Piscurile înghețate și spiritul înfocat al unui aventurier din secolul al XIX-lea inspiră o călătorie spre vulcanii de poveste ai Ecuadorului.

2018-09-18 - Text: Charles Runnette

lLa 2:14 dimineața, mă trezesc brusc, cu răsuflarea tăiată, agitat, uscat de sete, într-un loc de coșmar: patul de jos cu miros greu dintr-un refugio montan cu o singură cameră, la 4.700 m altitudine, pe vulcanul ecuadorian Iliniza Sur. Afară se învârtejește un viscol urlător, dar alți 15 alpiniști, ghizii noștri locali și câțiva angajați de la refugiu izolați aici reușesc, cine știe cum, să sforăie mulțumiți în jurul meu. Aș vrea să mă ridic, în speranța că mi-ar mai trece panica, dar îmi dau seama că asta ar însemna să trec peste trupuri adormite, bocanci și bețe, să deschid ușa spre furtuna de afară și să merg până unde catârii, din ce aud, par să fie gata să moară de frig. Decid să renunț și mă concentrez ca să îmi setez organismul pe modul de somn, visând la patul meu de acasă. Prietenii m-au avertizat că nu era o idee bună să escaladez, în mai puțin de o săptămână, mai mulți vulcani ecuadorieni pe urmele eroului meu, aventurierul, naturalistul și bon-vivantul prusac Alexander von Humboldt. Dar i-am ignorat în favoarea atracției unor nume ca Pichincha, Cayambe, Cotopaxi, Iliniza. În loc să-i ascult, mi-am ascultat egoul. Și uite unde am ajuns.

ecuadorul ar putea servi drept ilustrație pentru Eden. Țara aceasta compactă, ceva mai mică decât Italia, are mai multe specii din majoritatea grupurilor de organisme decât S.U.A. și Canada la un loc și conține o multitudine de microclimate. Este cea mai mică dintre cele 17 națiuni de pe lista megadiversității alcătuită de Conservation International și adăpostește vreo 1.600 de specii de păsări – aproape la fel de multe cât toată America de Nord și Europa laolaltă – și 435 de specii de mamifere, 500 de specii de amfibieni și peste 15.000 de specii de plante vasculare.

La începutul secolului al XIX-lea, înainte ca Darwin să pună Galápagosul în lumina reflectoarelor lumii, Humboldt i-a asigurat Ecuadorului un loc pe lista destinațiilor de vizitat înainte să mori, prin best-sellerurile lui (Cosmos, Views of the Cordilleras). A evocat imagini cu jungle ecuatoriale pline de jaguari, țipari electrici și epifite rare și a povestit despre văi la mare altitudine, îngrădite de vulcanii activi ai Anzilor – considerați pe atunci cei mai înalți munți de pe Pământ. Humboldt a văzut și frumusețe, și pericol în ținutul acesta unde, cum spunea el, „totul e interacțiune și reciprocitate”.

Mare parte dintre observațiile lui sunt susținute și azi de știința modernă. Glaciologii și ghizii montani folosesc în continuare măsurătorile detaliate din celebra lui Naturgemälde (o planșă informativă în secțiune verticală cu Chimborazo, cel mai înalt munte din Ecuador) pentru a evalua schimbările masei ghețarilor. Concluziile nu sunt încurajatoare. Ghețarii Anzilor ecuadorieni, care asigură o parte din apa necesară agricultorilor din zonă și capitalei din apropiere, Quito, se micșorează, iar unii pier. În ultimul deceniu, cei de pe pantele cordilierelor

Ecuadorului – Cotacachi, Corazón și Sincholagua – au dispărut, iar cel de pe Cayambe nu va mai exista peste 20 de ani.

călătoria mea inspirată de humboldt a început foarte promițător, în aerul răcoros al Anzilor. În Quito, m-am întâlnit cu ghidul montan Oswaldo Friere. Am luat gondola TelefériQo, ce parcurge în 20 de minute cei 828 m de la marginea orașului la baza lui Pichincha. Friere m-a delectat cu povești despre cum a urcat pe Everest fără butelii de oxigen. Eu i-am povestit despre fascinația mea de durată pentru Humboldt. În prima zi după sosirea în oraș urcasem pe vârful cel mai mic (de 4.698 m) al lui Pichincha, stratovulcanul activ vecin cu Quito. Cu respirația cam întretăiată, înaintasem pe panta treptată, îmbrăcată în iarbă, către vârf, motivat de apariția unei caracara, o pasăre asemănătoare cu șoimul. „Răul de altitudine e ca orice altă boală; după suficientă expunere, organismul se poate obișnui cu ea”, mi-a spus Friere, verificând să nu am probleme. Apoi a adăugat: „Dar dacă simte că e în pericol, corpul va încerca orice ca să te oblige să cobori.”

După ce mi-am dovedit forțele cu Pichincha, am plecat cu Friere mai departe de Quito, cu mașina, prin văi luxuriante, sub un cer de azur cu nori altocumulus de un alb lăptos, către cordilierele dramatice numite de Humboldt Ruta Vulcanilor. Destinația: Cayambe, al treilea vârf ca înălțime din Ecuador.

Însoțitor de drum (și de ascensiune): fiica de 13 ani a lui Friere, Nikita. Mi-a cerut să-i explic fascinația mea față de Humboldt. „De ce e așa de tare?” a întrebat ea.

„Părintele ecologiei moderne” suna plicticos. „Un om după care au fost numite multe locuri, plante și chiar o parte din Lună” nu îi făcea dreptate. Am ales să o atrag cu impactul lui Humboldt – faptul că scrierile și ilustrațiile lui, mai ales cele despre colțul acesta extraordinar din Lumea Nouă, au inspirat reușite revoluționare ale oamenilor de știință, poeților, revoluționarilor și artiștilor. Apoi i-am recitat câteva nume mari care mi s-a părut mie că aveau șanse să o impresioneze: Charles Darwin, Walt Whitman, Simón Bolívar, John Muir și Frederic Edwin Church. Am căutat pe telefon o imagine cu capodopera lui Church, Inima Anzilor. Artistul newyorkez și-a pictat

turul de forță cu lățimea de trei metri după al doilea pelerinaj în America de Sud, unde a mers ca să vadă Ruta Vulcanilor a idolului lui, Humboldt. Nikita s-a uitat atentă la pictură cât i-am povestit cum, încă de la lansare, în 1859, la New York, Inima Anzilor a devenit o senzație a lumii artistice: peste 12.000 de oameni au plătit atunci câte 25 de cenți ca s-o privească prin lornioane timp de câteva minute.

La New York (și la Londra, unde tabloul a ajuns în turneu), oamenii au stat la cozi imense ca să fie transportați în lumea idilică sud-americană descrisă grandios de Church, cu liane atârnătoare, mușchi, ferigi cât copacii, corbi cu pieptul roșu, florile-pasiunii, filodendroni înfloriți, fluturi scânteietori, un râu șerpuitor și ghețari acoperiți de zăpadă.

După ce a văzut opera lui Church, Mark Twain i-a spus, entuziasmat, unui prieten: „Nu te saturi să te uiți la ea, dar reflecțiile pe care ți le provoacă – efortul de a cuprinde un Ceva inteligibil – nici nu știi ce – vor ajunge atât de dureroase, încât vei fi nevoit să te îndepărtezi de ea ca să le alini”.

De la poalele unui ghețar de pe Cayambe, înțelegeam ce spunea Twain. Priveliștile sunt în continuare magnifice.

născut într-o familie bogată de aristocrați berlinezi, în 1769, Alexander von Humboldt ar fi putut foarte bine să stea locului în Prusia, cum voia mama lui, și să se bucure de o viață cum nu se poate mai agreabilă într-un conac pe malul bucolic al Lacului Tegeler, alături de fratele lui, Wilhelm, și confidentul lui, Goethe. Dar mama lui a murit când Alexander avea 20 și ceva de ani și le-a lăsat celor doi frați o mică avere – din care Alexander și-a cheltuit prompt partea pe călătorii.

După câteva porniri ratate, pe 5 iunie 1799, chiar înainte să împlinească 30 de ani, a pornit într-o expediție extraordinară de cinci ani prin Lumea Nouă: Cuba de azi, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Mexic și S.U.A. Își dorea să vadă tot

ce merita văzut, să afle tot ce merita știut și să cunoască orice om interesant.

Poveștile despre ce a găsit pe drum au schimbat perspectiva Europei asupra Americilor și perspectiva lumii asupra naturii. După cum spunea Ralph Waldo Emerson despre el și scrierile lui, „Humboldt a fost una dintre marile minuni ale lumii, ca Aristotel, ca Iuliu Cezar […], care apar din timp în timp, ca pentru a ne dovedi posibilitățile minții omenești, forța și amploarea facultăților noastre – un om universal”.

În 1802, Humboldt a ajuns în Quito străbătând continentul dinspre Cartagena – un drum epuizant, de aproape 2.100 km, prin junglele columbiene și dealurile de la poalele Anzilor. A rămas în Quito și împrejurimile lui timp de cinci luni, apoi a urcat pe toți munții care se văd în jur împreună cu echipa: Aimé Bonpland, valetul lui, botanist francez; José, servitorul care îl ajuta cu măsurătorile științifice; și Carlos Montúfar, un tânăr aristocrat ecuadorian chipeș („precum Adonis”, după multe relatări) cu care se împrietenise în Quito și care i-a devenit tovarăș preț de aproape un deceniu.

ca să ajung pe vârful lui cayambe, am participat cu Nikita la cursul de escaladat ghețari Mountain Madness al tatălui ei – primul meu test adevărat de alpinism din călătorie. Cu ai săi 5.790 m, Cayambe se bucură de distincția bizară de a fi cel mai înalt vârf de pe Ecuator și singurul loc de la latitudinea de 0° acoperit de zăpadă tot anul. După ore și ore de urcare lentă, cu pioleții, pe ghețarul abrupt, și doar câteva rateuri înfricoșătoare pe parcurs, ne aflam pe vârful zidului de gheață și zăpadă al lui Cayambe, cu vedere la vulcanii din fața noastră, la norii de sub noi și mai departe încă, până la pământul arat și comunitățile de dedesubt – cu întregul sistem al vieții în față. Dintr-odată, am apreciat dorința lui Humboldt de a admira lumea de sus. „Fără îndoială, aspectul unui orizont nemărginit are în el ceva solemn și impunător”, scria el.

Câteva zile mai târziu, aproape de Cotopaxi, cel mai pitoresc vulcan al Ecuadorului, m-am întâlnit cu Jorge Pérez și soția lui, antropologul María José Andrade, care au o agenție de turism și două haciendas fermecătoare, numite Tierra del Volcán, prin care promovează conservarea zonei. Când m-am așezat alături de ei în Hacienda El Porvenir, pensiunea lor primitoare, cu

acoperiș de stuf, la o cină la gura focului, găzduiau un grup de participanți la o Experiență National Geographic pentru Elevi.

Compania, deschisă în 1999 ca proiect universitar de către Pérez, care s-a născut în Quito, vrea să conserve resursele naturale ale zonei creând locuri de muncă avantajoase pentru localnici și o piață pentru produsele agricole și meșteșugărești ale celor care nu lucrează pentru ei – ca să îi ajute să înțeleagă că turismul îi poate motiva să își gospodărească bine patrimoniul formidabil.

„Vrem ca toată lumea care trăiește în locurile acestea superbe să înțeleagă că și conservarea aduce avantaje excelente”, mi-a spus Pérez. „Ce nu cunoști și nu îți va lipsi nu vei proteja.”

A doua zi, am profitat bucuros de ocazia de a ieși călare cu María José pe întinderea de iarbă din umbra lui Cotopaxi. Ne-am îmbrăcat amândoi în haine tradiționale de chagras (cowboy ecuadorieni), adică pantaloni groși din piele de lamă și ponchouri grele de lână, și am stat de vorbă după pofta inimii, lăsând urcușul în seama cailor solizi și puternici. Mi-a povestit că incașii respectau munții.

„Munții aceștia ne arată cât de mici suntem”, a remarcat María José, rudă îndepărtată a celui care i-a fost multă vreme alături lui Humboldt, Carlos Montúfar. „Ne învață umilința și ne luminează; ei reprezintă motivul pentru care vizitatorii ca Humboldt au avut parte de o călătorie legendară aici.”

Timp de câteva minute, am stat în tăcere pe un vârf de deal și am privit câțiva condori de Anzi cum se roteau pe cer, gustând din senzația de comuniune pe care o exprima Humboldt în scrierile lui. Într-o zi liniștită și limpede ca aceea, părea că nu există loc mai tăcut pe planetă.

dar să revenim la furtuna urlătoare. Pasiunea mea pentru prusacul cu pricina m-a dus pe Iliniza Sur, unde am petrecut cea mai rea noapte din viața mea și am descoperit pe propria piele ce voia să spună Friere când avertiza că un organism nefericit îți poate întoarce creierul împotriva ta – și

te poate implora sau obliga să cobori de pe munte. Mă temeam că îmi voi dezamăgi ghidul când îi voi spune că nu mai voiam să încerc să ajung pe vârf, că nu voiam altceva decât să plec de pe munte. Dar omul a fost ușurat. Muntele e o forţă a naturii; dacă învăţasem ceva în călătoria mea pe urmele lui Humboldt, lecţia fusese să nu sfidez natura. Marele explorator însuși nu ajunsese pe vârful lui Chimborazo. Cu modestia învăţată de la Humboldt, am făcut cale întoarsă.

O săptămână mai târziu, revenit în Manhattan cu dor de vulcani, am mers pe jos până la Muzeul Metropolitan de Artă, unde se află acum pictura lui Church Inima Anzilor. Aceasta, cumpărată de magnatul newyorkez William Blodgett, fondatorul muzeului, cu 10.000 $ – pe atunci, o sumă record pentru opera unui artist american în viaţă – și-a schimbat din nou proprietarul în 1876, când Blodgett i-a vândut-o lui Margaret Dows, personalitate mondenă, care a lăsat-o moștenire Muzeului Metropolitan de Artă la moartea ei, în 1909. Acum ocupă un perete dintr-o sală enormă de la etajul doi al Aripii Americane.

I-am simţit atracţia de la câteva săli distanţă. Pictura – manifestarea vizuală a cărţii Cosmos, opera complicată, dar sclipitoare, în ale cărei volume Humboldt și-a adunat observaţiile despre lume – emană și ea entuziasmul lui Humboldt pentru unirea și conservarea patrimoniului natural.

Singur în galerie, privind-o fără lornion și fără o mulţime de oameni care să se înghesuie să o vadă o clipă, m-am simţit transportat înapoi în tăcerea și tumultul și minunea Rutei Vulcanilor a lui Humboldt, care își transmite scânteile de comuniune până aici, până acum.