (stânga). Lo­cul în ca­re te bu­curi de vântul din pânză, dar te încăl­zești în pa­tul cu sal­tea elec­tri­că sau cu aju­to­rul unei so­bițe cu bu­te­lie. Stră­zi­le pline de culoare din orașul Kil­lar­ney, învi­o­ra­te de ce­le­bra ploaie, sunt aproa­pe ga­ta de pe­tre­ce­ri­le și dis­tra­cți­i­le de se­a­ră (dre­ap­ta).

Plim­ba­re cu tră­su­ra prin Kil­lar­ney Na­ti­o­nal Park, par­te din UNESCO Bi­os­phe­re Re­ser­ve.

Pe­da­lând pe ploaie pe un tra­seu mon­tanspec­ta­cu­los, Gup of Dun­loe.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.