Uni­vers ar­tis­tic:

Ale­xan­dra Ne­chi­ta

Beau Monde - - Contents - TEXT OA­NA D. BOTEZATU FOTOGRAFII CRISTI MITREA

A ple­cat din Ro­mânia când nu împli­ni­se încă doi ani. La opt ani a avut pri­ma ex­po­ziție, la Bi­bli­o­te­ca Mu­ni­ci­pa­lă din Los Ange­les. Ta­blo­u­ri­le ei se re­gă­sesc în su­te de mu­zee din lu­me, de la co­le­cția de artă a Va­ti­ca­nu­lui, până la co­le­cții par­ti­cu­la­re deți­nu­te de ce­le­bri­tăți pre­cum Da­vid Let­ter­man, Whoo­pi Gol­dberg sau Cal­vin Klein. Ale­xan­dra Ne­chi­ta, căci despre ea es­te vor­ba, s-a întors pentru scurt timp în ța­ra în ca­re s-a năs­cut și și-a ex­pus lu­cră­ri­le de sculp­tu­ră în Bu­cu­rești, la pes­te ze­ce ani de la ultima sa ex­po­ziție aici, un­de es­te cu­nos­cu­tă mai mult ca pic­to­riță. Lu­cră­ri­le din ex­po­ziția Gră­di­na cu sculp­turi (opt sculp­turi gi­gan­ti­ce, din ta­blă de alu­mi­niu) au pu­tut fi ad­mi­ra­te înde­a­proa­pe de pu­blic timp de o lu­nă, în par­cul Ate­neu­lui Ro­mân. Cu câte­va zi­le înain­te de a ple­ca îna­poi în Sta­te, am vor­bit cu ea despre artă, fa­mi­lie și pa­si­u­nea cu ca­re fa­ce artă de pes­te 20 de ani.

Cum a fost să lu­cre­zi în Ro­mânia, pentru Ro­mânia?

A fost to­tul com­plet nou, o ex­pe­ri­e­nță, a fost to­tal di­fe­rit față de cum lu­crez eu de obi­cei, de atâta timp – adi­că am fă­cut mult într-un timp foar­te scurt. Dar am zis așa: eu fac tot ce de­pin­de de mi­ne ca să ia­să cum tre­bu­ie, iar da­că e să se întâmple ce­va să nu me­ar­gă, asta e. Dar a mers. Am avut emoții, dar lu­cru­ri­le s-au le­gat fru­mos până la sfârșit. Ce­ea ce am fă­cut la Bu­cu­rești a fost di­fe­rit de tot ce­ea ce am încer­cat eu să fac în ul­ti­mii ani, și anu­me

să-mi lu­crez proi­ec­te­le pe înde­le­te, a fost pentru pri­ma da­tă când am pre­gă­tit o lu­cra­re de ase­me­nea am­ploa­re în doar câte­va luni. În iu­lie 2017 am venit pentru niște dis­cuții, iar în sep­tem­brie a fost ver­ni­sa­jul. A fost o mun­că ti­ta­ni­că în spa­te, mul­te no­pți de lu­cru fă­ră pau­ză. Da­că mi-ai fi spus, în ur­mă cu un an, că voi fa­ce asta, aș fi spus că ești ne­bun. Dar ne­bu­na am fost eu. To­tul s-a întâmplat re­pe­de, dar atât de na­tu­ral, de or­ga­nic, de fru­mos. Îmi do­re­am de mul­tă vre­me să cre­ez aici și cred că do­ri­nța mea de a reuși m-a fă­cut pu­ter­ni­că și to­tul a ieșit cum tre­bu­ie. În Ro­mânia am mai ex­pus pic­tu­ră, dar sculp­tu­ră – ni­ci­o­da­tă. Ide­ea de artă pu­bli­că am iu­bit-o întot­de­au­na – să-ți scoți lu­cră­ri­le din ga­le­rie și să le aduci mai aproa­pe de oa­meni. O ex­po­ziție într-o ga­le­rie es­te im­por­tan­tă, nu zic nu, dar ră­mâne, pentru mi­ne, o ex­pe­ri­e­nță între pa­tru pe­reți. Pentru mi­ne es­te ese­nțial să-mi aduc lu­cră­ri­le aproa­pe de oa­meni, să-i las să le sim­tă, să va­dă cum cur­ge lu­mi­na pes­te ele, într-un anu­mit mo­ment din zi.

Încă ți se mai spune Mi­cuța Pi­cas­so? Cum per­ce­pi acum, la 32 de ani, ti­tu­la­tu­ra asta?

Es­te unul din­tre cele mai in­te­re­san­te lu­cruri pentru mi­ne că, deși nu mai sunt nici mi­cuță, și cu toa­te că m-am schim­bat foar­te mult, ca ar­tist, de când am pri­mit nu­me­le aces­ta de sce­nă, lu­mea încă are o ob­se­sie cu acest nu­me. Am înțe­les când am pri­mit nu­me­le, am înțe­les că oa­me­nii au ne­voie de un re­per ca să mă ți­nă min­te mai ușor, că pre­sa are ne­voie de ti­tluri, dar acum chiar nu mă mai re­gă­sesc în acest nu­me. Nu mă mai re­pre­zin­tă de­loc acest nu­me, din ni­ci­un punct de ve­de­re. O.K., fac lu­crări ab­strac­te și, când ci­ne­va se gândește la ab­stract, se gândește au­to­mat la Pa­blo Pi­cas­so, la ni­ci­u­nul din­tre cei 200 de ar­tiști ca­re sunt sub ace­e­ași um­bre­lă. Dar nu, nu mai sunt Mi­cuța Pi­cas­so.

Ca­re e ri­tua­lul tău de cre­ație?

Lu­crez, în mod ide­al, noap­tea, când toa­tă lu­mea doar­me și e li­niște de­pli­nă. Du­pă ce m-am că­să­to­rit, am fă­cut o înțe­le­ge­re cu Di­ma (n.red.: Di­mi­tri Tchar­fas, cu ca­re s-a că­să­to­rit în 2014), să plec de aca­să noap­tea, de câte­va ori pe săp­tă­mână, plec la ora 22 și vin la 3-4, ca să lu­crez. Di­mi­neața, se ocu­pă el de Tev­va, fe­tița noas­tră, iar eu dorm cu do­pu­ri­le în ure­chi. Am ast­fel li­niștea ne­ce­sa­ră, de câte­va ori pe săp­tă­mână, pentru a munci. Am încer­că cat să lu­crez și la ore ci­vi­li­za­te, dar nu e la fel. Eu pot să pic­tez și 200 de ta­blo­uri pe an, da­că tre­bu­ie, pot să lu­crez și du­pă un pro­gram mai nor­mal, de zi, dar simt că nu e ace­lași lu­cru. Însă noap­tea, când toa­tă lu­mea doar­me, mă simt cel mai bi­ne între lu­cră­ri­le me­le. Une­ori îmi pun mu­zi­că, alte­ori nu. Une­ori stau în ate­li­er, nu lu­crez, doar stau, dar sunt aco­lo cu ar­ta mea. Eu am lu­crat me­reu noap­tea. Și când eram mi­că, deși ai mei îmi in­ter­zi­ce­au: pu­neam niște per­ne în pat, le aco­pe­re­am cu pă­tu­ra, să pa­ră că sunt aco­lo, și mă du­ce­am – tip­til, tip­til – în ate­li­er și pic­tam pe as­cuns.

În ce mo­ment al ca­ri­e­rei ta­le te afli?

Am mul­te pri­e­te­ne în ju­rul meu ca­re simt la 30 de ani înce­pe al doi­lea val de viață. Și așa mă simt și eu. Bi­ne, eu me­reu m-am si­mțit O.K. cu mi­ne, dar acum mă simt cel mai bi­ne cu mi­ne însă­mi, simt că acum es­te the new wa­ve pentru mi­ne. Din punc­tul de ve­de­re al ca­ri­e­rei, până acum am fost sub influe­nța mul­tor oa­meni și am fă­cut cam ce mi s-a tra­sat și ce mi s-a spus că e bi­ne să fac. Acum, însă, am ajuns în mo­men­tul în ca­re pot să spun „Nu”. Și e foar­te bi­ne.

Alt­fel, simt că mă schimb de la an la an. Mai ales de când am de­venit ma­mă, în ur­mă cu doi ani și ju­mă­ta­te, par­că am și mai mul­tă ener­gie de a da tot ce e mai bun. Nu am trăit ni­ci­o­da­tă cu te­a­mă de ce ur­me­a­ză să mi se întâmple, dar am fost mult mai cal­cu­la­tă până la 30 de ani. Acum sunt: ori­ce ar fi, pot să-i fac față. Fap­tul că sunt ma­mă mi se pa­re de sen­zație. Învăț în fi­e­ca­re zi a vi­eții me­le atât de mul­te lu­cruri de la fi­i­ca mea. Am întâlnit de-a lun­gul ca­ri­e­rei atât de mu­lți oa­meni dește­pți, re­a­li­zați, dar Tev­va es­te, poa­te, cel mai deștept om pe ca­re îl știu.

Ce si­mți când pic­te­zi?

Pentru mi­ne e cea mai ma­re des­căr­ca­re să cre­ez. Simt că pri­mesc o do­ză de viață, cu toa­te că ies me­reu din ate­li­er se­ca­tă de in­te­li­ge­nță emoți­o­na­lă. În afa­ră de tim­pul pe ca­re îl pe­trec cu Tev­va, în ate­li­er es­te viața mea cea mai fru­moa­să.

„CU SI­GU­RA­NȚĂ DA­CĂ PĂRINȚII MEI RĂMÂNEAU ÎN ȚA­RĂ, NU AȘ FI AVUT ȘAN­SE­LE PE CA­RE LE-AM AVUT. IAR PENTRU ASTA LE MU­LȚU­MESC ÎN FI­E­CA­RE ZI. SUNT CE­EA CE SUNT EX­CLU­SIV DA­TO­RI­TĂ SACRIFICIULUI PE CA­RE EI L-AU FĂ­CUT.”

Faci artă de o viață, nu te-ai plic­ti­sit? Sunt, to­tuși, pes­te 20 de ani…

Nu, ca­te­go­ric nu. E ade­vă­rat că mi-am do­rit să fac o pau­ză, iar asta s-a cu­plat ex­ce­lent cu veni­rea pe lu­me a co­pi­lu­lui, dar nu aș con­ce­pe să trăi­esc fă­ră ar­ta mea. Fac asta de 20 de ani fru­moși, mu­lți oa­meni se plic­ti­sesc, e ade­vă­rat, dar mie nu mi s-a întâmplat asta. Atâta timp cât ochii îmi văd, min­tea mi-e lim­pe­de și mâi­ni­le lu­cre­a­ză, cum să nu fac artă?! De­si­gur, pot să fac și alte lu­cruri – și chiar fac, în spe­cial mă de­dic proi­ec­te­lor de ca­ri­ta­te –, dar nu aș pu­tea să pun punct ca­ri­e­rei me­le aici. Nu cred că va exis­ta pe lu­me, pentru mi­ne, dra­gos­te mai ma­re de­cât ar­ta mea.

Tev­va dă sem­ne să te ur­me­ze, ai vrea să fa­că asta?

Ha­bar n-am da­că va fa­ce ce fac eu, îmi do­resc să de­vi­nă fix ce­ea ce o fa­ce pe ea fe­ri­ci­tă. Si­gur, o văd și eu că stă la ma­să și de­se­nea­ză, stă con­cen­tra­tă mi­nu­te bune – „Au­i­leo, ce fru­mos!”, mai ex­cla­mă din când în când –, dar e prea mult să spun că are încli­nații de pic­to­riță. A moște­nit de la mi­ne con­cen­tra­rea. Părinții îmi po­ves­tesc că, atunci când eram ca ea, și apoi mu­lți ani mai târziu, nu mă mișcam cu ore­le din fața foii de de­sen. Stă­te­am la ma­să și mâncam și de­se­nam în ace­lași timp. Une­ori, mă ri­di­cau ai mei cu fo­rța și mă sco­te­au afa­ră la joa­că, să fiu și eu cu toți co­pi­ii. Ma­ma spune că pu­te­am de­se­na cu ore­le, fă­ră pau­ză, nu ce­re­am nici apă. Da­că aș fi eu ma­ma ca­re să crei­o­ne­ze co­pi­lu­lui trai­ec­to­ria în viață, aș pu­tea zi­ce că fi­i­ca mea se va fa­ce cântă­re­ață sau dan­sa­toa­re. O aud me­reu: „Ma­ma, I ne­ed to dan­ce”. Nu, you don’t ne­ed! Ai ne­voie de apă, mânca­re și oxigen, atât. În rest, îți do­rești să – me­reu o co­rec­tez. Dar, ca să răs­pund, nu con­te­a­ză ce va fi Tev­va, eu îmi do­resc pentru ea doar să fie să­nă­toa­să și fe­ri­ci­tă și să se gânde­as­că și la altă lu­me; să nu mun­ce­as­că doar pentru ea, ci să dă­ru­ias­că, fi­in­dcă atunci când ești un om ca­re se bu­cu­ră de bani sin­gur ești un om cu o viață foar­te tris­tă.

Ai mei me­reu au avut gri­jă să-mi re­a­min­te­as­că fap­tul că tot ce ai în viață, toți ba­nii, toa­tă bo­găția, într-un mo­ment pot dis­pă­rea. Ni­ci­o­da­tă nu tre­bu­ie să cre­zi că ești cel mai ma­re, că nu te poa­te căl­ca ni­meni în pi­ci­oa­re. Nor­mal, fi­ind co­pil, cu atâta ate­nție câtă mi se acor­da, mi se mai ur­ca și mie ce­le­bri­ta­tea la cap, dar ime­diat au avut gri­jă ai mei să re­vin cu pi­ci­oa­re­le pe pă­mânt.

Că­rei țări îi apa­rții cel mai ta­re, Ro­mânia sau SUA?

Aici, în Ro­mânia, exis­tă ce­va ce îmi lip­sește foar­te mult în Sta­te – un sen­ti­ment de a fi împreu­nă. În SUA e doar ama­bi­li­ta­te. Aici e ce­va mai pro­fund, sau cel puțin eu așa am si­mțit – și simt de câte ori re­vin în ța­ră.

Ci­ne sunt oa­me­nii ca­re te-au învățat cea mai fru­moa­să le­cție?

Părinții mei, ma­mi și ta­ti, și bu­ni­ca mea. De la fi­e­ca­re am învățat câte ce­va și de la fi­e­ca­re învăț încă în fi­e­ca­re zi. Dar am ales să iau ce­va bun de la toți oa­me­nii pe ca­re i-au cu­nos­cut. De fi­e­ca­re da­tă când am gă­sit o le­cție ca­re mi-ar prin­de bi­ne, mi-am însușit-o. Le­cția ca­re îmi pla­ce mie cel mai ta­re e: viața e fru­moa­să și chiar me­ri­tă trăi­tă, eu cred în asta.

Ai fost din­tot­de­au­na o per­soa­nă po­zi­ti­vă?

Da. Po­zi­ti­vă și pli­nă de ener­gie me­reu, agi­ta­tă aproa­pe. Așa e ta­ta, cu el se­măn aici. Une­ori mă gândesc că ar tre­bui să mai înce­ti­nesc rit­mul. Po­zi­ti­vis­mul mă aju­tă, vi­te­za – nu prea. Din cau­za vi­te­zei am luat de mul­te ori și de­ci­zii proas­te, foar­te proas­te, dar nu am fă­cut ni­ci­o­da­tă o dra­mă din asta, ci am cău­tat să pri­vesc to­tul într-o lu­mi­nă bu­nă. Mi-a ieșit me­reu.

90

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.