Aven­tu­ri­le unei pan­to­fă­rițe. Va­riați­uni spor­ti­ve pe te­me de jazz în ju­rul Gă­rânei.

(FĂ­RĂ A POMENI MAȘI­NA)

National Geographic Traveller Romania - - Sumar - Text: Dom­ni­ca Ma­cri Fo­to: Io­nuț Ma­cri

Nu cu inima ușoa­ră am re­nu­nțat la coc­ktai­lul as­cul­tat mu­zi­că + le­ne­vit la te­ra­se – pro­gra­mul per­fect de fes­ti­val, da­că între­bi ci­ta­di­na din mi­ne. Însă prin munții cal­ca­roși ai Banatului na­tu­ra a pre­gă­tit atâtea co­tloa­ne îmbi­e­toa­re, atâtea peșteri și de­fi­lee, atâtea pis­curi și văi­oa­ge, încât am zis că, ori­cât de pan­to­fă­riță aș fi, e pă­cat să nu ex­plo­rez mă­car o câti­me în ce­le pa­tru zi­le ale Fes­ti­va­lu­lui de Jazz. N-am por­nit la drum cu mâna goa­lă, ci cu di­ta­mai mași­na de off-road, con­du­să de fo­to­gra­ful Io­nuț Ma­cri și co­pi­lo­tul lui (în off-road și în viață) Zi­na, având le­gat dea­su­pra caia­cul. Io­nuț și cu mi­ne avem nu doar nu­me­le, ci și un stră­moș co­mun, des­co­pe­rit acum câți­va ani. Pu­tem deci spu­ne că am ple­cat la drum în fa­mi­lie.

ANUL TRE­CUT AM DES­CO­PE­RIT GĂRÂNA, CU AR­HI­TEC­TU­RA EI ATÂT

DE SPE­CIA­LĂ, CU FES­TI­VA­LUL ATÂT DE PRIMITOR, CU LU­MEA CA­RE S-A COAGULAT ÎN JUR ȘI CU IS­TO­RIA

CU TO­TUL APAR­TE A PEMILOR, TĂIETORII DE LEM­NE GERMANI PEN­TRU CA­RE S-A CLĂ­DIT SA­TUL. ANUL ACES­TA, MI-AM PRO­PUS SĂ MĂ AVENTUREZ MAI DE­PAR­TE, SĂ IAU O GU­RĂ DE AER CÂT

PEN­TRU TOT ANUL MEU BUCUREȘTEAN ȘI SĂ CAUT

DISTRACȚII MAI ACTIVE.

PRI­MA ZI

OCOLUL LA­CU­LUI ÎN 160 DE MI­NU­TE

De când am des­co­pe­rit La­cul Trei Ape, cu for­ma lui de ghe­a­ră rășchi­ra­tă, am fost cu­ri­oa­să cum ara­tă ce nu se ve­de, ce e din­co­lo de lo­cul un­de se fa­ce și se dau spor­ti­vii cu caia­ce­le și tu­riștii cu hi­dro­bi­ci­cle­te­le. Așa că du­pă un brun­ch co­pi­os, de bun venit, am lan­sat caia­cul la apă și m-am apu­cat să ti­vesc ce­le trei bra­ţe. Pri­mul a fost mai mult un spa­ţiu de so­cia­li­za­re: gru­puri in­sta­la­te cu cor­tul fă­ce­au gră­ta­re, dă­de­au la pește, se scăl­dau, un cu­plu își um­fla un caiac pe mal, cu­nos­cu­ţi din Bu­cu­rești mi-au fă­cut cu mâna de la plim­ba­re. Bra­ţul s-a înfun­dat în niște stu­fă­riș tânăr și la întoar­ce­re, pe ma­lul opus, am gă­sit in­trânduri um­broa­se și aluni plini de rod … Am ra­tat însă văr­sa­rea în lac a Gră­diștei, ocu­pa­tă să trec pe sub un turn cu pa­sa­re­lă – pre­a­pli­nul la­cu­lui de acu­mu­la­re.

Al doi­lea braţ a com­pen­sat ca at­mos­fe­ră, con­tor­si­o­nându-se, săl­ba­tic, prin­tre stânci cu flori. Aproa­pe de ca­pă­tul lui, am gă­sit o tână­ră ca­re fi­er­bea ce­va într-un ce­aun, dea­su­pra unui foc mic, o ci­nă idi­li­că pen­tru gru­pul ei ple­cat du­pă pro­vi­zii. „Cum aţi ajuns aici?” ne-am mi­rat noi, pri­vind tă­pșa­nul cu cor­turi ani­nat im­pro­ba­bil de ma­lul abrupt. „Greu, cu do­uă bărci.” Am gă­sit și alte in­trânduri, iar într-unul din­tre ele, un fi­ri­cel, re­ce ca ghe­a­ţa, for­ma o mi­cro­del­tă de ni­sip lu­ci­tor. Nu era chiar Se­me­ni­cul, pârâul ca­re co­boa­ră de sub mun­te și se var­să în ex­tre­mi­ta­tea inac­ce­si­bi­lă a aces­tui braţ, ci vreun to­rent sau pârâiaș fă­ră nu­me. Ex­plo­ra­to­rul din mi­ne, în pra­gul unei fe­bre mus­cu­la­re, s-a de­cla­rat mul­ţu­mit și am văs­lit mai de­par­te.

Al trei­lea braţ e lat, bă­tut de vânt și mai pus­tiu, mer­ge de-a lun­gul șo­se­lei și, în ce­le din ur­mă, pe sub ea, tran­sfor­mându-se într-un ca­nal îngust, cu stuf, și apoi prea îngust. Bre­bu, cum se nu­mește fi­rul ăsta, vi­ne din sa­tul înve­ci­nat cu Gărâna, lo­cu­it când­va tot de pe­mi.

Du­pă ce trec de ba­ra­jul ca­re a cre­at acest lac, ce­le trei fi­re de apă adu­na­te for­me­a­ză Ti­mișul ca­re, cu con­tri­bu­ţia altor pâraie din Mun­ţii Se­me­nic, Ţar­cu și Go­de­a­nu, se va tran­sfor­ma în cel mai ma­re râu al Banatului.

Trei zi­le mai târziu, din­tr-o poia­nă de sub cul­mea Se­me­ni­cu­lui, ave­am să ză­resc în de­păr­ta­re, spre nord, o va­le pli­nă de ro­to­coa­le de aburi al­bi. Era Ti­mișul, cur­gând sub pro­pri­i­le ce­ţuri, spre Ser­bia și apoi spre Du­nă­re. „Ehei, Ti­mișu­le, eu te știu de când erai atâti­ca.”

CUM AJUN­GI: De la Gărâna, 5 mi­nu­te cu mași­na. De la Bu­cu­rești, via Crai­o­va-Se­ve­rin-Her­cu­la­ne-Sla­ti­na Ti­miș – 465 km

UN­DE STAI: La cort, la Ha­nul La Răs­cru­ce (www.la-ras­cru­ce.ro) sau alte pen­si­uni din Gărâna (când nu e fes­ti­val), la Vă­li­ug.

UN­DE MĂNÂNCI: Da­că e we­e­kend, nea­pă­rat la Ki­buț (Gărâna). Doar să as­cu­lți me­ni­ul și e un de­li­ciu. Noi am mâncat ci­or­bă de mi­el și hri­bi cu po­len­ta – mi­nu­na­te.

CE ALTCE­VA SĂ FACI: Bărci și hi­dro­bi­ci­cle­te de închi­riat 15 lei ora, pla­jă, înot. Tu­rul com­plet al La­cu­lui Trei Ape în caiac: 2 h 40 min.

ZI­UA A DO­UA

SA­TUL PĂRĂSIT, PE DRU­MUL HURDUCĂIT

Am dat caia­cul jos de pe mași­nă și am um­plut-o cu do­ri­tori de hârtoa­pe: cla­nul Ma­cri plus Mi­ha­e­la Ver­ga și Ra­du Pi­ţi­goi, doi doc­tori în ge­o­gra­fie, alin­ta­ţi de pri­e­teni cu nu­me­le de Pro­fii. Ur­căm până se ter­mi­nă ca­se­le și ne avântăm pe un drum pi­e­tru­it, ca­re de­vi­ne des­tul de re­pe­de im­prac­ti­ca­bil.

Nu și pen­tru noi.

Io­nuţ și Zi­na au venit cu „o roa­dul”, deși nu e cel de con­curs, cu cușcă de ţe­vi su­da­te pen­tru pro­tec­ţie, cen­turi în 6 punc­te, tro­liu și cau­ci­u­curi mari ca de trac­tor. Ăsta e pen­tru „plim­bări”, iar Io­nuţ are gri­jă să îi scoa­tă pu­ţin aer din ro­ţi „ca să mai avem ri­ni­chi”.

Sunt sin­gu­ra de la bord aflată pen­tru pri­ma da­tă pe un tra­seu de ge­nul ăsta și ex­pe­ri­men­tez la înce­put cu te­a­mă

„încli­nația la­te­ra­lă”. Mi se po­ves­tește că mași­ni­le sunt fă­cu­te să fie sta­bi­le până la încli­nații ab­sur­de, de 40 gra­de, în timp ce, ome­nește vor­bind, la 20 de gra­de de­ja vrei să te dai jos.

Eu nu mă dau, dar văd că cei­la­lți oa­meni sunt har­nici. La fi­e­ca­re ob­sta­col, ci­ne­va co­boa­ră, fa­ce sem­ne pe un­de să vi­nă roa­ta, stri­gă in­di­cații: „Ți­ne-o sus!” înse­am­nă că roți­le tre­bu­ie să ră­mână pe pe­reții râpei, iar șa­nțul de­de­subt, „Bag-o în greu!” înse­am­nă că șo­fe­rul tre­bu­ie să fo­lo­se­as­că ma­ne­ta cu­ti­ei de tran­sfer ca să tre­a­că mași­na pe vi­te­ză mi­că și pu­te­re ma­re, în timp ce toa­te roți­le se învârt la uni­son.

Așa ne stre­cu­răm pe um­bra de drum din pă­du­re. Nu știm da­că înain­tea noas­tră a tre­cut un taf sau sunt ur­me de la mo­to­ci­cliștii en­du­ro ca­re ne de­pășesc. Dar ne fa­cem cu mâna pri­e­te­nește cu toți bi­ci­cliștii și ex­cur­si­o­niștii cu bețe de trek­king.

Nu tre­ce mult și ajung la con­clu­zia că off-roa­dul este un sport bun: am toți mușchii încor­dați în timp ce ne hur­du­căm zdra­văn sau co­bo­râm „șon­tâc” pe un drum abrupt cu pi­e­troaie mari. Aflu însă că mași­na este pe „asis­te­nță la co­bo­râre”, ce­ea ce înse­am­nă că frânea­ză sin­gu­ră roți­le in­di­vi­dual, du­pă ne­voie, ca să nu o iei la va­le … O ploi­ci­că ve­se­lă ne prin­de pe cul­mea dealu­lui, așa că avem par­te și de niște de­ra­pa­je.

De la Lin­den­feld, sa­tul pemilor, părăsit în pe­ri­oa­da co­mu­nis­tă, fa­cem o încer­ca­re să o tăi­em pi­ep­tiș spre Bre­bu Nou, pes­te deal, însă Goo­gle Maps ara­tă o va­le de-a cur­me­zișul dru­mu­lui și nu știm ce con­diții gă­sim aco­lo. Eu sunt de­za­mă­gi­tă, a înce­put să-mi pla­că. Mi se spu­ne că, du­pă ploaie, nici mă­car mași­na asta n-ar mai ieși din cli­să fă­ră tro­liu, iar cu împin­sul ni­cio șan­să – cântă­rește do­uă to­ne.

Io­nuț și Zi­na sunt în ele­men­tul lor, du­pă ce au con­cu­rat și câști­gat cu­pe, iar apoi, timp de ze­ce ani, au or­ga­ni­zat pro­pri­ul lor con­curs de off-road. Nu s-au apu­cat de spor­tul ăsta pen­tru adre­na­li­nă sau pa­si­u­ne pen­tru mașini, ci toc­mai ca să ajun­gă în lo­curi inac­ce­si­bi­le, une­le ex­traor­di­na­re. Explo­ră­ri­le de săp­tă­mâni pe co­clauri, în cău­ta­rea unui tra­seu de con­curs era pen­tru ei cel mai ma­re thrill. „La pri­ma ieși­re la con­curs

– își amin­tește Io­nuț – a fost hi­lar. M-am oprit brusc într-un loc fru­mos să fac po­ze, în timp ce co­e­chi­pi­e­rul ur­la dis­pe­rat: «Băăăi, la loc în mași­nă, aici e con­curs, un­de vă cre­deți?!»”

Le înțe­leg ale­ge­rea. Ori­cât de tari sunt sen­zați­i­le da­te de lup­ta din­tre mo­tor, roți și ob­sta­co­le­le de pe drum, e mai

im­por­tan­tă tih­na de a ne opri la un zmeu­riș, la o pa­no­ra­mă cu nori, la un grup de dru­meți sau la ca­se­le ca­re se des­com­pun la Lin­den­feld. Ri­di­căm aco­lo și dro­na, ca să ve­dem cum ca­de lu­mi­na de du­pă ploaie pe fos­te­le li­ve­zi și par­ce­le ale sa­tu­lui.

Re­venim la Gărâna pe dru­mul „bun”, de as­falt, până la ca­re mai avem însă par­te de ki­lo­me­tri de hur­du­căia­lă ma­xi­mă. Do­uă uti­la­je ca­re lu­cre­a­ză să le­ge Lin­den­fel­dul de lu­me au afânat pă­mântul de tot și abia ne stre­cu­răm. Ieșim în sa­tul Poia­na și apoi la dru­mul ma­re (DJ), spre Sla­ti­na Ti­miș.

CUM AJUN­GI: 14 ki­lo­me­tri pe jos, cu bi­ci­cle­ta și con­diție fi­zi­că ex­ce­len­tă, cu mo­to­ci­cle­te sau mași­nă zdra­vă­nă de te­ren. Din su­sul Gă­rânei, pes­te deal și prin pă­du­re. Da­că vrei pe șo­sea, 53 km prin Sla­ti­na Ti­miș.

CE ALTCE­VA SĂ FACI: Trek­king, mo­un­tain bi­king, en­du­ro (exis­tă un cen­tru chiar la Bre­bu Nou).

UN­DE MĂNÂNCI: Noi ne-am întors la Vă­li­ug, un­de în vârful stați­u­nii se află Pen­si­u­nea Sa­ra, ca­re pro­du­ce be­rea ar­ti­za­na­lă Sa­ra. Mânca­rea: co­rec­tă, be­rea proas­pă­tă – ex­ce­len­tă. Mult mai aproa­pe – ho­te­lu­ri­le ca­re ti­vesc La­cul Goz­na sau, sus, păs­tră­vă­ria Cri­vaia.

ZI­UA A TREIA

PE NERA ÎN JOS, PE UN RÂU FRU­MOS

Ca­pi­to­lul ar fi pu­tut să se nu­me­as­că raf­ting pe Nera, da­că nu ar fi mult, mult prea pom­pos pen­tru tu­ra de fi­nal de se­zon pe ca­re am fă­cut-o noi: ul­ti­ma co­bo­râre lun­gă a anu­lui. Ul­ti­ma pen­tru că apa e atât de mi­că, încât pe alo­curi băr­ci­le au tre­bu­it să fie lua­te pe sus ca să nu se râcâie de pra­guri.

Deci de glo­rie n-am avut par­te. În loc de trei ore de adre­na­li­nă, am prins cinci de vâslit zdra­văn. Dar știți ce? Nu am nici un re­gret, pen­tru că au fost ore în plus pe­tre­cu­te pe ce­le mai lun­gi chei din ța­ră: 22 de ki­lo­me­tri de me­an­dre bor­da­te de mușchi ver­de, de cas­ca­de și iz­voa­re, de mori, de pe­reți ver­ti­ca­li, de frag­men­te din­tr-un drum să­pat în stâncă de ro­mani.

Du­pă o tre­zi­re bru­ta­lă, la șa­se di­mi­neața, și du­pă do­uă ore și ju­mă­ta­te de ser­pen­ti­ne, plus o bu­ca­tă de drum bom­bar­dat, ajun­gem la Sas­ca Ro­mână și di­bu­im că­bă­nuța ca­re anu­nța „Raf­ting ra­pel și ti­ro­lia­nă”. Aco­lo ne echi­păm mult pes­te ce pa­re ne­ce­sar pe soa­re­le de­ja ne­cruță­tor de no­uă di­mi­neața: cos­tu­me de ne­o­pren, încă­lțări de ne­o­pren, ves­te și căști obli­ga­to­rii. Mă­nuși­le sunt de aca­să. Apoi por­nim în con­voi: băr­ci­le în re­mor­că, tu­riștii în mi­cro­bu­ze, pe drum fo­res­ti­er, între ver­sa­nți abru­pți, până la Șo­po­tul Nou (o oră și ju­mă­ta­te).

Trei bărci cu un grup ve­sel și ani­mat de ro­mâni și fran­ce­zi por­nesc la va­le înain­tea noas­tră și se pi­erd hei­ru­pist la ori­zont. Ghi­zii le stri­gă „Stânga!”, „Dre­ap­ta!”, ca să îi con­du­că prin vi­ra­je­le strânse ale râu­lui. Aco­lo un­de apa cur­ge mai re­pe­de, riști să fii împins în cren­gi­le, buște­nii sau stânci­le de pe mal. În lo­cu­ri­le li­ne, un­de râul se adâncește la câți­va me­tri, tre­bu­ie să vâslești din greu. Sun­tem re­cu­nos­că­tori pen­tru căști­le și ves­te­le ca­re ni se pă­ru­se­ră inu­ti­le pe râul do­mol – ne-au fe­rit ma­gis­tral de ra­mu­ri­le joa­se.

Co­co, ghi­dul nos­tru, un ti­mișo­re­an ca­re s-a apu­cat de raf­ting acum cinci ani, pe lângă jo­bul lui de ba­ză, și are un sac de po­vești de groa­ză des­pre ape învol­bu­ra­te și tu­riști in­co­nști­e­nți, s-a prins că fi­e­ca­re din­tre noi am mai vâslit și ne cam la­să în voia noas­tră. De câte­va ori au­zim „Hai, toți!” și tra­gem aprig de pa­găi, ca să tre­cem cu bi­ne prin­tre bo­lo­vani. Bar­ca de șa­se per­soa­ne, so­li­dă și des­tul de grea, re­zis­tă la mai ori­ce (cren­gi as­cuți­te, iz­bi­turi, răs­tur­nări), dar nu și la hârșâi­tul re­pe­tat pe pi­e­tre, mai ales da­că nu sunt aco­pe­ri­te cu mușchi …

Pau­za de ma­să e la La­cul Dra­cu­lui. Îl ve­dem, cu apa lui ba gri, ba ver­de, ba al­bas­tră, pen­tru că ta­va­nul pește­rii din ca­re fă­cea par­te s-a pră­bușit. Niște ga­le­rii rânjesc ca niște guri ne­gre, semn că pește­ra con­ti­nuă în mun­te, un­de co­mu­ni­că cu râul, astfel încât apa din lac e me­reu la ni­ve­lul Ne­rei.

Să­tui, abor­dăm res­tul de do­uă trei­mi din drum. Ne bu­cu­răm de pă­sări: stârci, o egre­tă splen­di­dă, mi­er­le de apă, co­do­ba­turi. No­ro­coșii văd un pes­că­raș, o bi­ju­te­rie al­bas­tră-ver­zu­ie. Din când în când, tă­cem toți, ca într-un gând, și as­cul­tăm Nera cum cur­ge, prin­tre ci­ri­pi­turi. Trag aer în pi­ept și sa­vu­rez vâsli­tul. Tă­ce­ri­le nu sunt lun­gi, caia­cul nos­tru însoțește bar­ca de raf­ting, avându-i la vâsle pe Pro­fi. Ne stri­gă, une­ori de la zeci de me­tri, ex­pli­cații des­pre ro­ci­le de pe mal, stra­turi de cal­ca­re se­di­men­ta­te încă din me­zo­zoic, frac­tu­ra­te de mișcă­ri­le tec­to­ni­ce până au ajuns să ara­te ca niște că­ră­mi­zi al­be, așe­za­te oblic de o mână aten­tă. Ne spun și cum a ajuns râul să se con­tor­si­o­ne­ze, une­ori la mai mult de 180 de gra­de: ci­că de mult de tot, Nera și-a croit al­bia șer­pu­i­tă într-un strat im­per­me­a­bil, iar când a ajuns la cal­ca­re­le moi, al­bia s-a adâncit re­pe­de, păs­trând for­ma iniția­lă …

Co­co și co­e­chi­pi­e­rul lui, Cris­ti, com­ple­te­a­ză cu o ava­la­nșă de to­po­ni­me, multe din­tre ele co­nți­nând ter­meni co­lo­rați pre­cum Cle­a­nțu (co­lț de stâncă), Cra­cu (pi­ci­or de deal), Cârșia (vârf stâncos) sau Ci­oa­ca (vârf neîmpă­du­rit sau de­frișat).

Oprim pe Va­lea Rea, la o mar­mi­tă, un soi de căl­da­re cre­a­tă de cur­ge­rea tur­bi­o­na­ră a apei. Când plo­uă, aici se for­me­a­ză o cas­ca­dă, dar acum apa băl­tește, așa că sal­văm câți­va pești, re­pa­triându-i în Nera. Pro­fu cu­le­ge de pe fun­dul apei ver­zui o pia­tră sfe­ri­că – e o bi­lă de mar­mi­taj, ne ex­pli­că, ro­tun­ji­tă de cât a fost ros­to­go­li­tă de cas­ca­dă, ca într-o mași­nă de spă­lat. Îmi înfrâng res­pon­sa­bil do­ri­nța de a o lua cu mi­ne ca să o așez în bi­bli­o­te­că. Ce ar mai ră­mâne da­că am lua toți amin­tiri din lo­cu­ri­le fru­moa­se? Mă mu­lțu­mesc cu ce­le păs­tra­te în gând și cu fo­to­gra­fi­i­le în ca­re Io­nuț, scu­tit în ma­re par­te de mun­ca la pa­gaie, ne va sur­prin­de cu si­gu­ra­nță opin­tin­du-ne, po­tic­nin­du-ne și căs­când gu­ra ui­miți de mi­nu­năți­i­le din jur.

CUM AJUN­GI: 115 km de la Gărâna, prin Reșița-Ora­vița-Ră­cășdia.

UN­DE STAI: Ca să scu­tești tre­zi­tul în zori (tu­re­le încep la ora 9.00), te poți ca­za la pen­si­u­nea Chei­le Ne­rei din Sas­ca Ro­mână, ca­re ofe­ră și tu­re de raf­ting. www.chei­le­ne­rei.ro

CE SĂ FACI: Tu­re de raf­ting cu Co­co: te­le­fon 0726-185 323, 120 lei de per­soa­nă, cu tran­sport în amon­te și echi­pa­ment in­clus, din apri­lie până

când sca­de apa. Tu­re pe jos: La Tu­ne­le (2 h din Sas­ca Mon­ta­nă) sau di­fe­ri­te tra­see prin de­fi­leu sau la nu­me­roa­se­le cas­ca­de și peșteri din Par­cul Nați­o­nal Chei­le Ne­rei-Beușnița. www.chei­le­ne­rei­beus­ni­ta.ro

ZI­UA A PATRA LA MARGINI DE CO­DRU DES

Gărâna e chiar în bu­za Par­cu­lui Na­ţi­o­nal Se­me­nic-Chei­le Ca­rașu­lui și mi-ar fi pă­rut rău să nu in­tru și în acest parc, mă­car un pic. Așa că dis-de-di­mi­nea­ţă, înain­te de ple­ca­re, îmi pro­pun să ajung într-o pă­du­re de­cla­ra­tă Mo­nu­ment UNESCO – Pă­du­rea Vir­gi­nă Coșa­va Mi­că –, să văd lo­cul de un­de își tra­ge iz­voa­re­le fal­ni­ca Ne­ră, ca­re ne-a încântat atâta în ajun.

Ca și Ti­mișul, Nera se ali­men­te­a­ză din trei pâraie de pe Se­me­nic, Ner­ga­na, Ner­gă­ni­ţa și Coșa­va, ca­re se unesc un­de­va mai jos de cul­me, în lo­cul nu­mit Bo­tul Ca­lu­lui – o ex­cur­sie de vreo opt ore prin pă­du­re. Nu mi-am pro­pus să ajung până aco­lo, deși îmi ima­gi­nez cu plă­ce­re tu­ra între­a­gă, cu ieși­re la Bor­lo­venii Ve­chi, de un­de s-ar ajun­ge re­pe­de la mo­ri­le de apă de la Vic­tor Efti­miu. O să ră­mână pe anii vi­i­tori.

Acum îmi do­resc doar tih­na de adânc de co­dru și, mai ales, vre­au să văd cum ara­tă și su­nă un fă­get – o pă­du­re doar din fa­gi zvel­ţi – căci într-o pă­du­re vir­gi­nă am mai fost. Am și un ghid, pe Ra­du Ște­fă­nes­cu, de la Mun­ţii Car­pa­ţi, o echi­pă de ti­neri ca­re și-au pro­pus și au reușit să ma­pe­ze to­ţi mun­ţii Ro­mâni­ei și să pro­du­că hăr­ţi sim­ple pen­tru ex­cur­si­o­niști.

Ra­du e bă­nă­ţe­an „năs­cut și cres­cut”, pa­si­o­nat de mun­te, de schi, de na­tu­ră și de tu­rism. Are po­vești su­per­be des­pre tu­re free-ri­de chiar pe Vf. Cu­ca , la câţi­va ki­lo­me­tri de Gărâna. Ce­le 45 de mi­nu­te, cât fa­cem de la Ca­ba­na Sal­va­mont de pe Se­me­nic până la li­zi­e­ra pă­du­rii, trec foar­te re­pe­de.

Am par­te și de o lec­ţie în arte mar­ţia­le an­ti-câini de stână. Se pa­re că se­cre­tul e un par cât un co­pac și stri­gă­te con­vin­gă­toa­re cu me­sa­jul „No! Ple­a­că de aici!”. Nu pot ga­ran­ta că me­sa­jul e efi­ci­ent, deși Ra­du se pri­ce­pe și la so­cial me­dia, căci pe noi ne scoa­te ci­o­ba­nul. Ne îndru­mă ex­pert spre in­tra­rea în pă­du­rea de fag: „Pe du­pă ăia trei fa­gi”. Dar mai cu Goo­gle Maps, mai cu ce am ci­tit înain­te, gă­sim și pan­car­te­le ca­re in­di­că in­tra­rea, și amin­ti­rea de po­te­că, și mar­ca­jul …

Du­pă Poia­na Ma­re (ma­re, cu afi­ne) in­trăm în pă­du­rea ca­re se­a­mă­nă cu ce știm că tre­bu­ie să cău­tăm: pă­du­rea vir­gi­nă tre­bu­ie să fie întin­să (pri­ve­am aici la 730 de hec­ta­re de fag, fa­ţă de su­pra­fa­ţa mi­ni­mă ne­ce­sa­ră de 30), să ai­bă ar­bori de toa­te vârste­le (îmi pe­trec bra­ţe­le pe du­pă trun­chi­uri pe ca­re nu le cu­prind, po­po­sesc între fa­gi înal­ţi de tot, dar ti­neri, și pu­i­et de toa­te fe­lu­ri­le), să ai­bă ar­bori mor­ţi „pe pi­ci­or” (epa­ve de fag, frânte de la ju­mă­ta­te, eta­le­a­ză po­doa­be de ias­că înne­gri­te), dar și pră­buși­ţi. Și nu mai mult de cinci ci­oa­te la hec­tar. Spre bu­cu­ria mea, nu întâlnim ni­ci­u­nul. Par­cul are pro­ble­me­le lui de ad­mi­nis­tra­re – pro­ce­se, de­frișări, câte­va hec­ta­re ata­ca­te cu druj­be­le ca­re au tre­bu­it scoa­se din zo­na pro­te­ja­tă. Dar aco­lo un­de sun­tem noi, e in­tact. Mer­gem o vreme prin­tre co­paci, în lu­mi­na găl­bu­ie pe ca­re fă­ge­tul o la­să să in­tre și ca­re naște ochi­uri de ver­de­a­ţă sau ar­buști – via­ţă la so­lul pă­du­rii.

Ne întoar­cem cu gândul că e bi­ne să înce­pi așa o zi de luni. Pe drum ne între­cem în idei des­pre cum să faci lu­mea să se bu­cu­re de o ex­cur­sie ca asta, fă­ră aven­tu­ră, fă­ră re­pe­re ma­jo­re și fă­ră con­sum. Inven­tăm apli­ca­ţii ca­re să te aju­te să re­cu­noști pă­să­ri­le du­pă ci­ri­pit și „hăr­ţi ale co­mo­rii”, pe ur­me­le ce­lor mai bă­trâni ar­bori (350 de ani, spu­nea pan­car­ta, dar un stu­diu a iden­ti­fi­cat un ar­bo­re de 470 de ani).

Ines­ti­ma­bi­lă, în rar vi­zi­ta­ta pă­du­re vir­gi­nă de la Iz­voa­re­le Ne­rei, e li­niștea. Cu ea am ple­cat spre ca­să, du­pă pa­tru zi­le de cu­ră ver­de pen­tru min­te, ini­mă și amin­ti­re.

CUM AJUN­GI: Cu mași­na până la Vârful Se­me­nic (11 mi­nu­te de la Gărâna), 45 de mi­nu­te pe jos până la pă­du­re, prin ea – cât te ți­ne zen-ul. Tra­seul com­plet până la Bor­lo­venii Ve­chi, pe la Bo­tul Ca­lu­lui (un­de se for­me­a­ză Nera) 34 km.

UN­DE MĂNÂNCI: Într-o zi de luni, ni­căi­eri, e închi­să și sin­gu­ra pen­si­u­ne fun­cți­o­na­lă din stați­u­ne (Andra). De la ra­sul ier­bii, afi­ne cât cu­prin­de.

TEXT: DOM­NI­CA MA­CRI FO­TO: IO­NUȚ MA­CRI

Va­riați­uni spor­ti­ve în ju­rul Gă­rânei. Zi­le – 4; ki­lo­me­tri la vo­lan – 1.380;la vâsle – 30; pe jos – 10.

Zo­na Se­me­nic. Har­tă: cu spri­ji­nul gru­pu­lui Munții Car­pați (www.fa­ce­book.com/Car­pa­tiBoo­king), NGT

Din stânga sus, în sens orar: Ma­ria și Cor­nel Lu­pșo­re­a­nu din sa­tul Poi­eni, de 67 și 70 de ani, strâng lu­cer­na pen­tru vi­te, în mar­gi­nea mi­riștii lor de po­rumb. De­ta­liu de­co­ra­tiv la Ha­nul La Răs­cru­ce. Un re­gal de mânca­re fă­cu­tă la foc de lem­ne și pa­no­ra­mă la Ki­buț, în Gărâna. O bi­ci­clis­tă înce­pă­toa­re înce­ar­că să ți­nă pa­sul pe dru­mul de la Gărâna la Lin­den­fel – e un tra­seu de mo­un­tain bi­ke des­tul de so­li­ci­tant. La­cul Ochi­ul Dra­cu­lui, un po­pas co­lo­rat din Chei­le Ne­rei.

Chei­le Ne­rei. Har­tă: cu spri­ji­nul gru­pu­lui Munții Car­pați (www.fa­ce­book.com/Car­pa­tiBoo­king), NGT

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.