SONIA ARGINT IONESCU
„Pe la 17 ani, în perioada în care eram model, începusem să acumulez câteva kilograme în plus, pe care trebuia să le dau jos. Atunci m-am văzut nevoită, pe de o parte să acord atenție alimentației, metodă care din păcate nu dădea rezultate vizibile pentru că toată viața am fost pofticioasă, așa că m-am gândit să încerc cu sportul. Practic, sportul în viața mea a apărut ca o necesitate. Îmi aduc și acum aminte primele dăți când am încercat să alerg în Parcul Herăstrău. Pe atunci nu erau încă aleile amenajate cum sunt acum și parcul era destul de pustiu, mai ales în zona cu roata. Alergam și, după un kilometru, doi mi se încingea capul atât de tare, încât îmi imaginam cum sar în apă și când fac contact cu apa, sfârâie. Atât de greu îmi era, așa senzații fizice îmi provoca. Am încercat să alerg din ce în ce mai mult pentru că știam că de la exerciții cardio voi reuși să slăbesc, apoi am început să merg la sală și ușor, ușor, fiind disciplinată, mi-am creat un obicei din a practica sportul. La momentul respectiv, la sală făceam fitness cu greutăți, mă duceam la clase de body pump, de interval training, de tae bo. Treptat, treptat, mi-am dat seama că mă simt foarte bine în corpul meu. Am rămas însărcinată destul de tânără, la 22 de ani, și eram într-o formă fizică foarte bună, cu pachețele pe abdomen, musculatura îmi era fibră, toată, și am continuat cu o mișcare ușoară și în perioada sarcinii. Abia pe la 7 luni, datorită condiției fizice, a început să se vadă puțin că sunt însărcinată. Iar la o lună după naștere am revenit la programul sportiv de dinainte. Sportul devenise un obicei care îmi genera o stare de bine, atât fizică, cât și mentală. Acest stil de viață mă făcea fericită, mă făcea să strălucesc, să fiu cu zâmbetul pe buze. Sportul m-a ajutat să-mi gestionez viața cu atitudine pozitivă. Puțin mai târziu, și în România a apărut acest trend sportiv și curioasă fiind să încerc diverse forme de mișcare, am fost și la yoga, și la Pilates, am început să schiez, iar de patinat patinam de mult timp în urmă. Am remarcat că îmi face foarte bine să fiu activă din punct de vedere fizic. În continuare sunt dispusă să încerc forme de mișcare cât mai diverse și să văd ce mi se potrivește. În timp, am constatat că am și anumite aptitudini în acest sens. Și da, sportul a devenit o pasiune.
Să alerg un semimaraton (21 de kilometri) a fost cea mai mare provocare sportivă. M-am antrenat intens și finalizarea lui a reprezentat, probabil, unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea. Când am trecut de linia de finish, efectiv am pufnit în plâns, pe de o parte de durere și de efort depus, pe de altă parte de entuziasm și fericire că am dus o luptă cu mine pe care nu o credeam posibilă. Am fost fericită să îmi demonstrez mie că pot trece peste ceea ce credeam că reprezintă limitele mele. Am mai participat și la alte semimaratoane de atunci, sunt ambasador al Semimaratonului București și am realizat că limitele pe care știam că le am, de fapt nu le am.
Îmi place să fac sport în aer liber. Rezultatul pe care îl oferă practicarea unui sport în natură este de cinci ori mai impactant decât să mergi într-o sală de sport.”