San Pe­dro Mar­tir HC

Auto Motor Sport - - EDITORIAL - Text: Andrei Mi­trașcă Foto: Hi­la­rio Mo­ra­les Acos­ta, Mi­cha­el Sat­ter­fi­eld/TheGen­tle­ma­nRa­cer.com, Ali­na Bur­ci­oiu

Co­le­gul nos­tru Andrei Mi­trașcă a mers până în Me­xic pen­tru a par­ti­ci­pa la o cur­să spec­ta­cu­loa­să

Un­de­va în ves­tul Ame­ri­cii de Nord, chiar sub Los Ange­les și San Fran­ci­so, es­te o pe­nin­su­lă ari­dă și mun­toa­să nu­mi­tă Ba­ja Ca­li­for­nia. Deși nu­me­le su­nă ame­ri­can, pe­nin­su­la es­te în Me­xic, iar de-a lun­gul anu­lui, aco­lo se întâmplă mul­te eveni­men­te au­to­mo­bi­lis­ti­ce pres­ti­gi­oa­se (nu­me­le Ba­ja su­nă cu­nos­cut, nu-i așa?) De cu­rând însă, Ba­ja Ca­li­for­nia a mai adău­gat la CV o cur­să, una de vi­te­ză în coas­tă, ca­re se nu­mește „San Pe­dro Mar­tir Hill Climb“. Și de par­că n-ar fi des­tul de exo­tic de­ja, SPMHC mai are ce­va spe­cial, es­te cea mai lun­gă cur­să de vi­te­ză în coas­tă din lu­me, având nu mai puțin de 30,7 km lun­gi­me! Da, am fost aco­lo, să văd, să simt, să încerc să mă iau la trântă cu mașini mult mai pu­ter­ni­ce de­cât a mea. Andia­mos, ami­gos…

Cur­sa din Me­xic mi-a atras ate­nția încă de anul tre­cut, când s-a des­fășu­rat pri­ma ediție, iar Rhys Mil­len a fă­cut cel mai bun timp cu Fia­tul 124 Abar­th cu ca­re m-am bă­tut la MT Was­hin­gton pen­tru pri­ma po­ziție la ca­te­go­ria Pre­pa­red2. Cău­tam o no­uă cur­să în Ame­ri­ca de Nord, și ace­as­ta avea un far­mec apar­te. Pe lângă fap­tul că era în Me­xic, era atât de lun­gă încât de­pășea și cea mai lun­gă pro­bă spe­cia­lă de ra­liu din Ro­mânia. Ca să nu mai vor­bim de eta­pe­le de coas­tă din ța­ră, ca­re, însu­ma­te toa­te ce­le opt din cam­pi­o­na­tul nați­o­nal, de abia au cei aproa­pe 31 km. Deși am tot amânat să de­cid da­că să merg sau nu, în adâncul su­fle­tu­lui știam că o voi fa­ce. Îmi plă­cea și ide­ea de cur­să mai puțin cu­nos­cu­tă, ca un fes­ti­val ob­scur la ca­re par­ti­ci­pă niște ci­u­dați, pa­si­o­nați ca­re nu ale­ar­gă nea­pă­rat du­pă glo­rie, ci du­pă o aven­tu­ră au­ten­ti­că. Și aven­tu­ră a fost, pen­tru că, de da­ta ace­as­ta, nu mai tre­bu­ia să bat Ame­ri­ca pe lat, ci să tra­ver­sez ca­ni­oa­ne­le și să trec gra­nița în Me­xic, ce­ea ce s-a do­ve­dit mai ane­voi­os de­cât am an­ti­ci­pat.

Mași­na mă aștep­ta cu­min­te lângă Pi­kes Pe­ak, la Ste­ve Go­e­glein în ga­raj, și tot ce tre­bu­ia să fac era să-i schimb ulei­ul, s-o duc până în Me­xic și să o pun la tre­a­bă pe tra­seul de 30,7 km. Re­mor­ca închi­să o ave­am de la Dan No­vem­bre (cel ca­re luat lo­cul 2 la Mt Was­hin­gton și unul din­tre pi­loții cu­nos­cuți de la Pi­kes Pe­ak), mași­nă pen­tru trac­tat știam de un­de iau și, cu puți­nă șan­să, pu­te­am să închei încă o cur­să de ca­re să-mi aduc amin­te toa­tă viața. Pla­nul era sim­plu, dar, pen­tru că ave­am o gra­niță de tre­cut, lo­gis­ti­ca se com­pli­ca puțin. Împreu­nă cu Ali­na, pri­e­te­na mea și ma­na­ge­rul „echi­pei“, am ur­cat în avi­on, am fă­cut o es­ca­lă de câte­va zi­le la New York și am ple­cat mai de­par­te, că­tre Den­ver. Am ajuns la Ste­ve și am gă­sit mași­na încon­ju­ra­tă de mo­bi­le, dar exact așa cum o lă­sa­sem cu un an în ur­mă. I-am dat o cheie și a por­nit din pri­ma. Ave­am la mi­ne fil­trul de mo­to­ri­nă, niște adi­ti­vi și un ră­gaz de câte­va zi­le să ne pre­gă­tim pen­tru un drum lung. Cam 2000 km până la gra­niță și încă vreo 200 du­pă ace­ea, ca să ajun­gem la Ran­cho Me­ling, un fel de fer­mă tu­ris­ti­că în pus­ti­e­ta­tea Me­xi­cu­lui pe­nin­su­lar. I-am schim­bat ulei­ul, am rupt șu­ru­bul de la baia de ulei, ne-am chi­nu­it o ju­mă­ta­te de zi să pu­nem unul mai gros, ca­re să ți­nă, am re­pa­rat ce era de re­pa­rat la plat­for­ma lui Dan, am închi­riat un Dod­ge Ram cu ca­re să re­mor­căm Ibi­za până la gra­niță și am por­nit la drum. Un drum ca­re tre­cea prin Las Ve­gas, prin deșert, prin ca­ni­oa­ne, mu­nți și ajun­gea chiar și la oce­a­nul Pa­ci­fic, un­de­va lângă San Di­e­go. A tre­bu­it să gă­sim o va­rian­tă alter­na­ti­vă pen­tru tran­spor­tul mași­nii de cur­se pes­te gra­niță de­oa­re­ce nu ave­am voie să trec cu mași­na închi­ria­tă. Di­rec­to­rul spor­tiv al con­cur­su­lui, un ame­ri­can cu ca­re dis­cu­ta­sem în ur­mă cu un an des­pre o mași­nă pe ca­re să mi-o închi­ri­e­ze pen­tru Pi­kes Pe­ak, a aran­jat să vi­nă unul din­tre con­cu­re­nți cu un Mer­ce­des ML, să mă tre­a­că gra­nița și să îmi asi­gu­re trac­ta­rea re­mor­cii până la lo­cul cur­sei și îna­poi. Tre­a­ba era că, din cei 22 de con­cu­re­nți ca­re plă­ti­se­ră înscri­e­rea de 700 de do­lari, doar 16 con­fir­ma­se­ră cu câte­va zi­le înain­te, așa că s-au de­pus niște efor­turi să nu se mai piar­dă și din­tre aceștia.

Con­tra­ban­diștii

Așa am ajuns lângă San Di­e­go, pe o pla­jă ca-n ve­de­ri­le poșta­le, un­de am gă­sit câte­va ore în ca­re să ne arun­căm în Pa­ci­fic, înain­te să ur­căm în mu­nții cu ca­re ur­ma să ne lup­tăm în con­curs. Am dor­mit în mași­nă, evi­dent, iar la Ran­cho Me­ling, ur­ma să con­ver­tim trai­le­rul în mo­tor­ho­me. Pro­ble­ma la gra­nița cu Me­xi­cul es­te că poți să fii întors din drum fă­ră să ți se dea ex­pli­cații, ți se pot ce­re ta­xe ori­cât de mari pen­tru an­ve­lo­pe­le su­pli­men­ta­re, con­si­de­ra­te de ei mar­fă

pe ca­re o vin­zi, sau ești lă­sat să treci du­pă ce s-au ui­tat câte­va mi­nu­te la încăr­că­tu­ra ta. Eram pre­gă­tit pen­tru ori­ca­re din­tre va­rian­te, mai puțin pen­tru cea în ca­re mi-ar fi ce­rut mu­lți bani. Din fe­ri­ci­re, or­ga­ni­za­to­rul a in­ter­venit la unul din­tre punc­te­le de tre­ce­re și am fost lă­sați cu un mi­ni­mum de ta­xe, pe ca­re le-am plă­tit du­pă ce au vă­zut câte roți avea în plus fi­e­ca­re mași­nă din con­voi­ul ca­re mer­gea că­tre San Pe­dro Mar­tir.

Și am in­trat în Me­xic. Vi­le pe mar­gi­nea oce­a­nu­lui, fa­ve­le pe ce­a­lal­tă par­te a stră­zii, oa­meni ta­tuați din cap până în pi­ci­oa­re, praf, mu­nți cât cu­prin­zi cu ochii, deșert, să­ră­cie, oa­meni ve­se­li, cac­tuși ca în de­se­ne ani­ma­te (da­că îi ve­zi în po­ze, zici că sunt de plas­tic). Am tras de Mer­ce­de­sul ML, ca­re con­su­mă el cât o cis­ter­nă, dar mă­car nu mi-am fă­cut gri­ji că nu vom ur­ca mu­nții. Du­pă mu­lți ki­lo­me­tri prin niște pus­ti­e­tăți cum nu exis­tă în Eu­ro­pa, am ajuns la Ran­cho Me­ling, un loc idi­lic, pră­fu­it, ca­re are un mic res­tau­rant, o mi­că pis­ci­nă, câte­va ca­me­re pen­tru oas­peți, o bi­se­ri­că cu do­uă băn­cuțe și câte­va țar­curi cu vaci și cai. Aco­lo ur­mau să cam­pe­ze toți con­cu­re­nții, iar de-aco­lo mai erau cam 500 m până la star­tul tra­seu­lui.

În se­a­ra zi­lei în ca­re am ajuns, joi, am fă­cut niște re­cu­noașteri cu ML-ul, ca să scriu o dic­ta­re pe ca­re am con­frun­tat-o cu o fil­ma­re des­căr­ca­tă de pe net. Pen­tru că eram atât de su­res­ci­tat de ide­ea de a con­cu­ra pe o coas­tă așa de lun­gă, am fost foar­te con­cen­trat și am reți­nut in­cre­di­bil de mul­te. Am cău­tat ob­se­dant cap­ca­ne­le și zo­ne­le de vi­te­ză și le-am reți­nut

nes­pe­rat de re­pe­de. Am mai stu­diat puțin tra­seul pe fil­mări și de­ja m-am si­mțit pre­gă­tit să fac an­tre­na­men­te­le din zi­ua de vi­neri. De­za­mă­gi­rea mea a fost să aflu că am ră­mas doar 11 con­cu­re­nți, din ca­re doar trei eram la ca­te­go­ria A (mașini cu mo­toa­re în pa­tru ci­lin­dri) și nu­mai o sin­gu­ră altă mași­nă mai era cu tra­cți­u­ne (față), o Toyo­ta Star­let.

Band of mis­fits

Nu m-am lă­sat do­bo­rât de nu­mă­rul mic de con­cu­re­nți și de fap­tul că bă­tu­sem atât drum pen­tru o cur­să ci­u­da­tă și ne­bu­nă. Mi-au plă­cut din­tot­de­au­na cei ca­re nu fac un sport de dra­gul spec­ta­to­ri­lor ca­re scan­de­a­ză, ci pen­tru ne­voia de a fi în acea com­pe­tiție. Nu nu­mai că îmi plac oa­me­nii și spor­ti­vii de acest fel, dar mi-am do­rit întot­de­au­na să fac par­te din ca­te­go­ria lor.

Am dor­mit adânc în noap­tea de joi spre vi­neri și m-am pre­zen­tat la start odih­nit și calm. Am fă­cut do­uă ur­cări de an­tre­na­ment și am si­mțit că am re­zer­ve foar­te mari pen­tru tim­pi mai buni. Du­pă pri­me­le do­uă ur­cări, eram în spa­te­le Maz­dei (ce­a­lal­tă mași­nă de la ca­te­go­ria A), dar în fața Toyo­tei. Mi-am zis că, da­că Spen­cer Ste­e­le nu tra­ge mai ta­re, o să-l pre­sez, pen­tru că ur­ma să pun an­ve­lo­pe­le slick, să mă spri­jin în ele și să cresc vi­te­za pe toa­te vi­ra­je­le. Până atunci era doar așa, o joa­că. Întot­de­au­na, am abor­dat cur­se­le în fe­lul ăsta, asta a fost stra­te­gia și acum.

Cei­la­lți au mai ieșit pe tra­seu și când nu era închis – ori­cum nu mer­ge ni­meni pe aco­lo, do­uă mașini ci­vi­le într-o zi poa­te –, dar eu am pre­fe­rat să stau în ban­ca mea, să mă adun, să mă „ra­cor­dez“la tra­seu. Ghi­ni­o­nul însă a lo­vit când nu mă aștep­tam. Am ri­di­cat ca­po­ta, să mai ve­ri­fic că to­tul es­te OK, și am con­sta­tat că, din pă­ca­te, nu era. Un su­port de mo­tor mai stă­tea doar într-un șu­rub și toa­tă cu­tia de vi­te­ze era că­zu­tă cu câți­va cen­ti­me­tri buni. Am schim­bat șu­ru­bul, dar știam că nu va re­zis­ta, așa că am pus o chin­gă de si­gu­ra­nță ca­re să su­sți­nă tot an­sam­blul. Bi­neînțe­les că era o im­pro­vi­zație, însă o re­zol­va­re mai bu­nă n-am gă­sit. Nu am mai vrut să urc în a do­ua par­te a zi­lei, ca să pro­te­jez mași­na, dar si­mțe­am că nu o să pot du­ce con­cur­sul la ma­xi­mu­mul meu. Spe­ram să ter­min o ma­nșă mă­car.

Pen­tru că eram puțini, și țic­niți pe dea­su­pra, m-am înțe­les ex­ce­lent cu toți cei­la­lți. Am po­ves­tit des­pre cur­se­le la ca­re am mai par­ti­ci­pat, des­pre tra­seu, des­pre mânca­re, mașini… și, evi­dent, des­pre cum se înju­ră în ro­mânește. Iar apoi, să ve­zi cum la Ran­cho Me­ling se au­ze­au tot fe­lul de clin­che­te și tros­ni­turi de la apa­ra­te­le și re­pa­ra­rea mași­ni­lor, ur­ma­te de câte o înju­ră­tu­ră mix­tă, en­gle­ză-ro­mână. Ali­na zâmbea, eu eram cu min­tea la tra­seu.

Re­a­dy, ste­a­dy, go!

Și așa, am ajuns în zi­ua de sâmbă­tă, 22 sep­tem­brie, zi în ca­re ur­ma să încerc a du­ce la fi­nal cea mai lun­gă cur­să de coas­tă din lu­me. Cu mași­na „ban­da­ja­tă“, m-am dus că­tre start ho­tă­rât să merg cam 80% din cât pot, ca să nu risc să rup ce­va toc­mai într-un loc un­de să am ne­voie de tra­cți­u­ne, iar ea să nu fie. Cur­se­le de coas­tă de din­co­lo de oce­a­nul Atlan­tic nu sunt pre­cum ce­le din Eu­ro­pa, cu gli­si­e­re, cu tran­spon­de­re, cu am­bu­la­nțe din 2 în 2 me­tri. Exis­tă o am­bu­la­nță la start și una la so­si­re. Da­că ieși de pe tra­seu, te pot cău­ta ore între­gi până să te gă­se­as­că, timp în ca­re… dar să nu in­sis­tăm. Am por­nit în fo­rță, dar nu agre­siv. Po­rți­u­nea de la start era în co­bo­râre și atin­ge­ai re­pe­de vi­te­ze mari. Cu doar un mi­nut în fața mea lua­se star­tul Scott, cu Maz­da.

Am mers lung, așa cum îmi pla­ce. Du­ce­am vi­te­za cu mi­ne în vi­ra­je, fă­ră să fiu la li­mi­tă, dar nici cu prea mul­te re­zer­ve, pen­tru că to­tuși eram în con­curs.

La un mo­ment dat, am prins 190 km/h și am fost sur­prins de cât de ta­re a tre­bu­it să frânez ca să mă pot înscrie în vi­raj. Dar îmi plă­cea. Eram în ele­men­tul meu. Pe mă­su­ră ce înain­tam pe tra­seu, fi­e­ca­re vi­raj avea un me­saj: ăsta mer­ge plin, ăsta tre­bu­ie aștep­tat, ăsta se poa­te lua cu a treia, aici e o cap­ca­nă etc. Du­pă apro­xi­ma­tiv 10 km, l-am vă­zut pe Scott, iar du­pă alți câți­va, l-am ajuns și l-am între­cut. La un mo­ment dat, am vă­zut Nis­sa­nul tras pe dre­ap­ta, cu o roa­tă rup­tă. Du­pă încă ce­va timp, am tre­cut de Mus­tang, ca­re era răs­tur­nat pe pla­fon într-un vi­raj pe­ri­cu­los. Nu a tre­cut mult și am si­mțit ime­diat că ce­va la mași­nă nu fun­cți­o­nea­ză în pa­ra­me­tri. Am mers în con­ti­nua­re, dar mult prea încet pen­tru un con­curs. Am ajuns la fi­nal și am tre­cut li­nia de so­si­re cu ce­va emoții, dar ni­ci­de­cum bu­cu­ros sau ex­ta­ziat. Am fost mult sub ce pot să scot din Ru­xi a mea când mer­ge bi­ne. Am res­pi­rat ae­rul de mun­te și miam adu­nat gându­ri­le. A do­ua ma­nșă ieșea din dis­cuție.

Mo­to­rul că­zu­se din nou, alti­tu­di­nea de pes­te 2500 m nu e pe pla­cul Ibi­zei, iar cu su­por­tul rupt, nu avea rost să con­ti­nui. Am co­bo­rât și am aștep­tat să văd ce fac cei­la­lți în cea de-a do­ua ma­nșă. Ra­mi­rez a reușit să își re­pa­re Nis­sa­nul, Scott a pro­mis că va mer­ge cât de ta­re îl ți­ne mași­na, iar Toyo­ta Star­let era des­tul de de­par­te ca timp în ur­ma mea. Fă­cu­sem 17 mi­nu­te și 54 de se­cun­de, ce­ea ce era cam cu do­uă mi­nu­te sub ce­ea ce îmi pro­pu­se­sem. Spen­cer Ste­e­le nu co­bo­râse sub 16 mi­nu­te, dar mă aștep­tam să tra­gă ta­re pe a do­ua. Pen­tru el, acest con­curs era un ga­lop de să­nă­ta­te, dar am im­pre­sia că, nici lui, mași­na nu i-a mers în pa­ra­me­tri.

The way back

Du­pă do­uă ore de aștep­ta­re, i-am vă­zut că se întorc. Scott a venit la mi­ne și m-a fe­li­ci­tat pen­tru că nu reuși­se să îmi ba­tă tim­pul, iar Toyo­ta a tre­cut li­nia de fi­niș exact când îi ce­da mo­to­rul. Nici chiar așa, nu mă bă­tu­se. În schimb, mă bă­tu­se Nis­sa­nul V8, așa că nu mai eram pe po­di­u­mul ge­ne­ral și că­zu­sem pe pa­tru. Ci­u­dat a fost că re­zul­ta­tul nu m-a bu­cu­rat. Nu a fost de­loc re­le­vant pen­tru ni­ci­u­nul din­tre noi. Toți am avut pro­ble­me și ni­ci­u­nul nu ară­tat ce poa­te cu ade­vă­rat. Dar am si­mțit un fel de sa­tis­fa­cție ca­re nu ți­ne de sport. Ci de o foa­me a su­fle­tu­lui ca­re te îmbie să te aven­tu­re­zi în tot fe­lul de lo­curi și de „căță­rări“ca­re pro­mit să te hră­neas­că, să te li­niște­as­că și să te fa­că mai întreg de­cât erai înain­te.

A mai fost o noap­te, în ca­re șa­ca­lii par­că au ur­lat mai ta­re, dar, până la ur­mă, cu somn adânc, și un mic de­jun co­mun, du­pă ca­re am por­nit din nou la drum. Ne-am întors prin alte ca­ni­oa­ne, alte deșer­turi pe dru­mul că­tre Co­lo­ra­do, că­tre ga­ra­jul lui Ste­ve Go­e­glein. Spre de­o­se­bi­re de Pi­kes Pe­ak, un­de am re­a­li­zat o pre­mi­e­ră pen­tru Ro­mânia, și Mt Was­hin­gton, un­de încă am re­cor­dul la mași­ni­le cu tra­cți­u­ne, de la ace­as­tă cur­să nu am venit cu un tro­feu ca­re să ai­bă va­loa­re spor­ti­vă. Sunt doar mu­lțu­mit că am dus la bun sfârșit încă o idee ne­bu­neas­că și că, împreu­nă cu Ali­na, am vă­zut lo­curi pe ca­re le știam din fil­me. Într-o zi, o să-mi aduc amin­te că, la un mo­ment dat, am fă­cut par­te din­tr-un „ba­ta­li­on“de 11 ne­buni ca­re au zis: „Cea mai lun­gă cur­să de vi­te­ză în coas­tă din lu­me? Hell ye­ah!“

Când nu ai echi­pă de asis­te­nță teh­ni­că, înveți să-ți re­pari sin­gur mași­na. Bi­ne, pri­me­le dăți înveți că, încer­când s-o re­pari, o strici mai rău...

În plan înde­păr­tat sunt mași­ni­le cu ca­re Ste­ve a con­cu­rat la Pi­kes Pe­ak in ul­ti­mii 28 de ani. Ca­mi­o­nul es­te un REO, iar ga­ra­jul e fel de pa­ra­dis pen­tru ci­ne­va pa­si­o­nat de cur­se și me­ca­ni­că…

Un con­curs ca­re se che­a­mă „San Pe­dro Mar­tir“, o bi­se­ri­cuță pre­cum în fil­me­le wes­tern, niște șa­ca­li ca­re ur­lau noap­tea la câți­va me­tri de trai­le­rul în ca­re dor­me­am și o ța­ră ca­re are o ob­se­sie pen­tru mo­rți. Mi­nu­nat, nu-i așa?

Haz de ne­caz. Un Dod­ge Ram 2500 cu mo­tor di­e­sel V8 ca­re a con­su­mat pes­te 30 l/100 km pen­tru că trai­le­rul închis avea efec­tul unei pa­rașu­te. Așa ne­ca­zuri să tot ai…

Sin­gu­ra mași­nă cu tra­cți­u­ne din con­curs în afa­ră de Ru­xi – Ibi­za mea di­e­sel de 200 CP. O Toyo­ta Star­let cu mo­tor 1.5 tur­bo cu pes­te 250 CP, ca­re am cre­zut că o să mă spul­be­re.

Ali­na se bu­cu­ra de pei­sa­je­le exo­ti­ce. Eu ave­am doar un sin­gur gând: să ajung la fi­nișul cur­sei. În acel mo­ment al că­lă­to­ri­ei, pu­te­am tre­ce și pe lângă Taj Ma­hal – ea ar fi fost ulu­i­tă, eu m-aș fi între­bat da­că am des­tu­lă mo­to­ri­nă pen­tru con­curs.

Po­pas ad-hoc cu câte­va zeci de ki­lo­me­tri înain­te de Ran­cho Me­ling. Da­că aveți pro­ble­me cu le­gea, cre­deți-mă, ui­tați de Cos­ta Ri­ca și Ma­da­gas­car. Aici, chiar nu o să vă gă­se­as­că ni­meni!

Adol­fo Ra­mi­rez și Eduar­do Go­mez lângă Nis­sa­nul cu mo­tor V8 pi­lo­tat de Ra­mi­rez. Eduar­do a pro­mis că vi­ne în Ro­mânia, dar eu aș pa­ria mai de­gra­bă pe va­rian­ta în ca­re o să ne ve­dem din nou în Me­xic…

Înain­te de star­tul pri­mei ma­nșe de con­curs. Unul din­tre mo­men­te­le pre­fe­ra­te în viață. Tot ce nu are le­gă­tu­ră cu res­pec­ti­va cur­să dis­pa­re și ră­mâne o con­cen­tra­re sim­plă, cu­ra­tă și împă­ca­rea că sunt aco­lo un­de tre­bu­ie să fiu.

În re­gru­pa­rea de du­pă so­si­re, când încă spe­ram că am șan­se la un timp de sub 16 mi­nu­te. În prim-plan, mași­na ca­re poa­te să dez­vol­te până la 1500 CP a lui Spen­cer Ste­e­le.

Deși es­te cel mai glu­meț tip pe ca­re îl poți întâlni, Scott a fost cam de­pri­mat de re­zul­ta­tul său. Își do­rea mult să me­ar­gă la po­te­nția­lul lui, mai ales că a fost sin­gu­rul ca­re a par­ti­ci­pat și în 2017.

În spa­te­le meu es­te Maz­da lui Scott Bu­tler, dar în spe­cial kit­ca­rul lui Je­re­my Wes­sels, o ne­bu­nie de apro­xi­ma­tiv 500 kg și aproa­pe 200 CP din­tr-un mo­tor de Haya­bu­sa.

Mus­tan­gul lui Eduar­do Go­mez, și­fo­nat des­tul de bi­ne du­pă ce a fost prea op­ti­mist într-una din­tre puți­ne­le cap­ca­ne ale tra­seu­lui. Un vi­raj de dre­ap­ta larg, ca­re se închi­dea exact atunci când cre­de­ai că ieși din el…

Cu toa­te că nu sunt un fan al cu­pe­lor, ace­as­ta es­te una din­tre pre­fe­ra­te­le me­le. Nu pen­tru că am mers eu ta­re, ci fi­in­dcă o să pot să spun o po­ves­te de fi­e­ca­re da­tă când o să fiu între­bat: „Pe asta, un­de ai câști­gat-o?“

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.