EMMA ZEICESCU

„Am găsit într-unul dintre dulapurile tatălui meu niște planșe desenate în cretă. Îi plăceau foarte tare apusurile. Tata era un tip absolut superb. Eu semăn cu el, așa mă alint. Era un om foarte frumos, genul Alain Delon, un bărbat foarte inteligent, dar, din nefericire, un inadaptat. Cei cu suflet de artist sunt, în general, inadaptați. Cred că de la el am moștenit, oarecum, înclinația spre poezie, spre artă, spre fotografie, spre frumos. Mie îmi place foarte mult vopseaua în ulei, pictura în ulei. Am impresia că poți să lucrezi puțin mai fluid și nu se usucă atât de repede ca acrilul. E o poezie! La un moment dat, am zis, hai să fac o copie după un tablou. Fecioară ambițioasă cum sunt, am luat un Rembrandt. Culmea este că, la final, după ce o săptămână l-am bibilit, personajul arăta a om, nu un cap și două bețe. Mi-am dat seama că aveam înclinații. A fost o perioadă în care credeam că asta voi face toată viața. Și acum, când mă uit la acel tablou, știu că l-am păstrat ca să-mi aduc aminte că la un moment dat o să vreau să fac asta din nou. Mă văd la pensie, așa, boemă, undeva pe o plajă, pictând lucruri diverse pentru propria mea plăcere și relaxare. Însă nu cred că ar fi putut cineva să îmi spună la douăzeci și ceva de ani Oprește-te din pictat, dacă asta era cu adevărat menirea mea. Nu am simțit că ăsta e motorul pe termen lung, am simțit-o mai mult ca pe o formă de hobby, de relaxare. Se pare că a trebuit să îmbin cele două părți din mine, partea pragmatică și cea artistică, iar în acest moment cea pragmatică e ceva mai prezentă în viața mea, dar sunt fascinată și mă uit în fiecare seară pe conturile de Facebook, Instagram și caut fotografii altfel, lucruri care să fie fotografiate diferit. O celulă artistică trebuie să ai, dar cred că se și poate lucra, educa. Cum e întrebarea: ce e mai important, talentul sau exercițiul? Ambele!

Formarea mea, însă, are o mare componentă artistică. Am făcut muzică, opt ani de vioară și patru ani de pian pentru că mama și-a dorit să fie violonist. Drept urmare, noi, cei trei copii ai ei, am făcut muzică. Nu aveam neapărat un talent deosebit, dar aveam ureche muzicală toți trei, ca atare, a fost, așa, un supliciu, pe cât de plăcut pe alocuri, pe atât de complicat în alte momente. Vioara e un instrument dificil, dar și acum îmi amintesc cu plăcere de profesorul de muzică. Ne punea, spre exemplu, Vivaldi, Primăvara, și ne spunea să scriem pe o coală de hârtie ce vedem. În mintea noastră, ce însemna? Că muzica proiecta niște imagini, la fel cum și cititul îți stimulează intelectul să creeze imagine și, în momentul respectiv, noi scriam pe hârtie toate inepțiile, probabil, care ne veneau în minte. Mi-a părut un exercițiu foarte bun de a crește nivelul de creativitate al copilului care, ascultând Vivaldi, poate se plictisește la un moment dat. Dar, punându-l să spună, să scrie sau să deseneze ce vede sau simte cu puterea minții, e altceva. Contează metoda.”