Ta­tăl mi­re­sei: scurt ma­nual de uti­li­za­re pen­tru o nun­tă ca-n po­vești

Oda­tă, de­mult, într-o ga­la­xie înde­păr­ta­tă, pe vre­mea când se bă­te­au urșii în coa­de, iar pu­ri­ce­le se pot­co­vea cu 99 de oca de fi­er, ta­tăl mi­re­sei era o in­sti­tuție res­pec­ta­bi­lă și întru­to­tul res­pec­ta­tă: acor­dul său pen­tru că­să­to­rie era li­te­ră de le­ge. Tra­di

Beau Monde Mirese - - TradiȚii - TEXT: MIHNEA LAZĂR

Cu cât vom că­lă­tori mai mult în tre­cut, cu atât ri­tua­lul de­vi­ne mai com­pli­cat și încăr­cat de sim­bo­luri, iar ro­lul ta­tă­lui mi­re­sei spo­rește în pres­ti­giu și im­por­ta­nță. În pre­zent, în une­le zo­ne din Bu­co­vi­na și nor­dul Mol­do­vei, încă se mai păs­tre­a­ză obi­cei­ul tri­mi­te­rii unui „sta­ros­te”, pe post de emi­sar cu sar­ci­na de a-l con­vin­ge pe vi­i­to­rul so­cru mic de fap­tul că flă­căul e de încre­de­re. Atât de ma­re e ran­gul ce­lui ca­re e ta­tă de fa­tă, în astfel de împre­ju­rări: până să-i ce­a­ră acor­dul, e ne­ce­sa­ră, mai întâi, tri­mi­te­rea unei ve­ri­ta­bi­le so­lii de pa­ce, ca­re să tes­te­ze și să eva­lue­ze sta­rea de spi­rit a bă­trânu­lui.

În pre­zent, ace­as­tă tra­diție a dis­pă­rut aproa­pe cu to­tul. Nu mai e timp de so­lii tri­mi­se că­la­re pe cai al­bi. În se­co­lul în

ca­re vești­le cir­cu­lă cu vi­te­za lu­mi­nii, ti­ne­rii ca­re vor să se că­să­to­re­as­că vor da un te­le­fon pă­ri­nți­lor sau un me­saj pe What­sapp re­zu­mat la do­uă cu­vin­te ma­gi­ce: „Ne că­să­to­rim”. Po­to­pul poa­te să înce­a­pă, im­por­tant es­te că ați fost in­for­mați.

Și to­tuși, da­că ești fe­ri­ci­tul „po­se­sor” al unei fi­i­ce ga­ta de mă­ri­tiș, nu e to­tul pi­er­dut. Sur­pri­ze­le și de­zas­tre­le unui astfel de eveni­ment tre­bu­ie atent ges­ti­o­na­te. Lu­mea, în ge­ne­ral, și invi­tații, în par­ti­cu­lar, încă mai au ne­voie de ti­ne. Ro­lul tău în me­ca­ni­ca nu­nții nu a dis­pă­rut. A fost doar un pic șle­fu­it și re­de­fi­nit.

Ce nu faci, ca ta­tă de mi­re­a­să: aproa­pe si­gur, nu o con­duci la altar. Mai ales da­că sun­teți or­to­do­cși

În acor­du­ri­le ma­rșu­lui nu­pțial și sub pri­vi­ri­le încăr­ca­te de emoție ale in­vi­tați­lor, mi­re­a­sa își fa­ce apa­riția în pra­gul bi­se­ri­cii, la braț cu ta­tăl ei, ca­re o con­du­ce ce­re­mo­ni­os până în fața alta­ru­lui, un­de o pre­dă mi­re­lui. Es­te ima­gi­nea idi­li­că și pli­nă de ro­man­tism pe ca­re fil­me­le hol­ly­woo­di­e­ne ne-au înfipt-o bi­ne de tot pe re­ti­nă. Es­te vi­sul le­gi­tim al ori­că­rui ta­tă de fa­tă. Mo­men­tul său de glo­rie efe­me­ră și dul­ce tris­tețe.

În re­a­li­ta­te, în Ro­mânia cel puțin, da­că ești ta­tă de fa­tă, șan­se­le ca tu săți con­duci fi­i­ca la altar sunt de cir­ca

5%. Pur și sim­plu, asta e pon­de­rea ro­ma­no-ca­to­li­ci­lor în Ro­mânia. În ca­zul ex­trem de pro­ba­bil în ca­re vor­bim de o nun­tă în rit or­to­dox, mi­re­a­sa va fi con­du­să la altar de că­tre nașul de cu­nu­nie. Ta­tăl mi­re­sei poa­te pri­vi de pe mar­gi­ne, la fel ca res­tul in­vi­tați­lor. Car­pe­ta aia roșie ca­re se întin­de de la in­tra­rea în bi­se­ri­că până în fața alta­ru­lui nu e sor­ti­tă lui și fi­i­cei sa­le. Ve­de­ta e nașul. El îi va con­du­ce fi­i­ca pe acel drum. Cel puțin, așa es­te pro­ce­du­ra con­form tra­diți­ei or­to­do­xe.

Cel mai bi­ne dis­cu­tați cu pre­o­tul înain­te, da­că exis­tă po­si­bi­li­ta­tea de „de­ro­ga­re”. Da­că ob­sta­co­le­le de or­din re­li­gi­os vă stau în ca­le și ți­neți mult la acest gest, de ce­da­re a fi­i­cei în brațe­le ce­lui ales de ea, mo­di­fi­cați de­co­rul: o ce­re­mo­nie re­li­gi­oa­să or­ga­ni­za­tă pe ma­lul unui lac, la mar­gi­nea unei pă­duri ori pe ma­lul mă­rii eli­mi­nă din ofi­ciu din in­ter­di­cți­i­le ca­re vin la pa­chet cu des­fășu­ra­rea cu­nu­ni­ei în in­cin­ta unei bi­se­rici. Evi­dent, în astfel de ca­zuri de­ta­li­i­le lo­gis­ti­ce vin la pa­chet cu o su­me­de­nie de cos­turi su­pli­men­ta­re pe ca­re e bi­ne să le luați în cal­cul (de­co­rul pă­du­rii o fi ca-n bas­me, dar cum trag cu­rent până aco­lo? Cum aduc gus­tă­ri­le? Ci­ne se ocu­pă de tran­spor­tul me­se­lor și scau­ne­lor? Ce fel de aran­ja­ment flo­ral fo­lo­sim? Cum tran­spor­tăm alai­ul de pre­oți până la mar­gi­nea la­cu­lui? În ce mași­nă? Cât cos­tă ben­zi­na?

Obișnu­i­ește-te cu ide­ea că nu ți se va ce­re per­mi­si­u­nea

Sau cel puțin nu ți se va ce­re acor­dul așa cum ve­zi în fil­me­le cu hai­duci. Și e foar­te bi­ne că e așa. Asta nu înse­am­nă că pă­re­rea ta nu con­te­a­ză (sau va fi, în cel mai fe­ri­cit caz, ig­no­ra­tă). Gândește-te că ai o fa­tă ma­jo­ră, vac­ci­na­tă și ca­re își poa­te pur­ta sin­gu­ră de gri­jă. La ur­ma ur­me­lor (spe­răm noi), tu ai edu­cat-o să fie așa. Da­că ea și-a dat acor­dul și e fe­ri­ci­tă, ar fi cul­mea să strici fru­mu­sețe de nun­tă fă­când apel la o tra­diție ca­re e fru­moa­să până în mo­men­tul în ca­re pă­rin­te­le fe­tei pu­ne pi­ci­o­rul în prag și-l ia pe „Nu” în brațe. De la acel „Nu” pros­tesc, ba­zat pe „tra­diție” ple­a­că toa­te tra­ge­di­i­le ca­re s-au scris de la bă­trânii greci încoa­ce.

Da­că, to­tuși, de dra­gul obi­cei­u­lui se ce­re acor­dul din par­tea ta­tă­lui (în con­diți­i­le în ca­re aces­ta va fi ori­cum de acord), cu atât mai bi­ne: e o do­va­dă de res­pect și un bun pri­lej de a des­chi­de ca­lea ne­go­ci­e­ri­lor și pre­gă­ti­ri­lor pen­tru ma­re­le eveni­ment.

Por­to­fe­lul de ta­tă de mi­re­a­să încă se mai bu­cu­ră de o oa­reșce greu­ta­te

Si­gur, nu nea­pă­rat de ace­e­ași greu­ta­te cât cea a por­to­fe­lu­lui de naș, dar de­loc de ne­gli­jat. În con­diți­i­le în ca­re cu­plu­ri­le mo­der­ne înce­ar­că să or­ga­ni­ze­ze pe­tre­ce­rea de nun­tă pe ba­nii pro­prii, s-ar pu­tea cre­de că pă­ri­nții și nașii au fost de­tro­nați din ace­as­tă fun­cție su­pre­mă. Nu nea­pă­rat. Mo­tiv pen­tru ca­re es­te foar­te im­por­tant ca de­ta­li­i­le or­ga­ni­za­to­ri­ce și fi­nan­cia­re să se dis­cu­te din timp de că­tre am­be­le ta­be­re. Sta­bi­liți clar ce chel­tu­i­e­li vor fi su­por­ta­te de fi­e­ca­re par­te: ci­ne se ocu­pă de mu­zi­că, ci­ne de mânca­re și re­zer­va­tul res­tau­ran­tu­lui etc.

Aici ar fi mo­men­tul ca ta­tăl mi­re­sei să stră­lu­ce­as­că în toa­tă splen­doa­rea sa. El ar pu­tea fi ale­sul ai că­rui bani să fie in­ves­tiți, de pil­dă, în ro­chia de mi­re­a­să a fi­i­cei sa­le. În acest fel se împușcă doi ie­puri din­tr-un foc: avem, pe de o par­te, mândria ta­tă­lui ca­re de­vi­ne res­pon­sa­bil de achi­ziți­o­na­rea ce­lui mai im­por­tant item al eveni­men­tu­lui. Ne și pu­tem ima­gi­na per­so­na­jul, în toi­ul nu­nții, dând coa­te in­vi­tați­lor și între­bându-i, plin de sa­tis­fa­cție: „Vă pla­ce ro­chia mi­re­sei? Eu am ales-o! Și eu am plă­tit-o!”

Pe de altă par­te, e bi­ne ca ale­ge­rea ro­chi­ei să se fa­că to­tuși în pre­ze­nța fi­i­cei. Instinc­tul pa­tern („ro­chia asta ar sta bi­ne pe fi­i­ca mea”) e una, re­a­li­ta­tea de pe te­ren („ro­chia asta e groaz­ni­că”), e alta. Ori­cum, re­gu­la de aur: in­di­fe­rent cât cos­tă, plă­tește ta­ta și toa­tă lu­mea va fi mu­lțu­mi­tă și cu onoa­rea re­pe­ra­tă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.