Sko­da Fe­li­cia Ca­brio

Excur­sie cu școa­la? La Ber­lin. Pe­tre­ce­rea bur­la­ci­lor? În Va­lea Ötz. Con­ce­diu? De re­gu­lă, în Ita­lia. Așa­dar, a so­sit tim­pul pen­tru a vi­zi­ta Pra­ga. De­sig­ner-ul șef de la Ško­da, Oli­ver Ste­fani, vi­ne cu noi pen­tru că știe lo­cu­ri­le foar­te bi­ne.

Auto Motor Sport - - EDITORIAL - Text: Jens Dral­le Tra­du­ce­re: Mar­cus Klei­nin­ger Foto: Pe­tr Ho­mol­ka

Des­co­pe­rim Pra­ga la vo­la­nul unui au­to­mo­bil cla­sic

Ide­ea es­te să cu­trei­eri lu­mea pe un­de nu a mai fost ni­meni sau, da­că a mai fost ci­ne­va, să des­co­peri ce­va de ca­re nu știe ni­meni – ori prea puțini. Tre­bu­ie să-ți ma­ni­fești in­di­vi­dua­li­ta­tea. Așa gândește tu­ris­tul mo­dern, ca­re con­si­de­ră cu­vântul „tu­rist“a fi in­sul­tă­tor. O pros­tie! Deci, pri­ma opri­re în Pra­ga: Po­dul Ca­rol. La fel au de­cis și alți 7481 de tu­riști pre­zum­ti­vi. Și au drep­ta­te să-l apre­ci­e­ze, pen­tru că ace­as­tă con­stru­cție lun­gă de 516 me­tri și înal­tă de 13 a fost re­a­li­za­tă în 1357, de-a lun­gul se­co­le­lor a fost de­co­ra­tă cu 30 de sta­tui, iar acum, fa­ce par­te din Orașul Ve­chi și din pa­tri­mo­ni­ul cul­tu­ral mon­dial.

To­tuși, nu stri­că să pri­vești po­dul de la o oa­re­ca­re dis­ta­nță, pen­tru că așa poți să-l ad­miri, în loc să te uiți de pe el la ape­le râu­lui Vlta­va. Și pen­tru că toți cei 7481 de oa­meni toc­mai se pe­rin­dă pe el, si­gur nu le-ar plă­cea da­că s-ar mai ames­te­ca și o Ško­da Fe­li­cia Ca­brio prin­tre ei – lă­sând la o par­te că nici nu ar avea voie. Așa că sal­tă puțin pes­te pia­tra cu­bi­că, ru­le­a­ză pe ni­si­pul ferm de pe ma­lul râu­lui și se oprește un­de­va între po­dul Mánes și Mu­zeul Kaf­ka.

Na­tu­ră sta­ti­că la râu

De aici, dis­ta­nța de 24 de me­tri din­tre pi­lo­nii po­du­lui te im­pre­si­o­nea­ză mult mai ta­re, iar sem­ni­fi­cația cul­tu­ra­lă a aces­tei con­stru­cții ți se de­voa­le­a­ză abia în con­tex­tul între­gu­lui Oraș Ve­chi. Așa ar zi­ce un is­to­ric.

Un nes­pe­cia­list nu poa­te de­cât să ex­cla­me: „Uau!“Și să se opre­as­că lo­cu­lui. Să se spri­ji­ne de la­tu­ra ro­tun­ji­tă a au­to­mo­bi­lu­lui cu pa­tru lo­curi și să la­se să cur­gă câte­va zeci de me­tri cu­bi de apă pe Vlta­va. Vlta­va. Da, râul ca­re stră­ba­te Pra­ga, ale că­rui sloi­uri au de­te­ri­o­rat des­tul de ta­re Po­dul Ca­rol și ca­re, până acum, nu a fost de­cât o mu­zi­că în sub­co­nști­ent. Ca una din­tre puți­ne­le in­su­lițe de mu­zi­că cla­si­că în oce­a­nul învol­bu­rat de punk, me­tal, rock și hip-hop al gus­tu­lui per­so­nal.

Pe de altă par­te, mo­to­rul de 1,1 li­tri cu pa­tru ci­lin­dri al Ško­dei cântă mai de­gra­bă o pol­că, iar când bag în pri­ma tre­ap­tă de vi­te­ză, cu­tia cu pa­tru ra­poar­te ne­sin­cro­ni­za­te scrâșnește ne­mu­lțu­mi­tă de uti­li­za­rea ne­pro­fe­si­o­nis­tă, mo­tiv pen­tru ca­re tre­ap­ta a do­ua aju­tă cu­rând și la de­ma­raj. Când au in­tro­dus ace­as­tă cu­tie, la mo­de­lul din 1961, au de­nu­mit-o stângaci „cu schim­ba­re di­rec­tă“. Fo­rța im­pre­si­o­nan­tă a mo­to­ru­lui cu car­bu­ra­tor du­blu corp es­te de ajuns, dar lo­gi­ca mea obișnu­i­tă cu tran­smi­si­i­le mo­der­ne mai are încă mult de ru­me­gat la sche­ma in­ver­să a trep­te­lor de la ace­as­tă Ško­dă – pri­ma în față-dre­ap­ta, a do­ua în spa­te-dre­ap­ta și tot așa...

Des­ti­nația ur­mă­toa­re es­te în Pra­ga 1, adi­că Orașul Nou, o înal­tă clă­di­re cu stu­ca­turi înghe­su­i­tă între alte­le, chiar la ma­lul râu­lui. O înal­tă poar­tă du­blă se des­chi­de că­tre un pa­saj îngust, ca­re du­ce spre cur­tea in­te­ri­oa­ră, dar, având nu­mai 1,60 m lăți­me, Fe­li­cia nu se la­să in­ti­mi­da­tă. La eta­jul al cin­ci­lea, de­sig­ne­rii lu­cre­a­ză la vi­i­to­rul Ško­dei pri­vind spre Pa­la­tul So­fia, pe la poa­le­le că­ru­ia tre­ce Vlta­va, iar în spa­te­le său, pe par­tea ce­a­lal­tă a râu­lui, se află mo­der­nul dis­trict Stra­hov, al șa­se­lea.

Oli­ver Ste­fani ne ofe­ră o ca­fea, apoi ta­ce o bu­nă bu­ca­tă de vre­me, ad­mi­rând pri­ve­liștea. În ce­le din ur­mă, de­sig­ner-ul șef spu­ne: „Stau prea puțin aici“. De mai bi­ne de un an, es­te res­pon­sa­bil pen­tru lim­ba­jul de de­sign al măr­cii, iar no­ua Fa­bia, aștep­ta­tă în 2020, va fi pri­ma Ško­dă a lui Ste­fani, ca să zi­cem așa – asta ne măr­tu­ri­sește du­pă ce ezi­tă puțin. O dis­cuție cu cel ca­re a stu­diat la Braun­schweig și Pa­sa­de­na și ca­re, din 2002, a cre­at lu­cruri fru­moa­se ba co­lo (la Wol­fsburg), ba din­co­lo (la Sit­ges, Spa­nia), se­a­mă­nă cu râul Vlta­va de astă­zi, fi­ind pli­nă de afir­mații că­ro­ra cal­mul for­mu­lă­rii le con­fe­ră im­por­ta­nță.

Trei sculp­turi din sti­clă se află în mij­lo­cul ma­rii încă­peri cu ve­de­re spre Vlta­va. În stânga și dre­ap­ta se află ti­neri cre­a­ti­vi (astă­zi, sunt șa­se), ca­re își ex­pri­mă idei­le în unu și ze­ro, nu ve­zi pe ni­meni as­cuțind un crei­on. „Aces­ta es­te un fel de bi­rou

Oa­re ce le­gă­tu­ră exis­tă între Franz Bec­ken­bauer, fe­mei­le fru­moa­se și mași­ni­le ve­chi din Eu­ro­pa de Est?

co­mun, pen­tru in­spi­rație. Ci­ne are ne­voie de ce­va li­niște într-o fa­ză tim­pu­rie de proi­ec­ta­re poa­te ve­ni aici“, ex­pli­că Ste­fani. Lu­crul de aca­să nu es­te per­mis din con­si­de­ren­te de se­cu­ri­ta­te, dar și din cau­za com­ple­xi­tății sis­te­me­lor cu ca­re lu­cre­a­ză de­sig­ne­rii.

Dar ce sem­ni­fi­că sculp­tu­ri­le din sti­clă? „Re­pre­zin­tă evo­luția lim­ba­ju­lui de de­sign al măr­cii. Pri­ma es­te Octa­via I, foar­te sim­plă, li­nia­ră. A do­ua re­pre­zin­tă Su­per­bul de astă­zi, cu mai mul­tă di­ver­si­ta­te, câte­va mu­chii, com­ple­xi­ta­te. Iar a treia ara­tă un­de do­rim să ajun­gem. Pla­nuri con­ca­ve și con­ve­xe, jo­curi de lu­mini, dar ema­nând to­tuși li­niște și o or­di­ne de­o­se­bi­tă. Asta se da­to­re­a­ză fap­tu­lui că sti­cla a fost fre­za­tă, și nu șle­fu­i­tă“, ex­pli­că Ste­fani. Ne ui­tăm afa­ră, spre co­li­ne­le Pra­găi, iar pri­ve­liștea es­te gran­di­oa­să. Ve­de­re de an­sam­blu, în loc de tur de oraș? Nu.

În scrâșnet de cu­tie

Ste­fani se așa­ză pe lo­cul de lângă șo­fer, spu­nând că îi lip­sește ex­pe­ri­e­nța cu mași­ni­le ve­chi. Nu îi plac? „Ba da, îmi plac foar­te mult, dar nu tre­bu­ie să am nea­pă­rat una. Ce-mi pla­ce mie es­te ca mași­na mea să me­ar­gă bi­ne.“Ei bi­ne, pro­ba­bil că ma­jo­ri­ta­tea cli­e­nți­lor de Ško­da văd lu­cru­ri­le la fel. A avut un Kar­mann Ghia în tim­pul stu­de­nți­ei, pe­tre­cu­tă în Ca­li­for­nia, dar mași­na „pi­er­dea ulei, apoi s-a rupt ca­blu frânei de mână“.

Fe­li­cia con­fir­mă scrâșnind din cu­tia de vi­te­ze și își ve­de de drum, tre­când pe lângă așa-nu­mi­ta „Ca­să Dan­sa­toa­re“, ale că­rei do­uă tur­nuri ex­pri­mă pe de o par­te di­na­mis­mul, iar pe de altă par­te, sta­ti­cul. „Lu­mea o mai nu­mește Gin­ger și Fred, pen­tru că amin­tește de o dan­sa­toa­re ca­re se li­pește de par­te­ne­rul ei“, ne spu­ne Oli­ver Ste­fani. Și acum, înco­tro? Mer­gem la întâmpla­re. Tem­pe­ra­tu­ra es­te plă­cu­tă, tem­pe­ra­men­tul mo­to­ru­lui de 50 CP, la fel, lo­cu­i­to­rii și tu­riștii se pe­rin­dă pe stră­zi, tra­fi­cul încă es­te su­por­ta­bil. Ră­tă­cim fă­ră țin­tă.

Fe­li­cia tre­ce pe lângă bi­se­ri­ci­le Mai­ca Dom­nu­lui a Ză­pe­zi­lor și Sfântul Ni­co­lae, co­tește pe lângă gră­di­na Wal­len­stein și Pa­la­tul Wal­dstein. În Pra­ga 8, ve­dem im­pre­si­o­nan­te ho­te­luri co­mu­nis­te. Ste­fani mă îndru­mă dis­cret, iar la un mo­ment dat, ne spu­ne că am ajuns. În Pra­ga 7. Pe fața­da sim­plă scrie: „DOX, Cen­trul de Artă Con­tem­po­ra­nă“. Dar sus es­te ce­va din lemn, ca­re pa­re să plu­te­as­că dea­su­pra com­ple­xu­lui. Pe aco­pe­riș, ve­dem... un di­ri­ja­bil. Unul

în ca­re se țin pre­le­geri în fața pu­bli­cu­lui. Sub el se află o Ško­da Po­pu­lar Mon­te Car­lo din 1936, ca­re îl en­tu­zias­me­a­ză pe Ste­fani.

De­si­gur, nu am ajuns întâmplă­tor aco­lo. „De fapt, es­te o mași­nă ex­ce­len­tă pen­tru plim­bări prin oraș, doar că e foar­te îngus­tă și gre­oaie.“Dar for­ma, de­ta­li­i­le – de­sig­ne­rul se la­să puțin dus de val. Da, es­te o mași­nă de vis.

Își per­mi­te Ško­da să con­stru­ias­că mașini de vis? Ste­fani se gândește puțin: „Mași­ni­le ca­re se con­stru­i­esc astă­zi vor îmbu­nă­tăți mar­ca, vor schim­ba mo­dul în ca­re e per­ce­pu­tă“. O mași­nă de vis? „De­si­gur. Dar tre­bu­ie să fie o mași­nă de vis atră­gă­toa­re, nu agre­si­vă. Ar fi fru­mos da­că ti­ne­rii și-ar pu­ne pos­te­re cu o Ško­da pe pe­reții ca­me­re­lor.“ Sau să o par­che­ze aici, la DOX, sub di­ri­ja­bi­lul lung de 42 de me­tri con­stru­it din za­dă de ar­hi­tec­tul ceh Mar­tin Rei­nis­ch.

Tra­diție și elec­tri­ci­ta­te

În pre­zent, la DOX es­te o ex­po­ziție de artă în sti­clă. Pa­rțial co­lo­ra­tă, pa­rțial imen­să, pa­rțial am­be­le. Tra­diți­o­na­le­le cris­ta­le de Bo­e­mia, pe ca­re Ste­fani va con­ti­nua să le stu­di­e­ze. Îl in­te­re­se­a­ză for­me­le, nu ma­te­ria­lul. Da­că așa ce­va nu se gă­sește în me­di­ul in­dus­trial al se­di­u­lui cen­tral din Mla­dá Bo­les­lav, bi­ro­ul său din oraș îi ofe­ră ac­ces la ele.

Ar fi tim­pul să se întoar­că la mun­că. La ca­re? Ste­fani zâmbește în bar­ba sa de 3 zi­le. Mo­de­lul pe plat­for­ma mo­du­la­ră elec­tri­că a con­cer­nu­lui ar tre­bui să fie de­ja ga­ta. „Și asta ar pu­tea să fie o mași­nă de vis, pen­tru că ar­hi­tec­tu­ra și noi­le teh­no­lo­gii ofe­ră mul­te li­ber­tăți.“Ei bi­ne, și un ca­brio pre­cum Fe­li­cia ar fi dră­guț. Ea și-a ter­mi­nat tre­a­ba. Mo­to­rul cu pa­tru ci­lin­dri se ră­cește. Fi­rește că ne-am întors la Po­dul Ca­rol.

Doar 543 tu­riști mai sunt pe el la as­fi­nțit. Alți câți­va be­au o be­re la un Lo­kal din apro­pi­e­re (chiar așa se nu­mește). Iar pe pe­reții toa­le­tei sunt po­ze din broșuri ve­chi de la Ško­da, un ar­ti­col des­pre o am­bu­la­nță Ta­tra ve­che, po­ze cu fo­to­mo­de­le din anii ’70 și cu tână­rul Franz Bec­ken­bauer. Așa­dar, in­di­vi­dua­li­ta­tea se re­gă­sește și în lu­cruri obișnu­i­te.

La DOX, reu­ni­u­nea a do­uă mașini ca­re, la pri­ma ve­de­re, nu ar avea ce cău­ta împreu­nă.

Di­ri­ja­bi­lul din lemn de za­dă es­te o sa­lă de pre­le­geri, iar Mon­te Car­lo, un obi­ect de stu­diu.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.