MAGIE CASPICĂ

Pris­ma­tic și enig­ma­tic, Ba­ku s-a tran­sfor­mat din stră­ve­chi­ul po­pas de pe Dru­mul Mă­tă­sii în ca­pi­ta­la ca­lei­dos­co­pi­că a Azer­baid­ja­nu­lui mo­dern.

National Geographic Traveller Romania - - Sumar - TEXT: BRU­CE SCHO­EN­FELD FO­TO: RE­NA EFFEN­DI

Enig­ma­ti­cul Ba­ku es­te ini­ma Re­pu­bli­cii Azerbaidjan, cea mai ma­re ța­ră din Cau­caz.

Text: Bru­ce Scho­en­feld Fo­to: Re­na Effen­di

Afa și cu mi­ne luăm ci­na la me­se înve­ci­na­te la Fi­ru­ze, un res­tau­rant po­pu­lar, ascuns sub ni­ve­lul stră­zii și de­co­rat cu co­voa­re și obi­ec­te ce­ra­mi­ce în cu­lori vii, din cen­trul orașu­lui Ba­ku, ca­pi­ta­la ță­rii sud-cau­ca­zi­e­ne nu­mi­te Azerbaidjan. La ai săi apro­xi­ma­tiv 50 de ani, Afa și-a pe­tre­cut ju­mă­ta­te din viață în afa­ra he­ge­mo­ni­ei so­vi­e­ti­ce. Dar vor­bește ru­sește cu fi­i­ca ei ado­les­cen­tă. Bea vot­că. Iar când vi­ne chel­ne­rul cu mânca­rea, co­man­da ei pa­re ab­so­lut po­tri­vi­tă – pui Ki­ev, bo­te­zat du­pă o altă ca­pi­ta­lă do­mi­na­tă odi­ni­oa­ră de so­vi­e­tici.

Fi­i­ca Afei, Ay­tac, ara­tă de par­că vi­ne di­rect de la o pre­zen­ta­re de mo­dă. „Pro­fe­so­rul meu îmi spu­ne Isa­bel”, îmi po­ves­tește ea. „I se pa­re că arăt a fra­nțu­zoai­că.”

Ay­tac poar­tă o blu­ză al­bă ca­re îi scoa­te în evi­de­nță brațe­le și ume­rii și nu s-a zgârcit la con­tur de ochi. A co­man­dat su­lu khin­gal, o rețe­tă aze­ră tra­diți­o­na­lă cu mi­el, năut și tăiței. Îi pla­ce mai mult aze­ra de­cât ru­sa, îmi spu­ne, și înce­ar­că să-și îmbu­nă­tățe­as­că en­gle­za, „pen­tru că e vi­i­to­rul”. Are un ac­cent aproa­pe per­fect. „Am pri­e­ten, dar ma­ma nu știe”, îmi măr­tu­ri­sește ea. Mă întorc să mă uit la Afa, ca­re zâmbește dră­guț. „Ni­cio gri­jă”, spu­ne Ay­tac. „Nu înțe­le­ge boa­bă de en­gle­ză.”

E mi­er­curi se­a­ra. Toc­mai am ajuns în Ba­ku, ri­di­cat pe o fâșie de us­cat ca­re se întin­de spre est în Ma­rea Caspică, pe la ju­mă­ta­tea dis­tan­ţei între Ru­sia, la nord, și Iran, la sud. Simt de­ja tu­mul­tul cul­tu­ral din ca­pi­ta­lă. Nu e vor­ba doar des­pre di­fe­ren­ţa între ge­ne­ra­ţii; la ma­sa din stânga mea, un băr­bat stă ală­turi de două ti­ne­re ca­re nu par cu mult mai mari de­cât Ay­tac. Amândo­uă poar­tă hi­ja­bul is­la­mic. „Sunt tot mai mul­te”, ob­ser­vă Ay­tac. Fa­mi­lia ei e mu­sul­ma­nă, la fel ca 97% din azer­baid­jani, dar ea n-a fost ni­ci­o­da­tă prac­ti­can­tă. To­tuși, cre­din­ţa înce­pe să fa­că par­te din via­ţa ei. „Sunt teis­tă”, spu­ne ea. Când o întreb da­că ma­ma ei e mu­sul­ma­nă, dă din umeri. „Nu știe ce e.”

BA­KU A FOST DIN­TOT­DE­AU­NA LA RĂSCRUCE. Prin­sîntre mași­na­ţi­u­ni­le im­pe­ria­le ale pe­rși­lor, ruși­lor și tur­ci­lor, a lânce­zit se­co­le între­gi sub con­tro­lul uneia sau al alteia din­tre ce­le trei ci­vi­li­za­ţii. Acum, orașul și ţa­ra din ca­re fa­ce par­te trec prin­tr-o schim­ba­re ca­pi­ta­lă, dar tul­bu­ra­tă de o con­du­ce­re au­to­ri­ta­ră, vi­ci­si­tu­di­ni­le unei eco­no­mii ba­za­te pe ţi­ţei și pro­vo­ca­rea de a împă­ca obi­cei­u­ri­le is­la­mi­ce cu se­cu­la­ris­mul oc­ci­den­tal mo­dern.

„Iden­ti­ta­tea ade­vă­ra­tă a re­gi­u­nii a fost su­pri­ma­tă”, spu­ne Tey­mur Ha­jiyev, re­gi­zor azer, în se­a­ra ur­mă­toa­re, la un res­tau­rant tra­di­ţi­o­nal, lângă un zid de pia­tră ve­chi de aproa­pe o mie de ani. „Vor­bim ru­sește, nu­me­le ne sunt is­la­mi­ce sau per­sa­ne, încer­căm să fim turci. Avem o cul­tu­ră ca mon­strul lui Fran­ken­stein. Încă nu ne dăm se­a­ma ce înse­am­nă să fii azer.”

Fră­mântă­ri­le aces­tea se des­fășoa­ră pe un fun­dal pen­tru ca­re cel mai bun atri­but es­te „epic”. Ma­lul Mă­rii Cas­pi­ce in­spi­ră, pro­ba­bil, ges­turi ar­hi­tec­tu­ra­le im­pu­nă­toa­re, fi­in­dcă li­de­rii din Ba­ku le pre­fe­ră din­tot­de­au­na. De la Pa­la­tul Șir­va­nșa­hi­lor (bo­te­zat du­pă con­du­că­to­rii Șir­va­nu­lui, fost stat azer), cu do­mul lui din se­co­lul al XV-lea, până la co­na­ce­le bo­gat împo­do­bi­te în stil fin de siècle ale mag­na­ţi­lor pri­mu­lui boom pe­tro­li­er sau clă­di­ri­le de bi­ro­uri mă­tă­hă­loa­se con­stru­i­te de Uni­u­nea So­vi­e­ti­că, ast­fel de ges­turi ar­hi­tec­tu­ra­le re­zer­vă po­si­bi­le des­co­pe­riri la fi­e­ca­re colţ de stra­dă. Acum, fa­mi­lia Aliyev, din ca­re fac par­te preșe­din­ţii Azer­baid­ja­nu­lui din 1993 până în pre­zent, a dus con­struc­ţi­i­le la un nou ni­vel de am­bi­ţie: nou-veni­ţii, pre­cum Cen­trul Hey­dar Aliyev, cu li­ni­i­le sa­le cur­gă­toa­re, și tria­da de zgârie-nori cur­ba­ţi, îmbră­ca­ţi în sti­clă, nu­mi­ţi Tur­nu­ri­le-Fla­că­ră, sunt pe ca­le să de­vi­nă em­ble­ma­tici. Ce­le pes­te două mi­li­oa­ne de lo­cu­i­tori din Ba­ku se stră­du­i­esc să se de­fi­neas­că, trăind într-un loc ca­re nu se­a­mă­nă cu ni­mic de pe lu­me.

Preșe­din­te­le Ilham Aliyev (ca­re i-a suc­ce­dat ta­tă­lui său, Hey­dar, fost li­der de Po­lit­bu­ro ca­re a con­dus Azer­baid­ja­nul de par­că încă ar fi fă­cut par­te din U.R.S.S.) gu­ver­nea­ză na­ţi­u­nea ca un emir din Gol­ful Per­sic și fo­lo­sește ba­nii sta­tu­lui, abun­den­ţi când

crește prețul pe­tro­lu­lui, pen­tru a-i asi­gu­ra, încet-încet, un loc în ate­nția lu­mii. Ba­ku a găz­du­it Olim­pia­da Mon­dia­lă de Șah, Jo­cu­ri­le Eu­ro­pe­ne, Eu­ro­vi­si­o­nul (deși, teh­nic vor­bind, Azer­baid­ja­nul nu fa­ce par­te din Eu­ro­pa) și cur­se de Grand Prix For­mu­la 1 și a can­di­dat, fă­ră suc­ces, la po­ziția de gaz­dă a Jo­cu­ri­lor Olim­pi­ce. Mul­te din la­nțu­ri­le ho­te­li­e­re in­ter­nați­o­na­le de lux, printre ca­re Fo­ur Se­a­sons, Fair­mont, Ju­mei­rah și Hyatt Re­gen­cy, au avan­pos­turi în Ba­ku. Dar cel mai efi­ci­ent in­stru­ment de mar­ke­ting al lui Ilham Aliyev a fost ar­hi­tec­tu­ra, de la ae­ro­por­tul ul­tra­mo­dern și com­ple­xu­ri­le spor­ti­ve scântei­e­toa­re, până la mo­nu­men­tul în me­mo­ria vic­ti­me­lor răz­boi­u­lui și la mall-uri­le cu as­pect de na­ve spația­le. (În ul­ti­ma vre­me, atra­ge ate­nția un proi­ect ar­hi­tec­tu­ral anu­me: im­pli­ca­rea fa­mi­li­ei pre­zi­de­nția­le ame­ri­ca­ne într-un plan epa­tant, cu­prin­zând un ho­tel și un bloc de apar­ta­men­te, con­ce­put de o fa­mi­lie aze­ră des­pre ca­re se spu­ne că are le­gă­turi strânse cu fa­mi­lia Aliyev.)

CEN­TRUL HEY­DAR ALIYEV a fost com­pa­rat cu o ba­le­nă, un ghețar și un ter­mi­nal de ae­ro­port. Ni­ci­u­nul din­tre ter­meni nu se ri­di­că la înă­lți­mea clă­di­rii ameți­toa­re, pe ca­re ar­hi­tec­ta lau­re­a­tă cu Pre­mi­ul Prit­zker, re­gre­ta­ta Za­ha Ha­did, o con­si­de­ra un proi­ect de vis. Din ori­ce un­ghi l-ai pri­vi, poți să juri că se mișcă; al­be­ața lui un­du­i­toa­re se ri­di­că, apoi cur­ge încet pe par­tea ce­a­lal­tă. Spre vest, pe ma­lul mă­rii, se află altă clă­di­re ulu­i­toa­re. Mu­zeul Azer al Co­voa­re­lor, o con­stru­cție joa­să și tu­bu­la­ră, fă­cu­tă să se­me­ne cu un co­vor ru­lat, es­te cea mai amu­zan­tă clă­di­re din oraș. Ori de câte ori trec pe lângă ea, zâmbesc cu gu­ra până la ure­chi. Iar ce­le trei Tur­nuri-Fla­că­ră, deși două încă nu au prea mu­lți ocu­pa­nți, în afa­ra unei re­pre­zen­ta­nțe Lam­bor­ghini, au de­venit no­ua em­ble­mă a orașu­lui, luând lo­cul clă­di­rii mi­le­na­re, par­te din Pa­tri­mo­ni­ul Mon­dial, nu­mi­tă Tur­nul Fe­ci­oa­rei, fos­tă par­te din for­ti­fi­cați­i­le orașu­lui.

Nu toa­tă lu­mea e încânta­tă. „Ba­ku era un mic Pa­ris”, îmi spu­ne Si­ta­ra Ibra­hi­mo­va, ar­tis­tă și ac­ti­vis­tă so­cia­lă, când ne întâlnim. „Acum e un mic Du­bai.” Ibra­hi­mo­va e mândră de moște­ni­rea ei. Are ta­tua­te pe glez­nă ima­gini ci­o­pli­te în pia­tră din Rezervația Go­bus­tan. (Etno­gra­ful și aven­tu­ri­e­rul nor­ve­gian Thor Heyer­da­hl cre­dea că Azer­baid­ja­nul fu­se­se le­a­gă­nul unei ci­vi­li­zații stră­ve­chi din ca­re se tră­ge­au vi­kin­gii.) Mă du­ce să îi văd două in­sta­lații la Cen­trul de Ar­tă Con­tem­po­ra­nă Ya­rat. Pen­tru una din ele, s-a fil­mat in­trând în Ma­rea Caspică și fre­cându-și brațe­le nu cu apă, ci cu țiței ne­gru. A in­ti­tu­lat-o „Naf­ta­lan” și spu­ne că es­te „o me­di­tație pe te­ma sem­ni­fi­cați­ei co­pleși­toa­re a aces­tei re­sur­se, ca­re înca­dre­a­ză sub­co­nști­en­tul co­lec­tiv al ță­rii”. În ace­e­ași se­a­ră, merg cu ea la un bar mic și ele­gant, spe­cia­li­zat în vi­nuri, Ke­fli, în cen­trul ca­pi­ta­lei. Ne fa­cem loc pe lângă un pâlc dens de fu­mă­tori și in­trăm într-o încă­pe­re tic­si­tă, lu­mi­na­tă de lăm­pi sus­pen­da­te fă­cu­te din sti­cle de vin. Aș pu­tea la fel de bi­ne să fiu la Mos­co­va sau în Brook­lyn, nu­mai că toa­te ce­le 17 vi­nuri din me­niu sunt aze­re. Nu știam că Azer­baid­ja­nul pro­du­ce vin. Unul din co­pro­pri­e­ta­rii ba­ru­lui Ke­fli, un

avo­cat de 30 de ani pe nu­me Ru­fat Și­ri­nov, îmi spu­ne că l-a des­chis (împreu­nă cu par­te­ne­rul lui de afa­ceri, Ivan Uva­rov) ca un fel de act pa­tri­o­tic. „Mul­te lu­cruri foar­te ti­pi­ce pen­tru Azerbaidjan s-au pi­er­dut în anii so­vi­e­tici”, ex­pli­că el.

De-a lun­gul se­co­le­lor, aze­rii au su­pra­vi­ețu­it adap­tându-se. S-au ple­cat în fața voi­nței pe­rși­lor, s-au con­for­mat sub ruși, dar ni­ci­o­da­tă nu s-au su­pus cu ade­vă­rat. „Cel mai bun mod de a ne păs­tra iden­ti­ta­tea, nu­cleul de lim­bă, mu­zi­că și gas­tro­no­mie ca­re ne de­o­se­bește de ve­cini, a fost fle­xi­bi­li­ta­tea”, spu­ne Fuad Ahun­dov, pa­si­o­nat de is­to­rie. De aici to­le­ra­nța. Nu întâmplă­tor au su­pra­vi­ețu­it pașa­le­lor, ca­li­fi­lor și co­mi­sa­ri­lor trei co­mu­ni­tăți evrei­ești, una de așke­na­zi, una de evrei ge­or­gi­eni și una de „evrei mun­teni” (des­cen­de­nți ai evrei­lor pe­rși).

Da­că Ibra­hi­mo­va ex­plo­re­a­ză spe­ci­fi­cul azer prin ar­tă, Și­ri­nov de la Ke­fli îl cau­tă în sol. Îmi ser­vește două vi­nuri din stru­gu­re­le lo­cal roșu Ma­dra­sa, apoi un Bayan Shi­ra alb. Îmi plac mai mult ca de­cla­rații po­li­ti­ce de­cât ca bău­turi, dar par să fie foar­te pe gus­tul ti­ne­ri­lor în jur de 20 de ani din lo­cal, ca­re vor­besc ta­re ca să se au­dă pes­te fun­da­lul de jazz, râd și se împing spre bar du­pă încă un pa­har. Sce­na îmi amin­tește de Bu­da­pes­ta sau Pra­ga ime­diat

du­pă des­tră­ma­rea blo­cu­lui de Est – nu­mai că ti­ne­rii nu sunt ame­ri­cani sau alți tu­riști nou-ve­niți într-o aven­tu­ră ti­ne­re­as­că. Sunt lo­cal­nici ca­re vor­besc în ru­să și aze­ră, ieșiți să sa­vu­re­ze roa­de­le noii pros­pe­ri­tăți a nați­u­nii lor.

În ci­u­da te­me­ri­lor Ibra­hi­mo­vei, Ba­ku nu va fi ni­ci­o­da­tă Du­bai. E un loc stră­ve­chi, nu o in­venție a se­co­lu­lui al XX-lea. Are stra­turi pes­te stra­turi de is­to­rie, ca o ba­cla­va. Într-o di­mi­neață, de­vre­me, mă plimb prin li­niștea cen­tru­lui is­to­ric împrej­mu­it cu zi­duri, Icheri Șe­her, con­stru­it în ma­re par­te între se­co­le­le al XII-lea și al XVI-lea. Admir înde­lung mos­che­ea Mo­ha­med (sau Si­nig­ga­la) și mi­na­re­tul ei, nu­mit Tur­nul Frânt, du­pă ce a fost bom­bar­dat de va­se­le de răz­boi ru­sești în 1720 (și apoi re­con­stru­it). Când mă trag îna­poi ca să fac loc ele­vi­lor unei cla­se de școa­lă gim­na­zia­lă în uni­for­me alb-al­bas­tre, îmi dau se­a­ma că la­bi­rin­tul de stră­zi și alei din ju­rul meu e mai mult de­cât o atra­cție tu­ris­ti­că din Pa­tri­mo­ni­ul Mon­dial. E un car­ti­er viu.

MA­JO­RI­TA­TEA ORAȘELOR PRE­FE­RĂ CLĂ­DI­RI­LE SOLIDE și as­pec­tu­oa­se, nu pe ce­le dă­ră­pă­na­te, dar mă întreb da­că în Ba­ku ma­nia res­tau­ră­ri­lor nu a mers prea de­par­te.

„Vor­bim ru­sește, nu­me­le ne sunt is­la­mi­ce sau per­sa­ne, încer­căm să fim turci. Încă nu ne dăm se­a­ma ce înse­am­nă să fii azerbaidjan.”

„Pro­ble­ma e”, spu­ne o tână­ră pe nu­me Ayan, „că nu mai știi ce e nou și ce e ve­chi”. La o plim­ba­re prin cen­trul is­to­ric, ob­serv că zi­du­ri­le clă­di­ri­lor de lo­cu­i­nțe sunt stră­bă­tu­te de rețe­le de cră­pă­turi, iar bal­coa­ne­le par ga­ta să ca­dă. Aflu că mul­te sunt pro­gra­ma­te pen­tru re­no­va­re cu fon­duri de la stat. Dar pia­tra mos­cheii Mo­ha­med a fost lus­tru­i­tă până și-a re­că­pă­tat cu­loa­rea au­rie iniția­lă – se­co­le de is­to­rie șter­se cu cârpa. Și clă­di­ri­le is­to­ri­ce ale mag­nați­lor pe­tro­li­eri (con­stru­i­te du­pă 1800 cu averi fă­cu­te din țiței, ex­tras în zo­na ca­pi­ta­lei încă din se­co­lul al III-lea) au fost adu­se la o sta­re de cu­rățe­nie ge­ne­ri­că.

„Ba­ku s-a con­stru­it din pe­trol”, îmi spu­ne într-o se­a­ră, când împă­rțim ta­xi­ul, Zo­hrab Hu­sei­nov, in­gi­ner me­ca­nic an­ga­jat în in­dus­tria țiței­u­lui. „Pe­tro­lul îl fa­ce ma­re și fru­mos și urât și aglo­me­rat. Ce­le mai fru­moa­se clă­diri s-au con­stru­it în pe­ri­oa­da prețu­ri­lor mari la țiței, la fel și li­ni­i­le de co­mu­ni­cații și pri­ma școa­lă de fe­te.”

Una din ma­ri­le per­so­na­li­tăți a că­rei fa­mi­lie s-a îmbo­gățit din țiței­ul caspic a fost Alfred No­bel, in­ven­ta­to­rul di­na­mi­tei și fi­na­nța­to­rul pre­mi­i­lor ca­re îi poar­tă nu­me­le. El și alții ca el și-au con­stru­it reșe­di­nțe somp­tu­oa­se în Ba­ku, printre ca­re Co­na­cul Muh­ta­rov, imi­tație de pa­lat venețian în ca­re se țin acum nu­nți, și Co­na­cul Ha­jin­ski, în ca­re s-au ame­na­jat ma­ga­zi­ne de lux și apar­ta­men­te. Dar iz­bi­tor mi se pa­re că lo­cu­i­nțe­le lor reîmpros­pă­ta­te ara­tă de par­că au fost con­stru­i­te cu ba­nii din țiței de acum, nu din se­co­lul tre­cut.

Nu are rost să mă agit prea ta­re pe te­ma asta. În cu­rând se va așe­za un nou strat de praf și, ori­cum, is­to­ria ori­că­rui loc înse­am­nă mai mult de­cât clă­di­ri­le. Într-o di­mi­neață târzie, în ca­re vântul plim­bă pe stra­da Șa­mil-Șeic un vârtej con­ti­nuu de hârtii arun­ca­te, trec printre sta­tu­i­le au­ri­te și in­tru în ha­ma­mul Ta­ze-bei, o baie tur­ce­as­că tra­diți­o­na­lă. Des­chid ușa din lemn și mă po­me­nesc într-un hol cu sculp­turi în lemn, ani­ma­le împăia­te, fo­to­gra­fii înră­ma­te și alte de­co­rați­uni di­ver­se. Mi­roa­se a ți­gări tur­cești.

Ta­ze-bei fun­cți­o­nea­ză, fă­ră între­ru­peri, de mai bi­ne de un se­col. Merg la re­ce­pție, îmi las hai­ne­le și pri­mesc un pro­sop. Pe un ecran din sa­la dușu­ri­lor se de­ru­le­a­ză în bu­clă un film cu fe­te per­sa­ne ca­re dan­se­a­ză. In­tru în sau­nă și mi se taie ră­su­fla­rea: e cel mai fi­er­bin­te loc în ca­re am fost vre­o­da­tă. „O su­tă de gra­de, unu-ze­ro-ze­ro”, îmi spu­ne băiașul, pu­nându-mi pe cap o cas­că udă din ma­te­rial tex­til – și nu e vor­ba de Fa­hren­heit.

Ce­le­bra ca­pi­ta­lă a Azer­baid­ja­nu­lui, ali­men­ta­tă de vas­te ză­că­min­te de țiței, se rein­ven­te­a­ză ca mo­del de ar­hi­tec­tu­ră îndrăz­neață și mo­dă re­gi­o­na­lă, tem­pe­ra­tă de obi­cei­uri tra­diți­o­na­le.

Reșe­di­nțe­le-pa­lat ale pros­pe­ri­lor co­mer­cia­nți de țiței din Ba­ku, fă­cu­te să imi­te gran­doa­rea eu­ro­pe­a­nă, măr­gi­nesco zo­nă pi­e­to­na­lă din apro­pi­e­rea Pi­eței Fântânii.

Ba­ku Ca­fé, au­to­de­cla­ra­tă „com­bi­nație de or­ga­nic și in­dus­trial”, împle­tește gas­tro­no­mia aze­ră cu cea eu­ro­pe­a­nă,re­flec­tând ape­ti­tul orașu­lui pen­tru no­u­tăți cul­tu­ra­le.

Cen­trul Hey­dar Aliyev, tot nu­mai cur­be flu­i­de, poar­tă nu­me­le ce­lui de-al trei­leapreșe­din­te al Azer­baid­ja­nu­lui– și i-a atras pre­mii re­gre­ta­tei și ce­le­brei sa­le ar­hi­tec­te, Za­ha Ha­did. Inte­ri­o­rulspați­os și foar­te lu­mi­nos adă­pos­tește un mu­zeu al is­to­ri­ei aze­re, ex­po­ziții de ar­tă, co­le­cții de pă­puși și mașini de epo­că și oca­fe­nea.

În sens orar, din stânga sus: Fruc­te­le cli­mei cas­pi­ce tem­pe­ra­te, pe­pe­nii și roși­i­le „Ba­ku”, cu­nos­cu­te pen­tru aro­ma in­ten­să, își așteaptă cum­pă­ră­to­rii la o ta­ra­bă de pe Pe­nin­su­la Abşe­ron. O sta­tu­ie uriașă de me­tal ră­ma­sădin vre­mu­ri­le so­vi­e­ti­ce se ri­di­că la in­tra­rea într-o fos­tă fa­bri­că de cau­ci­uc, în car­ti­e­rul Sum­qayit, odi­ni­oa­ră pros­per. Vi­zi­ta­to­rii ad­mi­ră o să­ge­a­tă fă­cu­tă din ce­ai­ni­ce la Cen­trul de Ar­tă Con­tem­po­ra­năYa­rat. Ce­ai­ul es­te un ele­ment central al vi­eții aze­re; ar­tis­tul Elnur Ba­bai­ev, în că­mașă dun­ga­tă, um­ple o ce­așcă la ca­sa de va­ca­nță a fa­mi­li­ei lui, pe ma­lul Mă­riiCas­pi­ce.

La Se­re­nis­si­ma pe Ma­rea Caspică: gon­do­li­eri pe un ca­nal din Mi­ca Ve­neție, un parc ac­va­tic con­stru­it în anii 1960, du­pă ce pri­ma­rul din Ba­kua vi­zi­tat Ve­neția ori­gi­na­lă, și ac­tua­li­zat re­cent cu noi res­tau­ran­te.

Pă­pușari la Te­a­trul de Ma­ri­o­ne­te din Ba­ku. „Spați­ul aces­ta mic și atent proi­ec­tat es­te o mi­nu­ne”, spu­ne fo­to­gra­fa Re­na Effen­di. „Ma­ri­o­ne­te­le suntlu­cra­te ma­nual și pic­ta­te de ar­tiști din Ba­ku.”

În sens orar, din stânga sus: băi­lede țiței (obi­cei lo­cal cu ve­chi­me, ca­re se pre­su­pu­ne că tem­pe­re­a­zăar­tri­ta și alte bo­li) atrag cli­e­nțila Cen­trul de Să­nă­ta­te Naf­ta­lan,la vest de Ba­ku. Vi­zi­ta­to­rii po­ze­a­zăîn Rezervația Go­bus­tan, ca­re se lau­dă cu ele­men­te de ar­tă ru­pes­tră ve­chi de 40.000 de ani – dar și cu una din ce­le mai mari con­cen­trații de vul­cani no­roi­oși ali­men­tați cu gazna­tu­ral de pe pla­ne­tă. O fa­mi­lie se re­la­xe­a­ză pe fun­da­lul son­de­lor so­vi­e­ti­ce pe pla­ja Și­hov, la 16 km sud de Ba­ku.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.