Pis­cu­ri­le îngheța­te și spi­ri­tul înfo­cat al unui aven­tu­ri­er din se­co­lul al XIX-lea in­spi­ră o că­lă­to­rie spre vul­ca­nii de po­ves­te ai Ecua­do­ru­lui.

National Geographic Traveller Romania - - Sumar - Text: Char­les Run­net­te

lLa 2:14 di­mi­neața, mă tre­zesc brusc, cu ră­su­fla­rea tăia­tă, agi­tat, us­cat de se­te, într-un loc de coșmar: pa­tul de jos cu mi­ros greu din­tr-un re­fu­gio mon­tan cu o sin­gu­ră ca­me­ră, la 4.700 m alti­tu­di­ne, pe vul­ca­nul ecua­do­rian Ili­ni­za Sur. Afa­ră se învârte­jește un vis­col ur­lă­tor, dar alți 15 al­pi­niști, ghi­zii noștri lo­ca­li și câți­va an­ga­jați de la re­fu­giu izo­lați aici reușesc, ci­ne știe cum, să sfo­răie mu­lțu­miți în ju­rul meu. Aș vrea să mă ri­dic, în spe­ra­nța că mi-ar mai tre­ce pa­ni­ca, dar îmi dau se­a­ma că asta ar însem­na să trec pes­te tru­puri ador­mi­te, bo­canci și bețe, să des­chid ușa spre fur­tu­na de afa­ră și să merg până un­de ca­târii, din ce aud, par să fie ga­ta să moa­ră de frig. De­cid să re­nu­nț și mă con­cen­trez ca să îmi se­tez or­ga­nis­mul pe mo­dul de somn, vi­sând la pa­tul meu de aca­să. Pri­e­te­nii m-au aver­ti­zat că nu era o idee bu­nă să es­ca­la­dez, în mai puțin de o săp­tă­mână, mai mu­lți vul­cani ecua­do­ri­eni pe ur­me­le ero­u­lui meu, aven­tu­ri­e­rul, na­tu­ra­lis­tul și bon-vi­van­tul pru­sac Ale­xan­der von Hum­bol­dt. Dar i-am ig­no­rat în fa­voa­rea atra­cți­ei unor nu­me ca Pi­chin­cha, Cayam­be, Co­to­pa­xi, Ili­ni­za. În loc să-i as­cult, mi-am as­cul­tat ego­ul. Și ui­te un­de am ajuns.

ecua­do­rul ar pu­tea ser­vi drept ilus­trație pen­tru Eden. Ța­ra ace­as­ta com­pac­tă, ce­va mai mi­că de­cât Ita­lia, are mai multe spe­cii din ma­jo­ri­ta­tea gru­pu­ri­lor de or­ga­nis­me de­cât S.U.A. și Ca­na­da la un loc și co­nți­ne o mul­ti­tu­di­ne de mi­cro­cli­ma­te. Este cea mai mi­că din­tre ce­le 17 nați­uni de pe lis­ta me­ga­di­ver­si­tății al­că­tu­i­tă de Con­ser­va­ti­on Inter­na­ti­o­nal și adă­pos­tește vreo 1.600 de spe­cii de pă­sări – aproa­pe la fel de multe cât toa­tă Ame­ri­ca de Nord și Eu­ro­pa lao­lal­tă – și 435 de spe­cii de ma­mi­fe­re, 500 de spe­cii de am­fi­bi­eni și pes­te 15.000 de spe­cii de plan­te vas­cu­la­re.

La înce­pu­tul se­co­lu­lui al XIX-lea, înain­te ca Dar­win să pu­nă Ga­lápa­go­sul în lu­mi­na re­flec­toa­re­lor lu­mii, Hum­bol­dt i-a asi­gu­rat Ecua­do­ru­lui un loc pe lis­ta des­ti­nați­i­lor de vi­zi­tat înain­te să mori, prin best-sel­le­ru­ri­le lui (Cos­mos, Vi­ews of the Cor­dil­le­ras). A evo­cat ima­gini cu jun­gle ecua­to­ria­le pli­ne de ja­guari, ți­pari elec­trici și epi­fi­te ra­re și a po­ves­tit des­pre văi la ma­re alti­tu­di­ne, îngră­di­te de vul­ca­nii ac­ti­vi ai Anzilor – con­si­de­rați pe atunci cei mai îna­lți mu­nți de pe Pă­mânt. Hum­bol­dt a vă­zut și fru­mu­sețe, și pe­ri­col în ți­nu­tul aces­ta un­de, cum spu­nea el, „to­tul e in­te­ra­cți­u­ne și re­ci­pro­ci­ta­te”.

Ma­re par­te din­tre ob­ser­vați­i­le lui sunt su­sți­nu­te și azi de ști­i­nța mo­der­nă. Gla­ci­o­lo­gii și ghi­zii mon­tani fo­lo­sesc în con­ti­nua­re mă­su­ră­to­ri­le de­ta­lia­te din ce­le­bra lui Na­tur­ge­mälde (o pla­nșă in­for­ma­ti­vă în se­cți­u­ne ver­ti­ca­lă cu Chim­bo­ra­zo, cel mai înalt mun­te din Ecua­dor) pen­tru a eva­lua schim­bă­ri­le ma­sei gheța­ri­lor. Con­clu­zi­i­le nu sunt încu­ra­ja­toa­re. Gheța­rii Anzilor ecua­do­ri­eni, ca­re asi­gu­ră o par­te din apa ne­ce­sa­ră agri­cul­to­ri­lor din zo­nă și ca­pi­ta­lei din apro­pi­e­re, Qu­i­to, se mi­cșo­re­a­ză, iar unii pi­er. În ul­ti­mul de­ce­niu, cei de pe pan­te­le cor­di­li­e­re­lor

Ecua­do­ru­lui – Co­ta­ca­chi, Co­ra­zón și Sin­cho­la­gua – au dis­pă­rut, iar cel de pe Cayam­be nu va mai exis­ta pes­te 20 de ani.

că­lă­to­ria mea in­spi­ra­tă de hum­bol­dt a înce­put foar­te pro­miță­tor, în ae­rul ră­co­ros al Anzilor. În Qu­i­to, m-am întâlnit cu ghi­dul mon­tan Oswal­do Fri­e­re. Am luat gon­do­la Te­le­fériQo, ce par­cur­ge în 20 de mi­nu­te cei 828 m de la mar­gi­nea orașu­lui la ba­za lui Pi­chin­cha. Fri­e­re m-a de­lec­tat cu po­vești des­pre cum a ur­cat pe Eve­rest fă­ră bu­te­lii de oxi­gen. Eu i-am po­ves­tit des­pre fas­ci­nația mea de du­ra­tă pen­tru Hum­bol­dt. În pri­ma zi du­pă so­si­rea în oraș ur­ca­sem pe vârful cel mai mic (de 4.698 m) al lui Pi­chin­cha, stra­to­vul­ca­nul ac­tiv ve­cin cu Qu­i­to. Cu res­pi­rația cam între­tăia­tă, înain­ta­sem pe pan­ta trep­ta­tă, îmbră­ca­tă în iar­bă, că­tre vârf, mo­ti­vat de apa­riția unei ca­ra­ca­ra, o pa­să­re ase­mă­nă­toa­re cu șoi­mul. „Răul de alti­tu­di­ne e ca ori­ce altă boa­lă; du­pă su­fi­ci­en­tă ex­pu­ne­re, or­ga­nis­mul se poa­te obișnui cu ea”, mi-a spus Fri­e­re, ve­ri­fi­când să nu am pro­ble­me. Apoi a adău­gat: „Dar da­că sim­te că e în pe­ri­col, cor­pul va încer­ca ori­ce ca să te obli­ge să co­bori.”

Du­pă ce mi-am do­ve­dit fo­rțe­le cu Pi­chin­cha, am ple­cat cu Fri­e­re mai de­par­te de Qu­i­to, cu mași­na, prin văi lu­xu­rian­te, sub un cer de azur cu nori alto­cu­mu­lus de un alb lăp­tos, că­tre cor­di­li­e­re­le dra­ma­ti­ce nu­mi­te de Hum­bol­dt Ru­ta Vul­ca­ni­lor. Des­ti­nația: Cayam­be, al trei­lea vârf ca înă­lți­me din Ecua­dor.

Însoți­tor de drum (și de as­cen­si­u­ne): fi­i­ca de 13 ani a lui Fri­e­re, Ni­ki­ta. Mi-a ce­rut să-i ex­plic fas­ci­nația mea față de Hum­bol­dt. „De ce e așa de ta­re?” a între­bat ea.

„Pă­rin­te­le eco­lo­gi­ei mo­der­ne” su­na plic­ti­cos. „Un om du­pă ca­re au fost nu­mi­te multe lo­curi, plan­te și chiar o par­te din Lu­nă” nu îi fă­cea drep­ta­te. Am ales să o atrag cu im­pac­tul lui Hum­bol­dt – fap­tul că scri­e­ri­le și ilus­trați­i­le lui, mai ales ce­le des­pre co­lțul aces­ta ex­traor­di­nar din Lu­mea No­uă, au in­spi­rat reuși­te re­vo­luți­o­na­re ale oa­me­ni­lor de ști­i­nță, po­eți­lor, re­vo­luți­o­na­ri­lor și ar­tiști­lor. Apoi i-am re­ci­tat câte­va nu­me mari ca­re mi s-a pă­rut mie că ave­au șan­se să o im­pre­si­o­ne­ze: Char­les Dar­win, Walt Whit­man, Si­món Bo­lívar, John Mu­ir și Fre­de­ric Edwin Chur­ch. Am cău­tat pe te­le­fon o ima­gi­ne cu ca­po­do­pe­ra lui Chur­ch, Inima Anzilor. Artis­tul ne­wyor­kez și-a pic­tat

tu­rul de fo­rță cu lăți­mea de trei me­tri du­pă al doi­lea pe­le­ri­naj în Ame­ri­ca de Sud, un­de a mers ca să va­dă Ru­ta Vul­ca­ni­lor a ido­lu­lui lui, Hum­bol­dt. Ni­ki­ta s-a ui­tat aten­tă la pic­tu­ră cât i-am po­ves­tit cum, încă de la lan­sa­re, în 1859, la New York, Inima Anzilor a de­venit o sen­zație a lu­mii ar­tis­ti­ce: pes­te 12.000 de oa­meni au plă­tit atunci câte 25 de ce­nți ca s-o pri­ve­as­că prin lor­ni­oa­ne timp de câte­va mi­nu­te.

La New York (și la Lon­dra, un­de ta­blo­ul a ajuns în tur­neu), oa­me­nii au stat la co­zi imen­se ca să fie tran­spor­tați în lu­mea idi­li­că sud-ame­ri­ca­nă des­cri­să gran­di­os de Chur­ch, cu lia­ne atârnă­toa­re, mușchi, fe­ri­gi cât co­pa­cii, cor­bi cu pi­ep­tul roșu, flo­ri­le-pa­si­u­nii, fi­lo­den­droni înflo­riți, flu­turi scântei­e­tori, un râu șer­pu­i­tor și ghețari aco­pe­riți de ză­pa­dă.

Du­pă ce a vă­zut ope­ra lui Chur­ch, Mark Twain i-a spus, en­tu­zias­mat, unui pri­e­ten: „Nu te sa­turi să te uiți la ea, dar re­fle­cți­i­le pe ca­re ți le pro­voa­că – efor­tul de a cu­prin­de un Ce­va in­te­li­gi­bil – nici nu știi ce – vor ajun­ge atât de du­re­roa­se, încât vei fi ne­voit să te înde­păr­te­zi de ea ca să le alini”.

De la poa­le­le unui ghețar de pe Cayam­be, înțe­le­ge­am ce spu­nea Twain. Pri­ve­liști­le sunt în con­ti­nua­re mag­ni­fi­ce.

năs­cut într-o fa­mi­lie bo­ga­tă de aris­to­crați ber­li­ne­zi, în 1769, Ale­xan­der von Hum­bol­dt ar fi pu­tut foar­te bi­ne să stea lo­cu­lui în Pru­sia, cum voia ma­ma lui, și să se bu­cu­re de o viață cum nu se poa­te mai agre­a­bi­lă într-un co­nac pe ma­lul bu­co­lic al La­cu­lui Te­ge­ler, ală­turi de fra­te­le lui, Wil­helm, și con­fi­den­tul lui, Go­et­he. Dar ma­ma lui a mu­rit când Ale­xan­der avea 20 și ce­va de ani și le-a lă­sat ce­lor doi frați o mi­că ave­re – din ca­re Ale­xan­der și-a chel­tu­it prompt par­tea pe că­lă­to­rii.

Du­pă câte­va por­niri ra­ta­te, pe 5 iu­nie 1799, chiar înain­te să împli­neas­că 30 de ani, a por­nit într-o ex­pe­diție ex­traor­di­na­ră de cinci ani prin Lu­mea No­uă: Cu­ba de azi, Ve­ne­zue­la, Co­lum­bia, Ecua­dor, Pe­ru, Me­xic și S.U.A. Își do­rea să va­dă tot

ce me­ri­ta vă­zut, să afle tot ce me­ri­ta știut și să cu­noas­că ori­ce om in­te­re­sant.

Po­vești­le des­pre ce a gă­sit pe drum au schim­bat per­spec­ti­va Eu­ro­pei asu­pra Ame­ri­ci­lor și per­spec­ti­va lu­mii asu­pra na­tu­rii. Du­pă cum spu­nea Ral­ph Wal­do Emer­son des­pre el și scri­e­ri­le lui, „Hum­bol­dt a fost una din­tre ma­ri­le mi­nuni ale lu­mii, ca Aris­to­tel, ca Iu­liu Ce­zar […], ca­re apar din timp în timp, ca pen­tru a ne do­ve­di po­si­bi­li­tăți­le mi­nții ome­nești, fo­rța și am­ploa­rea fa­cul­tăți­lor noas­tre – un om uni­ver­sal”.

În 1802, Hum­bol­dt a ajuns în Qu­i­to stră­bă­tând con­ti­nen­tul din­spre Car­ta­ge­na – un drum epu­i­zant, de aproa­pe 2.100 km, prin jun­gle­le co­lum­bi­e­ne și dealu­ri­le de la poa­le­le Anzilor. A ră­mas în Qu­i­to și împre­ju­ri­mi­le lui timp de cinci luni, apoi a ur­cat pe toți munții ca­re se văd în jur împreu­nă cu echi­pa: Ai­mé Bon­pland, va­le­tul lui, bo­ta­nist fran­cez; Jo­sé, ser­vi­to­rul ca­re îl aju­ta cu mă­su­ră­to­ri­le ști­i­nți­fi­ce; și Car­los Mon­túfar, un tânăr aris­to­crat ecua­do­rian chi­peș („pre­cum Ado­nis”, du­pă multe re­la­tări) cu ca­re se împri­e­te­ni­se în Qu­i­to și ca­re i-a de­venit to­va­răș preț de aproa­pe un de­ce­niu.

ca să ajung pe vârful lui cayam­be, am par­ti­ci­pat cu Ni­ki­ta la cur­sul de es­ca­la­dat ghețari Mo­un­tain Mad­ness al ta­tă­lui ei – pri­mul meu test ade­vă­rat de al­pi­nism din că­lă­to­rie. Cu ai săi 5.790 m, Cayam­be se bu­cu­ră de dis­tin­cția bi­za­ră de a fi cel mai înalt vârf de pe Ecua­tor și sin­gu­rul loc de la la­ti­tu­di­nea de 0° aco­pe­rit de ză­pa­dă tot anul. Du­pă ore și ore de ur­ca­re len­tă, cu pi­o­leții, pe gheța­rul abrupt, și doar câte­va ra­teuri înfri­coșă­toa­re pe par­curs, ne aflam pe vârful zi­du­lui de ghe­ață și ză­pa­dă al lui Cayam­be, cu ve­de­re la vul­ca­nii din fața noas­tră, la no­rii de sub noi și mai de­par­te încă, până la pă­mântul arat și co­mu­ni­tăți­le de de­de­subt – cu între­gul sis­tem al vi­eții în față. Din­tr-oda­tă, am apre­ciat do­ri­nța lui Hum­bol­dt de a ad­mi­ra lu­mea de sus. „Fă­ră îndoia­lă, as­pec­tul unui ori­zont ne­măr­gi­nit are în el ce­va so­lemn și im­pu­nă­tor”, scria el.

Câte­va zi­le mai târziu, aproa­pe de Co­to­pa­xi, cel mai pi­to­resc vul­can al Ecua­do­ru­lui, m-am întâlnit cu Jor­ge Pérez și soția lui, an­tro­po­lo­gul Ma­ría Jo­sé Andra­de, ca­re au o age­nție de tu­rism și do­uă ha­ci­en­das fer­me­că­toa­re, nu­mi­te Ti­er­ra del Vol­cán, prin ca­re pro­mo­ve­a­ză con­ser­va­rea zo­nei. Când m-am așe­zat ală­turi de ei în Ha­ci­en­da El Por­venir, pen­si­u­nea lor pri­mi­toa­re, cu

aco­pe­riș de stuf, la o ci­nă la gu­ra fo­cu­lui, găz­du­iau un grup de par­ti­ci­pa­nți la o Expe­ri­e­nță National Geographic pen­tru Ele­vi.

Com­pa­nia, des­chi­să în 1999 ca proi­ect uni­ver­si­tar de că­tre Pérez, ca­re s-a năs­cut în Qu­i­to, vrea să con­ser­ve re­sur­se­le na­tu­ra­le ale zo­nei creând lo­curi de mun­că avan­ta­joa­se pen­tru lo­cal­nici și o piață pen­tru pro­du­se­le agri­co­le și meșteșu­gă­rești ale ce­lor ca­re nu lu­cre­a­ză pen­tru ei – ca să îi aju­te să înțe­le­a­gă că tu­ris­mul îi poa­te mo­ti­va să își gos­po­dă­re­as­că bi­ne pa­tri­mo­ni­ul for­mi­da­bil.

„Vrem ca toa­tă lu­mea ca­re trăi­ește în lo­cu­ri­le aces­tea su­per­be să înțe­le­a­gă că și con­ser­va­rea adu­ce avan­ta­je ex­ce­len­te”, mi-a spus Pérez. „Ce nu cu­noști și nu îți va lip­si nu vei pro­te­ja.”

A do­ua zi, am pro­fi­tat bu­cu­ros de oca­zia de a ieși că­la­re cu Ma­ría Jo­sé pe întin­de­rea de iar­bă din um­bra lui Co­to­pa­xi. Ne-am îmbră­cat amândoi în hai­ne tra­diți­o­na­le de cha­gras (cow­boy ecua­do­ri­eni), adi­că pan­ta­loni groși din pi­e­le de la­mă și pon­cho­uri gre­le de lână, și am stat de vor­bă du­pă pof­ta ini­mii, lă­sând ur­cușul în se­a­ma cai­lor so­li­zi și pu­ter­nici. Mi-a po­ves­tit că in­cașii res­pec­tau munții.

„Munții aceștia ne ara­tă cât de mici sun­tem”, a re­mar­cat Ma­ría Jo­sé, ru­dă înde­păr­ta­tă a ce­lui ca­re i-a fost mul­tă vreme ală­turi lui Hum­bol­dt, Car­los Mon­túfar. „Ne învață umi­li­nța și ne lu­mi­nea­ză; ei re­pre­zin­tă mo­ti­vul pen­tru ca­re vi­zi­ta­to­rii ca Hum­bol­dt au avut par­te de o că­lă­to­rie le­gen­da­ră aici.”

Timp de câte­va mi­nu­te, am stat în tă­ce­re pe un vârf de deal și am pri­vit câți­va con­dori de Anzi cum se ro­te­au pe cer, gus­tând din sen­zația de co­mu­ni­u­ne pe ca­re o ex­pri­ma Hum­bol­dt în scri­e­ri­le lui. Într-o zi li­niști­tă și lim­pe­de ca ace­ea, pă­rea că nu exis­tă loc mai tă­cut pe pla­ne­tă.

dar să re­venim la fur­tu­na ur­lă­toa­re. Pa­si­u­nea mea pen­tru pru­sa­cul cu pri­ci­na m-a dus pe Ili­ni­za Sur, un­de am pe­tre­cut cea mai rea noap­te din viața mea și am des­co­pe­rit pe pro­pria pi­e­le ce voia să spu­nă Fri­e­re când aver­ti­za că un or­ga­nism ne­fe­ri­cit îți poa­te întoar­ce crei­e­rul împo­tri­va ta – și

te poa­te im­plo­ra sau obli­ga să co­bori de pe mun­te. Mă te­me­am că îmi voi de­za­mă­gi ghi­dul când îi voi spu­ne că nu mai voiam să încerc să ajung pe vârf, că nu voiam altce­va de­cât să plec de pe mun­te. Dar omul a fost ușu­rat. Mun­te­le e o for­ţă a na­tu­rii; da­că învă­ţa­sem ce­va în că­lă­to­ria mea pe ur­me­le lui Hum­bol­dt, lec­ţia fu­se­se să nu sfi­dez na­tu­ra. Marele ex­plo­ra­tor însuși nu ajun­se­se pe vârful lui Chim­bo­ra­zo. Cu mo­des­tia învă­ţa­tă de la Hum­bol­dt, am fă­cut ca­le întoar­să.

O săp­tă­mână mai târziu, re­venit în Man­hat­tan cu dor de vul­cani, am mers pe jos până la Mu­zeul Me­tro­po­li­tan de Ar­tă, un­de se află acum pic­tu­ra lui Chur­ch Inima Anzilor. Ace­as­ta, cum­pă­ra­tă de mag­na­tul ne­wyor­kez Wil­liam Blod­gett, fon­da­to­rul mu­zeu­lui, cu 10.000 $ – pe atunci, o su­mă re­cord pen­tru ope­ra unui ar­tist ame­ri­can în via­ţă – și-a schim­bat din nou pro­pri­e­ta­rul în 1876, când Blod­gett i-a vândut-o lui Mar­ga­ret Dows, per­so­na­li­ta­te mon­de­nă, ca­re a lă­sat-o moște­ni­re Mu­zeu­lui Me­tro­po­li­tan de Ar­tă la moar­tea ei, în 1909. Acum ocu­pă un pe­re­te din­tr-o sa­lă enor­mă de la eta­jul doi al Ari­pii Ame­ri­ca­ne.

I-am sim­ţit atrac­ţia de la câte­va să­li dis­tan­ţă. Pic­tu­ra – ma­ni­fes­ta­rea vi­zua­lă a căr­ţii Cos­mos, ope­ra com­pli­ca­tă, dar scli­pi­toa­re, în ale că­rei vo­lu­me Hum­bol­dt și-a adu­nat ob­ser­va­ţi­i­le des­pre lu­me – ema­nă și ea en­tu­zias­mul lui Hum­bol­dt pen­tru uni­rea și con­ser­va­rea pa­tri­mo­ni­u­lui na­tu­ral.

Sin­gur în ga­le­rie, pri­vind-o fă­ră lor­ni­on și fă­ră o mul­ţi­me de oa­meni ca­re să se înghe­su­ie să o va­dă o cli­pă, m-am sim­ţit tran­spor­tat înapoi în tă­ce­rea și tu­mul­tul și mi­nu­nea Ru­tei Vul­ca­ni­lor a lui Hum­bol­dt, ca­re își tran­smi­te scântei­le de co­mu­ni­u­ne până aici, până acum.

Însu­flețit de Hum­bol­dt: du­pă o că­lă­to­rie în Ecua­dor pe ur­me­le ce­le­bru­lui na­tu­ra­list (dea­su­pra), Edwin Chur­ch a pic­tat Inima Anzilor, ca­re a fă­cut sen­zație la de­bu­tul din New York, în 1859. Oa­me­nii stă­te­au zil­nic la co­zi imen­se ca să va­dă ca­po­do­pe­ra de trei me­tri lăți­me.Acum se află la Mu­zeul Me­tro­po­li­tan de Ar­tă.

Vi­zi­ta­to­rii de la Mas­hpi Lod­ge, in­clu­să pe lis­ta National Geographic a Pen­si­u­ni­lor Uni­ce ale Lu­mii, pot ex­plo­ra pă­du­rea de pe un punct de ob­ser­vație (stânga), cu gon­do­la sau chiar cu o „bi­ci­cle­tă ae­ria­nă” pe ca­blu. Do­uă din­tre splen­di­de­le spe­cii en­de­mi­ce din pă­du­re sunt co­li­bri­ul-cu­pa­le­te (de­de­subt) și mar­ga­re­ta-an­di­nă (dre­ap­ta).

Pla­za Gran­de este inima cen­tru­lui co­lo­nial bi­ne con­ser­vat al ca­pi­ta­lei ecua­do­ri­e­ne, dis­tin­să cu pri­ma no­mi­na­li­za­re pe lis­ta ca­pi­ta­le­lor din Pa­tri­mo­ni­ul Mon­dial UNESCO.

Con­form is­to­ri­ei pen­si­u­nii Ha­ci­en­da La Ciéne­ga (stânga), Hum­bol­dt și echi­pa lui au stat în ace­as­tă ca­să is­to­ri­că în 1802, când na­tu­ra­lis­tul a stu­diat Co­to­pa­xi. Vul­ca­nul se re­flec­tă într-o fe­re­as­tră de la Chil­ca­bam­ba Mo­un­tain Lod­ge din apro­pi­e­re (de­de­subt), aflată la doar 1,5 ore de Qu­i­to – loc de po­pas po­pu­lar pen­tru vi­zi­ta­to­rii ca­re ur­că pe Co­to­pa­xi.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.