ZAMBIA

National Geographic Traveller Romania - - Sumar -

Sa­fari pe jos în Par­cul Nați­o­nal So­uth Luan­gwa. Text: Ge­or­ge W. Sto­ne Fo­to: Ken Gei­ger

ZAMBIA NU E O ȚA­RĂ PEN­TRU LENEȘI, du­pă cum mă in­for­me­a­ză ra­pid o zbu­ră­toa­re po­re­cli­tă foar­te adec­vat „pa­să­rea ple­a­că-de-aici”, deștep­tă­to­rul in­fer­nal, cu cre­as­tă de Pom­pa­do­ur, din su­dul Africii. Cua... cua... cua! stri­gă ea, scu­tu­rându-mă din som­nul de du­pă-amia­ză. Cua? Cât de prost să fii să dor­mi în sa­fari? Cua! Tre­zi­rea!

În se­zo­nul se­ce­tos, soa­re­le de amia­ză e pârjo­li­tor, dar ies de sub pla­sa împo­tri­va țânța­ri­lor să mă uit chi­o­râș la pa­să­rea așe­za­tă pe o cre­an­gă dea­su­pra cor­tu­lui meu. Pes­te râu văd trei ele­fa­nți ca­re pasc pe mal. Își ur­me­a­ză ma­triar­ha, în or­di­nea înă­lți­mii, și mes­te­că smo­curi de iar­bă, cu spa­te­le aco­pe­rit de un strat pro­tec­tor de nă­mol. Ara­tă mari chiar și de la dis­ta­nță; până și în re­a­li­ta­tea lor gre­oaie par ima­gi­nari. Sa­fa­ri­ul e un vis, îmi spun, și pen­tru câte­va cli­pe mă îndoi­esc că sunt tre­az.

LUAN­GWA ȘERPUIEȘTE și se înco­lă­cește preț de pes­te 800 km prin estul Zam­bi­ei, for­mând ochi­uri de apă un­de col­căie cro­co­di­lii și brațe închi­se ca­re su­sțin atâtea ani­ma­le săl­ba­ti­ce încât, pen­tru ama­to­rii de sa­fari, sa­va­na împă­du­ri­tă de aproa­pe 9.000 km² a Par­cu­lui Nați­o­nal So­uth Luan­gwa es­te un se­cret al cu­nos­că­to­ri­lor. Eu stau la Zun­gu­li­la, una din ce­le șa­se ta­be­re din apro­pi­e­rea râu­lui Luan­gwa, ad­mi­nis­tra­tă de The Bus­hcamp Com­pa­ny. Am venit să um­blu printre ani­ma­le, să învăț des­pre săl­bă­ti­cie de la fi­rul ier­bii, nu din Land Ro­ver. Ori­cât de ci­u­dat ar pă­rea, ide­ea unui sa­fari pe jos nu a evo­luat na­tu­ral, ci a fost o prac­ti­că in­tro­du­să, iniția­tă acum o ju­mă­ta­te de se­col de pă­zi­to­rii ani­ma­le­lor mari și con­ser­vați­o­niști, în încer­ca­rea de a in­spi­ra un nou ra­port etic cu me­di­ul. Într-un sa­fari pe jos, omul e îndem­nat pen­tru scur­tă vre­me să re­de­vi­nă ani­mal, să re­nu­nțe la do­mi­nație și să încer­ce vul­ne­ra­bi­li­ta­tea.

To­tul e mai ma­re când ești pe pă­mânt. Sunt la con­flue­nța râu­ri­lor Luan­gwa și Ka­pam­ba, iar iar­ba ca­re de de­par­te ară­ta ca niște fran­juri se do­ve­dește a fi un zid de spini până la umeri. Îl ur­mez pe ghi­dul Kel­vin Zu­lu într-o plim­ba­re de du­pă-amia­ză pe ma­lul râu­lui. Du­pă noi vi­ne Isiah Mvu­la, cer­ce­taș al Au­to­ri­tății Zam­bi­e­ne pen­tru Fau­na Săl­ba­ti­că. Ne ui­tăm la un mușu­roi de ter­mi­te im­pu­nă­tor și gă­sim în ni­sip o ur­mă de la­bă de leu cât o var­ză. Kel­vin „ci­tește pă­mântul”, când o an­ti­lo­pă-de-apă gră­bi­tă foșnește prin tu­fișuri. Mă tre­ce un fri­son și mi se fa­ce pi­e­lea de găi­nă. Din­tr-oda­tă, mă simt dez­bră­cat aco­lo, pe jos, ex­pus în încer­ca­rea mea stu­pi­dă de a mă fa­ce in­vi­zi­bil îmbră­cându-mă în ver­de. Instru­men­te­le de su­pra­vi­ețu­i­re pe ca­re le-am luat cu mi­ne – cre­mă de pro­te­cție so­la­ră, li­chid an­ti­bac­te­rian pen­tru

mâini și un te­le­fon mo­bil (aici nu exis­tă sem­nal) – mă tră­de­a­ză drept per­soa­nă ca­re tin­de să su­pu­nă, nu să ac­cep­te săl­bă­ti­cia. Și to­tuși ia­tă-mă as­cul­tând, ob­ser­vând, mer­gând – re­venind la na­tu­ră cu fi­e­ca­re pas, per­ce­pând spați­ul din jur și fă­când fa­co­ce­rii să se re­fu­gi­e­ze prin tu­fe.

„Urme proas­pe­te de le­o­pard”, spu­ne Kel­vin, ca­re îmi des­crie de­ta­li­i­le di­fe­ri­te­lor la­be. Urme­le de hi­e­nă sunt răs­fi­ra­te și căr­noa­se; urme­le de câi­ne săl­ba­tic afri­can sunt pă­trățoa­se și cla­re; urme­le de ba­bu­in ara­tă ca o mânuță de om cu o pal­mă în plus. Sa­fa­ri­u­ri­le sunt ră­tă­ciri ri­tua­li­za­te, cău­tări cir­cu­la­re în ca­re între­ba­rea du­ce la răs­puns, ca­re du­ce la altă între­ba­re și așa mai de­par­te. Fi­e­ca­re de­ta­liu, de la o ra­mu­ră frântă până la che­ma­rea unei pă­sări, fa­ce par­te din­tr-o po­ves­te mai ma­re, ca­re are sens da­că e spu­să cum tre­bu­ie. Asta fac ghi­zii. Adu­nă in­di­cii, des­câlcesc mis­te­re­le și țes po­ves­tea. Cei mai buni ghi­zi nu ro­ma­nțe­a­ză, ci elu­ci­de­a­ză. Des­co­pe­ri­rea săl­bă­ti­ci­ei nu e fru­moa­să pen­tru că mis­te­re­le ei sunt inex­pli­ca­bi­le, ci pen­tru că ade­vă­ru­ri­le ei sunt com­pre­hen­si­bi­le. În sa­fari, cu­ri­o­zi­ta­tea e răs­plă­ti­tă. Kel­vin scoa­te un tub mic, cu as­pect ce­ru­it, din trun­chi­ul unui ar­bo­re mo­pani. E o poar­tă des­chi­să în fa­gu­rii mi­nus­cu­lei al­bi­ne fă­ră ac. „Chiar exis­tă miere fă­ră înțe­pă­turi”, spu­ne el. „Dar nu prea mul­tă.” Kel­vin are 33 de ani și e fas­ci­nat de ani­ma­le­le săl­ba­ti­ce din co­pi­lă­rie, când era ga­ta să fie zdro­bit de un ele­fant în timp ce lua apă de la râu. A cres­cut în Mfu­we, sa­tul de la poar­ta par­cu­lui, și a de­venit li­de­rul clu­bu­lui de con­ser­va­re al șco­lii și apă­ră­tor al fau­nei săl­ba­ti­ce, chiar și când ele­fa­nții căl­cau în pi­ci­oa­re și de­vo­rau re­col­te preți­oa­se.

Pe dru­mul de întoar­ce­re în ta­bă­ră, din ca­mi­o­ne­tă, ve­dem într-un co­pac un le­o­pard ca­re mușcă din­tr-un ba­bu­in. Ne apro­pi­em și fa­cem po­ze. So­uth Luan­gwa e unul din­tre ce­le mai bu­ne lo­curi pen­tru ob­ser­vat le­o­par­zi, iar al nos­tru știe. E atât de re­la­xat, mândru și le­neș, încât adoar­me sub ochii noștri.

Aproa­pe de apus, pă­mântul ex­ha­lă în tu­sea bi­vo­lu­lui de apă, ti­căi­tul broaște­lor și trom­pe­ta unui ele­fant în de­păr­ta­re. Par­că

toa­tă pla­ne­ta și-ar di­si­pa încet căl­du­ra. Ne întoarcem la ta­bă­ră pe urme­le unui vi­e­zu­re me­li­vor și ob­serv că mlaști­na de sub noi e plină de im­pa­la ca­re pasc. Îmi tre­ce prin min­te că nu toa­te ani­ma­le­le ca­re văd lu­na în se­a­ra asta vor ve­dea și soa­re­le mâi­ne.

ÎN NOAPTEA ACE­EA, mi-atre­cut­pe­lângă­cor­tun­leu. M-a tre­zit un vai­et pro­fund, vi­bra­to, ca­re se ros­to­go­lea pe râu în jos. Pe mă­su­ră ce de­venea mai zgo­mo­tos, înce­pea să se au­dă și foșnet de frun­ze us­ca­te. Leul s-a apro­piat de cor­tul meu și a ge­mut de par­tea ce­a­lal­tă a unui pa­ra­van de pânză, la trei me­tri de ca­pul meu. Che­ma­rea s-a stins și fia­ra a înain­tat fu­rișat pe mal, o um­bră în lu­mi­na lu­nii, lă­sând în ur­mă un efect Dop­pler car­ni­vor. Am ador­mit, în ci­u­da fri­cii că ave­am să de­vin gus­ta­rea de la mi­e­zul no­pții a unei fe­li­ne.

RĂSARE UN SOA­RE ROZ; îl gă­sesc pe Kel­vin lângă un foc de ta­bă­ră, în timp ce râul Ka­pam­ba ie­se din nou din noaptea întu­ne­coa­să. Îl întreb des­pre leu, ca­re, se pa­re, are un tre­cut co­lo­rat. Cas­si­us și par­te­ne­rul lui, Bru­tus, erau doi mas­cu­li do­mi­na­nți ca­re co­la­bo­rau pen­tru a-și con­tro­la te­ri­to­ri­ul și a-și spori și pro­te­ja ha­re­mul. Fu­se­se­ră bo­te­zați de po­pu­lația uma­nă și erau res­pec­tați, de­oa­re­ce con­tro­lau o su­pra­față ma­re. Dar într-o zi Bru­tus a dis­pă­rut, coa­liția s-a des­tră­mat, iar Cas­si­us a înce­put să um­ble sin­gur. Câte­va luni mai târziu, când a re­a­pă­rut, Bru­tus își pi­er­du­se coa­ma, era slab și pă­rea să ai­bă un șold dis­lo­cat. So­li­tari, leii s-au re­o­ri­en­tat pe vânat mai mic și chiar pe hoi­turi, ca hi­e­ne­le. De­că­de­rea lor a dat oca­zia unei noi pe­re­chi de lei să le fu­re te­ri­to­ri­ul – con­frun­ta­re ca­re încă se des­fășu­ra. Când a tre­cut pe lângă cor­tul meu în noaptea ace­ea, Cas­si­us îl che­ma,

poa­te, pe Bru­tus, sau îi anu­nța pe uzur­pa­tori că nu avea de gând să ce­de­ze fă­ră lup­tă.

Din mași­nă, ve­dem pes­că­reii-moțați cum plon­je­a­ză în apă, dum­bră­ven­ce­le-cu-pi­ept-vi­o­let cum să­ge­te­a­ză pe lângă ma­lul ma­ro-ce­nușiu. Să­rim din ca­mi­o­ne­tă aproa­pe de un grup de hi­po­po­ta­mi ca­re in­tră în râu în șir, gro­hăind, și ne întâlnim cu o echi­pă de eco­lo­gi ca­re mo­ni­to­ri­ze­a­ză par­cul în co­la­bo­ra­re cu Au­to­ri­ta­tea Zam­bia­nă pen­tru Fau­na Săl­ba­ti­că. E un me­men­to că sa­fa­ri­ul nu e doar o ex­pe­ri­e­nță sen­zo­ria­lă, ci și una so­cia­lă. A stu­dia ani­ma­le­le în sa­fari pre­su­pu­ne a le des­co­peri in­te­ra­cți­u­ni­le cu mem­brii pro­pri­ei spe­cii și ai altor spe­cii, cu me­di­ul și cu toți fac­to­rii ca­re le in­flue­nțe­a­ză viața, in­clu­siv co­mu­ni­tăți­le uma­ne de pe te­ri­to­ri­ul par­cu­lui.

UN MA­GA­ZIN DIN M FU W E se nu­mește Big Ri­ch Bo­u­ti­que. În tre­ce­re cu mași­na prin sat, ve­dem me­se încăr­ca­te cu cartofi și stan­duri de reîncăr­ca­re pen­tru te­le­foa­ne mo­bi­le, dar și cu­vin­te­le „Dum­ne­zeu dă­ru­i­ește” pe pe­re­te­le or­ga­ni­zați­ei de dez­vol­ta­re co­mu­ni­ta­ră Pro­ject Luan­gwa. Kel­vin îmi ara­tă o școa­lă ale că­rei cla­se sunt spon­so­ri­za­te de oas­peții The Bus­hcamp Com­pa­ny. Anga­ja­men­tul față de con­ser­va­re și co­mu­ni­ta­te e un ele­ment ese­nțial al mi­si­u­nii The Bus­hcamp Com­pa­ny; mi s-a po­ves­tit des­pre un pro­gram ca­re ofe­ră zil­nic ma­sa de prânz pen­tru 2.500 de ele­vi. Am pom­pat apă cu­ra­tă din­tr-unul din ce­le 17 puțuri spon­so­ri­za­te de Bus­hcamp și să­pa­te anul tre­cut, ca lo­cal­ni­cii să nu mai fie ne­voiți să fa­că dru­muri pe­ri­cu­loa­se la râu­ri­le pline de cro­co­di­li. „Acum vreo 15 ani nu ave­am dru­muri”, mi-a ex­pli­cat Andy Hogg, năs­cut în Zambia, fon­da­to­rul com­pa­ni­ei. „Dar afa­ce­rea noas­tră fa­ce par­te din­tr-un eco­sis­tem mai am­plu, ca­re tre­bu­ie să su­sți­nă po­pu­lația uma­nă.”

ÎN UL­TI­MA MEA DI­MI­NEAȚĂ în parc, soa­re­le ra­dia un por­to­ca­liu fu­ri­os pes­te râul Ka­pam­ba. Am ur­mă­rit o hai­tă de câini săl­ba­tici afri­cani ca­re au tre­cut apa și am gă­sit o le­oai­că mâncând din­tr-o ze­bră, în timp ce cei doi pui își aștep­tau rândul, iar hi­e­ne­le pânde­au din iar­bă. În de­păr­ta­re dă­dea ocol pe cer un stol de vul­turi. Kel­vin a tra­ver­sat cu ca­mi­o­ne­ta o la­gu­nă se­ca­tă, bă­lța­tă de urme de hi­po­po­ta­mi, ca să se apro­pie. Vul­tu­rii plon­jau să ci­u­gu­le­as­că și să ru­pă din­tr-un ca­da­vru uriaș. Ae­rul era rânced și umed. Am stu­diat mor­ma­nul. Ne-am mi­rat. Apoi am înțe­les.

Din­tre toa­te pri­ve­liști­le de întâlnit într-un sa­fari, dă­du­sem pes­te cea mai rea: un ele­fant bra­co­nat, evis­ce­rat, mă­ce­lă­rit, cu trom­pa tăia­tă, cu fil­deșii re­te­zați, cu cu­tia to­ra­ci­că ex­pu­să pe ca­re bâzâiau in­sec­te. Aproa­pe de el era ce­nușa unui foc de ta­bă­ră, cal­dă încă, din noaptea an­te­ri­oa­ră, iar lângă el, o pe­rie de cu­rățat pușca și o țe­pușă grea de lemn pen­tru tran­spor­tat car­nea. De fil­deși, nici ur­mă. Kel­vin a es­ti­mat că ele­fan­tul ar fi avut vreo 40 de ani. Co­lții lui ave­au să va­lo­re­ze cam 200 $ la in­tro­du­ce­rea pe piața ile­ga­lă. Mai mult ar fi va­lo­rat, în zo­nă, car­nea. Ar fi fost ne­voie de 10 oa­meni să ca­re to­tul. Sa­fa­ri­ul e și des­pre viață, și des­pre moar­te. Une­ori, ani­ma­le­le se mă­nâncă între ele ca să su­pra­vi­ețu­ias­că. Aces­ta es­te cer­cul vi­eții. Dar ce am vă­zut în zi­ua ace­ea nu es­te o par­te ne­ce­sa­ră din ci­clu și va tre­ce mult până să pot di­ge­ra ima­gi­nea. Con­form proi­ec­tu­lui de stu­diu Gre­at Elep­hant Cen­sus, es­te po­si­bil ca po­pu­lați­i­le de ele­fa­nți din Par­cul Nați­o­nal So­uth Luan­gwa să cre­as­că; aici bra­co­na­jul es­te rar. Dar în alte zo­ne din Zambia, in­clu­siv la gra­nița cu Ango­la și Na­mi­bia, ele­fa­nții se împuți­nea­ză – ecou al anu­nțu­lui din 1993 că dis­pă­ru­se­ră toți ri­no­ce­rii din Zambia. Pi­er­de­rea fau­nei ame­ni­nță co­mu­ni­tăți­le ca­re trăi­esc din in­dus­tria sa­fa­ri­u­lui. Dar trai­ul cu ani­ma­le­le nu e ca o plim­ba­re în parc. Pot de­vo­ra re­col­te­le, pot căl­ca în pi­ci­oa­re sa­te­le. Mi-am amin­tit o dis­cuție mai ve­che cu Kel­vin. Vor­be­am des­pre eco­no­mia ele­fa­nți­lor și le com­pa­ram va­loa­rea ca atra­cții tu­ris­ti­ce, ca tro­fee pen­tru vână­tori și ca pro­du­se de con­tra­ban­dă. Pen­tru Kel­vin, mo­dul de eva­lua­re a va­lo­rii unui ele­fant ți­ne de ce va îmbu­nă­tăți vi­eți­le oa­me­ni­lor din Mfu­we. „Prin tu­rism, din­tr-un ele­fant viu au de câști­gat mai mu­lți oa­meni cât trăi­ește”, spu­nea el, „dar nu e ușor când ai o fa­mi­lie de întreți­nut”.

NE AȘTEAPTĂ O TRA­DIȚIE A TA­BE­REI: un­pa­har­bău­tla­râu. Nu pe ma­lul râu­lui sau aproa­pe de râu, ci în râu. Pe un banc de ni­sip de pe fi­rul apei sunt ali­nia­te scau­ne, o mă­suță plian­tă ser­vește drept bar, iar de pe o ti­gaie pu­să pe foc ex­plo­de­a­ză flo­ri­ce­le de po­rumb. În ochii cro­co­di­li­lor, pro­ba­bil ară­tăm ca fa­mi­lia Kar­das­hian. La întoar­ce­rea în ta­bă­ră, gă­sim un oas­pe­te neaștep­tat. S-a întors Bru­tus, șchi­o­pă­te­a­ză pe mal. A înce­put să-i cre­as­că la loc coa­ma, iar fap­tul că se apro­pie ara­tă că e ori înțe­lept, ori dis­pe­rat, așa că păs­trăm dis­ta­nța. În noaptea ace­ea, Bru­tus doar­me în ta­bă­ră. Sa­fa­ri­ul es­te un vis, îmi spun, apoi adorm și eu.

ÎMI TRE­CE PRIN MIN­TE CĂ NU TOA­TE ANI­MA­LE­LE CA­RE VĂD LU­NA ÎN SE­A­RA ASTA VOR VE­DEA ȘI SOA­RE­LE MÂI­NE.

Le­o­par­zii par ame­ni­nță­tori, dar evi­tă oa­me­nii (și sunt greu de de­pis­tat). Dar mai sunt trei ani­ma­le de ca­re tre­bu­ie să aveți gri­jă să nu le ig­no­rați și să nu lepro­vo­cați într-un sa­fari pe jos: ele­fa­nții, bi­vo­lii afri­cani șihi­po­po­ta­mii.

Par­ti­ci­pa­nții la un sa­fari pe jos pot mer­ge pe pro­pri­i­le pi­ci­oa­re de la o ta­bă­ră la alta, însoțiți de ghi­zi și de un paz­nic înar­mat. Câte­va din­tre ani­ma­le­le pe ca­re le pot ve­dea pe drum – și din ta­bă­ră – sunt (în sens orar, din dre­ap­ta sus) câi­nii săl­ba­tici afri­cani, ze­bra lui Craw­shay, en­de­mi­că în Zambia, leii, hi­po­po­ta­mii și egre­te­le al­be (ală­turi).

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.