National Geographic Traveller Romania
Aventurile unei pantofărițe. Variațiuni sportive pe teme de jazz în jurul Gărânei.
(FĂRĂ A POMENI MAȘINA)
Nu cu inima ușoară am renunțat la cocktailul ascultat muzică + lenevit la terase – programul perfect de festival, dacă întrebi citadina din mine. Însă prin munții calcaroși ai Banatului natura a pregătit atâtea cotloane îmbietoare, atâtea peșteri și defilee, atâtea piscuri și văioage, încât am zis că, oricât de pantofăriță aș fi, e păcat să nu explorez măcar o câtime în cele patru zile ale Festivalului de Jazz. N-am pornit la drum cu mâna goală, ci cu ditamai mașina de off-road, condusă de fotograful Ionuț Macri și copilotul lui (în off-road și în viață) Zina, având legat deasupra caiacul. Ionuț și cu mine avem nu doar numele, ci și un strămoș comun, descoperit acum câțiva ani. Putem deci spune că am plecat la drum în familie.
ANUL TRECUT AM DESCOPERIT GĂRÂNA, CU ARHITECTURA EI ATÂT
DE SPECIALĂ, CU FESTIVALUL ATÂT DE PRIMITOR, CU LUMEA CARE S-A COAGULAT ÎN JUR ȘI CU ISTORIA
CU TOTUL APARTE A PEMILOR, TĂIETORII DE LEMNE GERMANI PENTRU CARE S-A CLĂDIT SATUL. ANUL ACESTA, MI-AM PROPUS SĂ MĂ AVENTUREZ MAI DEPARTE, SĂ IAU O GURĂ DE AER CÂT
PENTRU TOT ANUL MEU BUCUREȘTEAN ȘI SĂ CAUT
DISTRACȚII MAI ACTIVE.
PRIMA ZI
OCOLUL LACULUI ÎN 160 DE MINUTE
De când am descoperit Lacul Trei Ape, cu forma lui de gheară rășchirată, am fost curioasă cum arată ce nu se vede, ce e dincolo de locul unde se face și se dau sportivii cu caiacele și turiștii cu hidrobicicletele. Așa că după un brunch copios, de bun venit, am lansat caiacul la apă și m-am apucat să tivesc cele trei braţe. Primul a fost mai mult un spaţiu de socializare: grupuri instalate cu cortul făceau grătare, dădeau la pește, se scăldau, un cuplu își umfla un caiac pe mal, cunoscuţi din București mi-au făcut cu mâna de la plimbare. Braţul s-a înfundat în niște stufăriș tânăr și la întoarcere, pe malul opus, am găsit intrânduri umbroase și aluni plini de rod … Am ratat însă vărsarea în lac a Grădiștei, ocupată să trec pe sub un turn cu pasarelă – preaplinul lacului de acumulare.
Al doilea braţ a compensat ca atmosferă, contorsionându-se, sălbatic, printre stânci cu flori. Aproape de capătul lui, am găsit o tânără care fierbea ceva într-un ceaun, deasupra unui foc mic, o cină idilică pentru grupul ei plecat după provizii. „Cum aţi ajuns aici?” ne-am mirat noi, privind tăpșanul cu corturi aninat improbabil de malul abrupt. „Greu, cu două bărci.” Am găsit și alte intrânduri, iar într-unul dintre ele, un firicel, rece ca gheaţa, forma o microdeltă de nisip lucitor. Nu era chiar Semenicul, pârâul care coboară de sub munte și se varsă în extremitatea inaccesibilă a acestui braţ, ci vreun torent sau pârâiaș fără nume. Exploratorul din mine, în pragul unei febre musculare, s-a declarat mulţumit și am văslit mai departe.
Al treilea braţ e lat, bătut de vânt și mai pustiu, merge de-a lungul șoselei și, în cele din urmă, pe sub ea, transformându-se într-un canal îngust, cu stuf, și apoi prea îngust. Brebu, cum se numește firul ăsta, vine din satul învecinat cu Gărâna, locuit cândva tot de pemi.
După ce trec de barajul care a creat acest lac, cele trei fire de apă adunate formează Timișul care, cu contribuţia altor pâraie din Munţii Semenic, Ţarcu și Godeanu, se va transforma în cel mai mare râu al Banatului.
Trei zile mai târziu, dintr-o poiană de sub culmea Semenicului, aveam să zăresc în depărtare, spre nord, o vale plină de rotocoale de aburi albi. Era Timișul, curgând sub propriile ceţuri, spre Serbia și apoi spre Dunăre. „Ehei, Timișule, eu te știu de când erai atâtica.”
CUM AJUNGI: De la Gărâna, 5 minute cu mașina. De la București, via Craiova-Severin-Herculane-Slatina Timiș – 465 km
UNDE STAI: La cort, la Hanul La Răscruce (www.la-rascruce.ro) sau alte pensiuni din Gărâna (când nu e festival), la Văliug.
UNDE MĂNÂNCI: Dacă e weekend, neapărat la Kibuț (Gărâna). Doar să asculți meniul și e un deliciu. Noi am mâncat ciorbă de miel și hribi cu polenta – minunate.
CE ALTCEVA SĂ FACI: Bărci și hidrobiciclete de închiriat 15 lei ora, plajă, înot. Turul complet al Lacului Trei Ape în caiac: 2 h 40 min.
ZIUA A DOUA
SATUL PĂRĂSIT, PE DRUMUL HURDUCĂIT
Am dat caiacul jos de pe mașină și am umplut-o cu doritori de hârtoape: clanul Macri plus Mihaela Verga și Radu Piţigoi, doi doctori în geografie, alintaţi de prieteni cu numele de Profii. Urcăm până se termină casele și ne avântăm pe un drum pietruit, care devine destul de repede impracticabil.
Nu și pentru noi.
Ionuţ și Zina au venit cu „o roadul”, deși nu e cel de concurs, cu cușcă de ţevi sudate pentru protecţie, centuri în 6 puncte, troliu și cauciucuri mari ca de tractor. Ăsta e pentru „plimbări”, iar Ionuţ are grijă să îi scoată puţin aer din roţi „ca să mai avem rinichi”.
Sunt singura de la bord aflată pentru prima dată pe un traseu de genul ăsta și experimentez la început cu teamă
„înclinația laterală”. Mi se povestește că mașinile sunt făcute să fie stabile până la înclinații absurde, de 40 grade, în timp ce, omenește vorbind, la 20 de grade deja vrei să te dai jos.
Eu nu mă dau, dar văd că ceilalți oameni sunt harnici. La fiecare obstacol, cineva coboară, face semne pe unde să vină roata, strigă indicații: „Ține-o sus!” înseamnă că roțile trebuie să rămână pe pereții râpei, iar șanțul dedesubt, „Bag-o în greu!” înseamnă că șoferul trebuie să folosească maneta cutiei de transfer ca să treacă mașina pe viteză mică și putere mare, în timp ce toate roțile se învârt la unison.
Așa ne strecurăm pe umbra de drum din pădure. Nu știm dacă înaintea noastră a trecut un taf sau sunt urme de la motocicliștii enduro care ne depășesc. Dar ne facem cu mâna prietenește cu toți bicicliștii și excursioniștii cu bețe de trekking.
Nu trece mult și ajung la concluzia că off-roadul este un sport bun: am toți mușchii încordați în timp ce ne hurducăm zdravăn sau coborâm „șontâc” pe un drum abrupt cu pietroaie mari. Aflu însă că mașina este pe „asistență la coborâre”, ceea ce înseamnă că frânează singură roțile individual, după nevoie, ca să nu o iei la vale … O ploicică veselă ne prinde pe culmea dealului, așa că avem parte și de niște derapaje.
De la Lindenfeld, satul pemilor, părăsit în perioada comunistă, facem o încercare să o tăiem pieptiș spre Brebu Nou, peste deal, însă Google Maps arată o vale de-a curmezișul drumului și nu știm ce condiții găsim acolo. Eu sunt dezamăgită, a început să-mi placă. Mi se spune că, după ploaie, nici măcar mașina asta n-ar mai ieși din clisă fără troliu, iar cu împinsul nicio șansă – cântărește două tone.
Ionuț și Zina sunt în elementul lor, după ce au concurat și câștigat cupe, iar apoi, timp de zece ani, au organizat propriul lor concurs de off-road. Nu s-au apucat de sportul ăsta pentru adrenalină sau pasiune pentru mașini, ci tocmai ca să ajungă în locuri inaccesibile, unele extraordinare. Explorările de săptămâni pe coclauri, în căutarea unui traseu de concurs era pentru ei cel mai mare thrill. „La prima ieșire la concurs
– își amintește Ionuț – a fost hilar. M-am oprit brusc într-un loc frumos să fac poze, în timp ce coechipierul urla disperat: «Băăăi, la loc în mașină, aici e concurs, unde vă credeți?!»”
Le înțeleg alegerea. Oricât de tari sunt senzațiile date de lupta dintre motor, roți și obstacolele de pe drum, e mai
importantă tihna de a ne opri la un zmeuriș, la o panoramă cu nori, la un grup de drumeți sau la casele care se descompun la Lindenfeld. Ridicăm acolo și drona, ca să vedem cum cade lumina de după ploaie pe fostele livezi și parcele ale satului.
Revenim la Gărâna pe drumul „bun”, de asfalt, până la care mai avem însă parte de kilometri de hurducăială maximă. Două utilaje care lucrează să lege Lindenfeldul de lume au afânat pământul de tot și abia ne strecurăm. Ieșim în satul Poiana și apoi la drumul mare (DJ), spre Slatina Timiș.
CUM AJUNGI: 14 kilometri pe jos, cu bicicleta și condiție fizică excelentă, cu motociclete sau mașină zdravănă de teren. Din susul Gărânei, peste deal și prin pădure. Dacă vrei pe șosea, 53 km prin Slatina Timiș.
CE ALTCEVA SĂ FACI: Trekking, mountain biking, enduro (există un centru chiar la Brebu Nou).
UNDE MĂNÂNCI: Noi ne-am întors la Văliug, unde în vârful stațiunii se află Pensiunea Sara, care produce berea artizanală Sara. Mâncarea: corectă, berea proaspătă – excelentă. Mult mai aproape – hotelurile care tivesc Lacul Gozna sau, sus, păstrăvăria Crivaia.
ZIUA A TREIA
PE NERA ÎN JOS, PE UN RÂU FRUMOS
Capitolul ar fi putut să se numească rafting pe Nera, dacă nu ar fi mult, mult prea pompos pentru tura de final de sezon pe care am făcut-o noi: ultima coborâre lungă a anului. Ultima pentru că apa e atât de mică, încât pe alocuri bărcile au trebuit să fie luate pe sus ca să nu se râcâie de praguri.
Deci de glorie n-am avut parte. În loc de trei ore de adrenalină, am prins cinci de vâslit zdravăn. Dar știți ce? Nu am nici un regret, pentru că au fost ore în plus petrecute pe cele mai lungi chei din țară: 22 de kilometri de meandre bordate de mușchi verde, de cascade și izvoare, de mori, de pereți verticali, de fragmente dintr-un drum săpat în stâncă de romani.
După o trezire brutală, la șase dimineața, și după două ore și jumătate de serpentine, plus o bucată de drum bombardat, ajungem la Sasca Română și dibuim căbănuța care anunța „Rafting rapel și tiroliană”. Acolo ne echipăm mult peste ce pare necesar pe soarele deja necruțător de nouă dimineața: costume de neopren, încălțări de neopren, veste și căști obligatorii. Mănușile sunt de acasă. Apoi pornim în convoi: bărcile în remorcă, turiștii în microbuze, pe drum forestier, între versanți abrupți, până la Șopotul Nou (o oră și jumătate).
Trei bărci cu un grup vesel și animat de români și francezi pornesc la vale înaintea noastră și se pierd heirupist la orizont. Ghizii le strigă „Stânga!”, „Dreapta!”, ca să îi conducă prin virajele strânse ale râului. Acolo unde apa curge mai repede, riști să fii împins în crengile, buștenii sau stâncile de pe mal. În locurile line, unde râul se adâncește la câțiva metri, trebuie să vâslești din greu. Suntem recunoscători pentru căștile și vestele care ni se păruseră inutile pe râul domol – ne-au ferit magistral de ramurile joase.
Coco, ghidul nostru, un timișorean care s-a apucat de rafting acum cinci ani, pe lângă jobul lui de bază, și are un sac de povești de groază despre ape învolburate și turiști inconștienți, s-a prins că fiecare dintre noi am mai vâslit și ne cam lasă în voia noastră. De câteva ori auzim „Hai, toți!” și tragem aprig de pagăi, ca să trecem cu bine printre bolovani. Barca de șase persoane, solidă și destul de grea, rezistă la mai orice (crengi ascuțite, izbituri, răsturnări), dar nu și la hârșâitul repetat pe pietre, mai ales dacă nu sunt acoperite cu mușchi …
Pauza de masă e la Lacul Dracului. Îl vedem, cu apa lui ba gri, ba verde, ba albastră, pentru că tavanul peșterii din care făcea parte s-a prăbușit. Niște galerii rânjesc ca niște guri negre, semn că peștera continuă în munte, unde comunică cu râul, astfel încât apa din lac e mereu la nivelul Nerei.
Sătui, abordăm restul de două treimi din drum. Ne bucurăm de păsări: stârci, o egretă splendidă, mierle de apă, codobaturi. Norocoșii văd un pescăraș, o bijuterie albastră-verzuie. Din când în când, tăcem toți, ca într-un gând, și ascultăm Nera cum curge, printre ciripituri. Trag aer în piept și savurez vâslitul. Tăcerile nu sunt lungi, caiacul nostru însoțește barca de rafting, avându-i la vâsle pe Profi. Ne strigă, uneori de la zeci de metri, explicații despre rocile de pe mal, straturi de calcare sedimentate încă din mezozoic, fracturate de mișcările tectonice până au ajuns să arate ca niște cărămizi albe, așezate oblic de o mână atentă. Ne spun și cum a ajuns râul să se contorsioneze, uneori la mai mult de 180 de grade: cică de mult de tot, Nera și-a croit albia șerpuită într-un strat impermeabil, iar când a ajuns la calcarele moi, albia s-a adâncit repede, păstrând forma inițială …
Coco și coechipierul lui, Cristi, completează cu o avalanșă de toponime, multe dintre ele conținând termeni colorați precum Cleanțu (colț de stâncă), Cracu (picior de deal), Cârșia (vârf stâncos) sau Cioaca (vârf neîmpădurit sau defrișat).
Oprim pe Valea Rea, la o marmită, un soi de căldare creată de curgerea turbionară a apei. Când plouă, aici se formează o cascadă, dar acum apa băltește, așa că salvăm câțiva pești, repatriându-i în Nera. Profu culege de pe fundul apei verzui o piatră sferică – e o bilă de marmitaj, ne explică, rotunjită de cât a fost rostogolită de cascadă, ca într-o mașină de spălat. Îmi înfrâng responsabil dorința de a o lua cu mine ca să o așez în bibliotecă. Ce ar mai rămâne dacă am lua toți amintiri din locurile frumoase? Mă mulțumesc cu cele păstrate în gând și cu fotografiile în care Ionuț, scutit în mare parte de munca la pagaie, ne va surprinde cu siguranță opintindu-ne, poticnindu-ne și căscând gura uimiți de minunățiile din jur.
CUM AJUNGI: 115 km de la Gărâna, prin Reșița-Oravița-Răcășdia.
UNDE STAI: Ca să scutești trezitul în zori (turele încep la ora 9.00), te poți caza la pensiunea Cheile Nerei din Sasca Română, care oferă și ture de rafting. www.cheilenerei.ro
CE SĂ FACI: Ture de rafting cu Coco: telefon 0726-185 323, 120 lei de persoană, cu transport în amonte și echipament inclus, din aprilie până
când scade apa. Ture pe jos: La Tunele (2 h din Sasca Montană) sau diferite trasee prin defileu sau la numeroasele cascade și peșteri din Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. www.cheilenereibeusnita.ro
ZIUA A PATRA LA MARGINI DE CODRU DES
Gărâna e chiar în buza Parcului Naţional Semenic-Cheile Carașului și mi-ar fi părut rău să nu intru și în acest parc, măcar un pic. Așa că dis-de-dimineaţă, înainte de plecare, îmi propun să ajung într-o pădure declarată Monument UNESCO – Pădurea Virgină Coșava Mică –, să văd locul de unde își trage izvoarele falnica Neră, care ne-a încântat atâta în ajun.
Ca și Timișul, Nera se alimentează din trei pâraie de pe Semenic, Nergana, Nergăniţa și Coșava, care se unesc undeva mai jos de culme, în locul numit Botul Calului – o excursie de vreo opt ore prin pădure. Nu mi-am propus să ajung până acolo, deși îmi imaginez cu plăcere tura întreagă, cu ieșire la Borlovenii Vechi, de unde s-ar ajunge repede la morile de apă de la Victor Eftimiu. O să rămână pe anii viitori.
Acum îmi doresc doar tihna de adânc de codru și, mai ales, vreau să văd cum arată și sună un făget – o pădure doar din fagi zvelţi – căci într-o pădure virgină am mai fost. Am și un ghid, pe Radu Ștefănescu, de la Munţii Carpaţi, o echipă de tineri care și-au propus și au reușit să mapeze toţi munţii României și să producă hărţi simple pentru excursioniști.
Radu e bănăţean „născut și crescut”, pasionat de munte, de schi, de natură și de turism. Are povești superbe despre ture free-ride chiar pe Vf. Cuca , la câţiva kilometri de Gărâna. Cele 45 de minute, cât facem de la Cabana Salvamont de pe Semenic până la liziera pădurii, trec foarte repede.
Am parte și de o lecţie în arte marţiale anti-câini de stână. Se pare că secretul e un par cât un copac și strigăte convingătoare cu mesajul „No! Pleacă de aici!”. Nu pot garanta că mesajul e eficient, deși Radu se pricepe și la social media, căci pe noi ne scoate ciobanul. Ne îndrumă expert spre intrarea în pădurea de fag: „Pe după ăia trei fagi”. Dar mai cu Google Maps, mai cu ce am citit înainte, găsim și pancartele care indică intrarea, și amintirea de potecă, și marcajul …
După Poiana Mare (mare, cu afine) intrăm în pădurea care seamănă cu ce știm că trebuie să căutăm: pădurea virgină trebuie să fie întinsă (priveam aici la 730 de hectare de fag, faţă de suprafaţa minimă necesară de 30), să aibă arbori de toate vârstele (îmi petrec braţele pe după trunchiuri pe care nu le cuprind, poposesc între fagi înalţi de tot, dar tineri, și puiet de toate felurile), să aibă arbori morţi „pe picior” (epave de fag, frânte de la jumătate, etalează podoabe de iască înnegrite), dar și prăbușiţi. Și nu mai mult de cinci cioate la hectar. Spre bucuria mea, nu întâlnim niciunul. Parcul are problemele lui de administrare – procese, defrișări, câteva hectare atacate cu drujbele care au trebuit scoase din zona protejată. Dar acolo unde suntem noi, e intact. Mergem o vreme printre copaci, în lumina gălbuie pe care făgetul o lasă să intre și care naște ochiuri de verdeaţă sau arbuști – viaţă la solul pădurii.
Ne întoarcem cu gândul că e bine să începi așa o zi de luni. Pe drum ne întrecem în idei despre cum să faci lumea să se bucure de o excursie ca asta, fără aventură, fără repere majore și fără consum. Inventăm aplicaţii care să te ajute să recunoști păsările după ciripit și „hărţi ale comorii”, pe urmele celor mai bătrâni arbori (350 de ani, spunea pancarta, dar un studiu a identificat un arbore de 470 de ani).
Inestimabilă, în rar vizitata pădure virgină de la Izvoarele Nerei, e liniștea. Cu ea am plecat spre casă, după patru zile de cură verde pentru minte, inimă și amintire.
CUM AJUNGI: Cu mașina până la Vârful Semenic (11 minute de la Gărâna), 45 de minute pe jos până la pădure, prin ea – cât te ține zen-ul. Traseul complet până la Borlovenii Vechi, pe la Botul Calului (unde se formează Nera) 34 km.
UNDE MĂNÂNCI: Într-o zi de luni, nicăieri, e închisă și singura pensiune funcțională din stațiune (Andra). De la rasul ierbii, afine cât cuprinde.