Li­fes­ty­le Cul­tu­ră:

Eshkol Ne­vo

Beau Monde - - Su­mar Ianuarie -

Trei Eta­je, cea mai re­cen­tă car­te a lui Eshkol Ne­vo, o vo­ce re­pre­zen­ta­ti­vă a noii ge­ne­rații de au­tori is­ra­e­li­eni, dez­vă­lu­ie, într-o ma­ni­e­ră pro­fun­dă, re­sor­tu­ri­le in­ti­me ale unor oa­meni afec­tați ire­me­dia­bil de o lu­me con­flic­tua­lă. Am stat de vor­bă cu au­to­rul despre dis­ci­pli­na scri­su­lui, ci­ne­ma­to­gra­fia ro­mâneas­că și ce es­te im­po­si­bil în li­te­ra­tu­ră.

„CRED CĂ SĂ-ȚI ASU­MI RISCURI FA­CE PAR­TE DIN MESERIA DE ARTIST.”

Cum știi că ești ga­ta să înce­pi o car­te no­uă?

Nu știu ni­ci­o­da­tă cu ade­vă­rat. În ca­zul Trei Eta­je nu eram de­loc pre­gă­tit să încep o car­te no­uă. De fapt, mă ho­tă­râsem să nu mai scriu pen­tru o vre­me. Mi-am do­rit să pun ba­ze­le unei șco­li de cre­a­ti­ve wri­ting, in­de­pen­den­tă, non-aca­de­mi­că, nes­pri­ji­ni­tă de gu­vern – așa că m-am oprit din scris. Doar că în tim­pul aces­tei pau­ze, pri­mul per­so­naj din car­te a in­trat pur și sim­plu în min­tea mea și în viața mea, m-a tras de mâne­că și mi-a zis: „Am eu o po­ves­te să-ți spun”. M-am apu­cat să o aștern pe hârtie, dar în tot acest timp îmi zi­ce­am: „Nu vrei să scrii o car­te acum, nu ești pre­gă­tit, întoar­ce-te la tre­bu­ri­le ta­le”. Du­pă ce am ter­mi­nat pri­mul etaj, am vrut să mă opresc, dar apoi a apă­rut eta­jul doi și, apoi, eta­jul trei și așa m-am tre­zit cu o car­te. Într-un fel, așa se întâmplă mereu.

Ca­re e ru­ti­na ta de lu­cru? S-a schim­bat ea de-a lun­gul ani­lor?

Scriu di­mi­neața. Îmi duc fe­te­le – am trei fe­te – la școa­lă, res­pec­tiv gră­di­niță, apoi mă întorc și mă apuc de scris. Scriu până în ju­rul orei do­uă, când fi­i­ca mea adolescentă vi­ne de la școa­lă și ce­re mânca­re, deci ga­ta cu scri­sul pen­tru ti­ne. Cred că ce­ea ce s-a schim­bat de-a lun­gul ani­lor es­te fap­tul că am înțe­les că meseria de scri­i­tor vi­ne la pa­chet cu mul­tă sin­gu­ră­ta­te. Mi-am dat se­a­ma că nu e bine pen­tru mi­ne să scriu încon­ti­nuu, fă­ră să mai fac ni­mic altce­va. Am învățat să gă­sesc un echi­li­bru să­nă­tos între scris și alte ac­ti­vi­tăți, în spe­cial ce­le ca­re im­pli­că și alți oa­meni și ca­re nu au nea­pă­rat le­gă­tu­ră cu scri­sul: alerg, înot, dan­sez, sunt ma­na­ger al șco­lii de ca­re-ți po­ves­te­am mai devreme.

Apro­po de ace­as­tă dis­ci­pli­nă, cre­zi că scrii mai bine acum da­to­ri­tă ei și da­to­ri­tă ex­pe­ri­e­nței?

Nu sunt si­gur că scriu mai bine acum. Ce pot să spun e că nu mai pi­erd tim­pul pe pros­tii, pe lu­cruri ca­re nu sunt au­ten­ti­ce. Ca scri­i­tor, da­că ex­pe­ri­e­nța îți dă ce­va, acel ce­va e abi­li­ta­tea de a înțe­le­ge atunci când atin­gi o coar­dă au­ten­ti­că. Știi foar­te bine când scrii ce­va im­por­tant sau, pur și sim­plu, îți pi­er­zi tim­pul cu lu­cruri ar­ti­fi­cia­le sau goa­le de co­nți­nut. Îmi dau se­a­ma mult mai devreme când nu e ca­zul să in­sist pe o ches­tie pen­tru că nu-mi va adu­ce ni­mic. Vo­cea din mi­ne mă tri­mi­te la plim­ba­re și-mi spu­ne să mă întorc când am ce­va im­por­tant de zis.

Când ai ști­ut că vrei să scrii?

Când ave­am în jur de 30 de ani. Am scris din­tot­de­au­na, dar nu m-am gândit că va fi așa se­ri­os, era pur și sim­plu ce­va ce fă­ce­am, ca un hobby. Pe la 30 de ani am mers la un curs de cre­a­ti­ve wri­ting și a fost ca o ex­plo­zie. Am înce­put să scriu mai mult și nu mă mai pu­te­am opri. Dar chiar și atunci nu mă gânde­am că asta îmi va fi pro­fe­sia. Mi-am zis: „Da, mă simt foar­te bine când scriu, mă bu­cu­ră mult, poa­te ar tre­bui să-i de­dic mai mult timp și mai mul­tă ener­gie”. Apoi a ieșit pri­ma mea car­te. Nu a avut ci­ne știe ce suc­ces, dar mie mi-a plă­cut să o scriu și mi-au plă­cut puți­ne­le co­men­ta­rii pe ca­re le-am pri­mit în le­gă­tu­ră cu ea, așa că mi-am dat de­mi­sia (lu­cram în pu­bli­ci­ta­te) și am înce­put să scriu pri­mul meu ro­man – pri­ma car­te fu­se­se una de po­ves­tiri. Ro­ma­nul a fost pu­bli­cat în 2004 și a fost bes­tsel­ler în Isra­el. Prac­tic, lu­crul ăsta mi-a schim­bat viața. Atunci am înțe­les că pot să fac asta și că pot să su­pra­vi­ețu­i­esc din asta. Dar nu știu da­că asta o să scriu toa­tă viața de acum înai­ne. Poa­te la un mo­ment dat o să mă ten­te­ze un proi­ect în te­a­tru sau mu­zi­că. E un pro­ces ca­re nu se încheie ni­ci­o­da­tă. Ai voie să te răz­gândești de câte ori vrei tu. Poa­te ne vom reîntâlni pes­te doi ani și-mi vei lua un interviu le­gat de un film pe ca­re toc­mai l-am re­gi­zat, ci­ne știe?

Cum știi că o car­te e ter­mi­na­tă?

Când încep să o stric. Mo­di­fic și edi­tez, mo­di­fic și edi­tez și încep să-i fac rău tex­tu­lui. Atunci știu că tre­bu­ie să mă opresc. Când încep să scriu pes­te mi­ne, să scriu prea mult, să aglo­me­rez idei­le, e un semn că tre­bu­ie să pun sti­lo­ul jos.

Ca­re e cea mai di­fi­ci­lă par­te a „me­se­ri­ei” de scri­i­tor?

Wri­ter’s block. Nu e de­loc un sen­ti­ment plă­cut. Ieși în lu­me și nu poți să te con­cen­tre­zi la ni­mic, te râcâie, te ener­ve­a­ză, te înne­bu­nește. E o pro­ble­mă pe ca­re nu știi cum să o re­zol­vi pen­tru că, într-un fel, răs­pun­sul tre­bu­ie să vi­nă din sub­co­nști­ent. În ori­ce alt do­me­niu, când ai o pro­ble­mă, tot ce tre­bu­ie să faci es­te să mun­cești mai mult, mai bine, mai efi­ci­ent. Când vi­ne vor­ba de scris însă, une­ori opu­sul es­te ade­vă­rat. Tre­bu­ie să te de­tașe­zi, să pleci de la mași­na de scris – doar așa poți gă­si une­ori so­luția. Dar e greu să faci asta, să pleci și să te ba­ze­zi pe sub­co­nști­en­tul tău să re­zol­ve blo­ca­jul. Nu a înce­tat ni­ci­o­da­tă să fie greu.

Cum răs­pun­zi cri­ti­ci­lor? S-a schim­bat ches­tia asta cu tim­pul?

Îmi amin­tesc și acum pri­ma cri­ti­că pri­mi­tă. A venit de la pro­fe­soa­ra mea de la școa­la de cre­a­ti­ve wri­ting. Am venit cu o po­ves­ti­re la curs și mi-a zis că su­nă bine, dar că nu e o po­ves­ti­re în ade­vă­ra­tul sens al cu­vântu­lui, e doar înce­pu­tul a ce­va mai com­plex. „Nu se întâmplă ni­mic cu ade­vă­rat aici, tre­bu­ie să con­ti­nui să scrii.” Țin min­te că mi-am zis atunci: „Ma­re sco­fa­lă, ea ori­cum nu pri­ce­pe ni­mic, nici mă­car nu-mi plac că­rți­le ei, nu o să as­cult pros­tia asta”. Du­pă vreo do­uă săp­tă­mâni însă, am înțe­les că a avut drep­ta­te și așa mi-am scris pri­ma car­te, da­to­ri­tă ace­lei re­marci pe ca­re a avut-o. Într-un fel, chiar și acum, pri­ma re­a­cție pe ca­re o am e „fu­gi, măi, de-aici, nu vre­au să aud”. A do­ua re­a­cție e ca un ecou, ori îți dai se­a­ma că omul res­pec­tiv a avut drep­ta­te, ori ți se întă­rește con­vin­ge­rea că acea cri­ti­că nu are le­gă­tu­ră cu re­a­li­ta­tea. Ce s-a mo­di­fi­cat în timp e fap­tul că acum mă pri­cep mai bine să dis­ting cri­ti­ca bu­nă de cea mai puțin bu­nă sau lip­si­tă de re­le­va­nță.

Tre­bu­ie să te abții să le spui oa­me­ni­lor: „Înse­am­nă asta, car­tea mea e despre asta”?

Da, une­ori. Mai ales atunci când ci­ti­to­rii pri­cep car­tea într-un mod to­tal di­fe­rit de­cât

m-aș fi aștep­tat. Chiar tre­bu­ie să mă abțin să nu le zic: „Hei, nu ăsta e sfârși­tul pe ca­re l-am avut eu în min­te, e to­tal di­fe­rit de ce­ea ce toc­mai ai spus”. Dar, într-un fel, oda­tă ce ai pu­bli­cat-o, car­tea nu prea mai e a ta. Chiar și da­că încerci să le ex­plici că nu asta ai vrut să tran­smiți, ci­ti­to­ri­lor nu le pa­să, au pro­pri­i­le lor in­ter­pre­tări, nu mai con­te­a­ză ce zici tu.

Te-au in­spi­rat vre­o­da­tă in­ter­pre­tă­ri­le lor?

Da, une­le sunt de-a drep­tul gro­za­ve. Am pri­mit tot fe­lul de idei de po­si­bi­le per­so­na­je, nu­me, po­vești. Oa­me­nii mă aju­tă să înțeleg mai bine une­le lu­cruri. De exem­plu, în ca­zul ro­ma­nu­lui Trei Eta­je, re­a­cți­i­le ci­ti­to­ri­lor au fost ce­le ca­re m-au fă­cut să înțeleg de ce e atât de pu­ter­ni­că. Au fost atât de mu­lți oa­meni ca­re au re­a­cți­o­nat cu atât de mul­tă emoție atunci când au ci­tit-o încât am înțe­les de ce e re­le­van­tă la ni­vel glo­bal – eu cre­de­am că e lo­ca­lă, cu și despre și pen­tru po­po­rul is­ra­e­lian. Dar când a fost tra­du­să în șa­se lim­bi și a de­venit bes­tsel­ler în Ita­lia, am înțe­les că mul­te din te­me­le atin­se aici sunt, de fapt, uni­ver­sa­le.

„Trei Eta­je” exa­mi­nea­ză o so­ci­e­ta­te în pli­nă cri­ză prin in­ter­me­di­ul mai mul­tor per­so­na­je, toa­te fi­ind scri­se la per­soa­na I. Nu a fost di­fi­cil? Une­ori pa­re că sunt mai mu­lți scri­i­tori în spa­te.

Îți voi spu­ne un se­cret. De fapt, am an­ga­jat mai mu­lți scri­i­tori ca să mă aju­te (râde). Nu, nu a fost greu, a fost foar­te dis­trac­tiv. Cred că asta es­te și plă­ce­rea scri­su­lui, că poți con­strui per­so­na­je com­plet diferite de ti­ne. Arnon, per­so­na­jul de la pri­mul etaj, nu are ni­mic din mi­ne, dar m-am bu­cu­rat să in­tru în pi­e­lea lui pen­tru o vre­me. M-am bu­cu­rat să fiu și Hani, ca­re e fe­meie. E ca atunci când îmbraci un cos­tum de Hal­lo­we­en. Sin­gu­ra par­te ca­re mi-a cre­at ce­va di­fi­cul­tăți es­te eta­jul trei, ca­re e despre o fe­meie ju­de­că­tor. A tre­bu­it să fo­rez un pic mai adânc ca să înțeleg ce sim­te, cum vor­bește, ca­re e mu­zi­ca ei in­te­ri­oa­ră. Dar nu a fost greu. Une­ori încerc să fiu un per­so­naj și nu-mi ie­se și atunci scot per­so­na­jul res­pec­tiv din car­te. Nu mi s-a întâmplat în ca­zul Trei Eta­je. A fost, n-aș zi­ce ușor, că nu e ăsta cu­vântul po­tri­vit, ci na­tu­ral. În plus, exis­tă un fir roșu ca­re-i unește.

Într-un interviu pen­tru Pa­ris Re­vi­ew, He­min­gway a fost între­bat ce pă­re­re are despre ro­man­ci­e­rii ce abor­de­a­ză te­me po­li­ti­ce. Aces­ta a zis că nu-l de­ran­je­a­ză ide­ea, dar că ci­ti­to­rii din vi­i­tor, da­că vo­lu­mul res­pec­tiv tre­ce ba­ri­e­re­le tim­pu­lui și nu es­te pi­er­dut în ui­ta­re, nu se vor mai re­gă­si în pă­rți­le po­li­ti­ce. Ce cre­zi despre asta? Cre­zi că e de da­to­ria au­to­ri­lor să fie

po­li­tici, ori­ce ar fi?

Nu e o da­to­rie, e o pa­si­u­ne, e ce­va ce tre­bu­ie să spui, tre­bu­ie să scrii. Iar eu nu mă gândesc la ge­ne­rația vi­i­toa­re de ci­ti­tori. În al trei­lea etaj al că­rții e un frag­ment ca­re des­crie de­mon­strații ca­re au avut loc în Isra­el, în 2011. Am vrut să scriu despre ele pen­tru că am si­mțit că sunt foar­te im­por­tan­te și că nu se dis­cu­tă su­fi­ci­ent despre ele. Nu-mi pa­să da­că pes­te 15 ani lu­mea n-o să mai înțe­le­a­gă sau n-o să se mai re­gă­se­as­că. Cred că ide­ea e să îmbraci ge­nul aces­ta de dis­curs po­li­tic într-o po­ves­te. Da­că faci asta, o să fie re­le­vant întot­de­au­na. De exem­plu, Trei Eta­je va fi adap­ta­tă pen­tru ma­re­le ecran în Ita­lia, iar re­gi­zo­rul mi-a spus că vrea să tran­sfor­me po­ves­tea într-una cu și despre ita­li­eni, iar de­mon­strați­i­le din car­te vor fi tran­sfor­ma­te în de­mon­strații ale po­po­ru­lui ita­lian. Du­pă cum ve­zi, nu și-a pi­er­dut re­le­va­nța, ci și-a îmbo­gățit-o. Sunt de pă­re­re că mu­lți au­tori se tem să nu-și cre­e­ze pro­ble­me și de-aia in­ven­te­a­ză tot fe­lul de scu­ze ca ace­as­ta. Dar mai cred că asu­ma­rea ris­cu­ri­lor fa­ce par­te din meseria de artist. Mie nu mi-e te­a­mă, mă bag mereu cu ca­pul înain­te.

Cre­zi că da­că te-ai fi năs­cut în altă ța­ră po­vești­le și că­rți­le ta­le ar fi fost diferite?

Da. Isra­e­lul e un loc foar­te in­tens, cu mul­te con­flic­te în aer, mul­te pro­ble­me po­li­ti­ce și mo­ra­le, mul­te de­mon­strații. E foar­te greu să nu fii co­nști­ent de ce­ea ce te încon­joa­ră, de so­ci­e­ta­tea în ca­re trăi­ești. În Isra­el te tre­zești di­mi­neața și nu știi ni­ci­o­da­tă ce o să se întâmple. O zi pașni­că se poa­te tran­sfor­ma, într-o se­cun­dă, într-una pli­nă de te­roa­re. Plus că, o da­tă la câte­va veri, avem un răz­boi. E ca și cum ai trăi la mar­gi­nea unei pră­păs­tii. Din per­spec­ti­va unui po­ves­ti­tor însă e ca un pa­ra­dis, to­tul e o po­ves­te, tot tim­pul, nu tre­bu­ie să in­ven­te­zi ni­mic. Iu­besc ța­ra asta, sunt foar­te atașat de ea și mul­te din scri­e­ri­le me­le s-au năs­cut din ace­as­tă gri­jă pe ca­re i-o port. Poa­te da­că aș lo­cui în Pa­ris aș fi plic­ti­sit. Mă bu­cur că sunt un scri­i­tor is­ra­e­lian, cred că mă aju­tă. Nu știu da­că aș scrie la fel sau da­că aș scrie punct da­că aș lo­cui în Scan­di­na­via sau un­de­va unde e pa­ce și fru­mos.

Ca­re sunt pri­me­le că­rți de ca­re te-ai îndră­gos­tit?

The Ki­tes (Zme­e­le), de Ro­main Ga­ry, despre un fran­cez și o po­lo­ne­ză ca­re se întâlnesc înain­tea ce­lui de-al Doi­lea Răz­boi Mon­dial și apoi nu se mai văd timp de pa­tru ani. Toa­tă car­tea es­te despre cum păs­tre­zi o iubire cu aju­to­rul me­mo­ri­ei, cum lu­pți împo­tri­va ui­tă­rii. Re­le­vant pen­tru Trei Eta­je a fost ro­ma­nul Că­de­rea, de Albert Ca­mus. E despre un tip într-un bar din Amster­dam ca­re-i spu­ne bar­ma­nu­lui un se­cret foar­te întu­ne­cat despre el, ce­va ce nu știe ni­meni. Pen­tru că tre­bu­ia să se des­car­ce în fața cu­i­va. Am ci­tit-o când ave­am 16-17 ani și m-a șo­cat, mi-a ră­mas în min­te mul­tă vre­me du­pă și, când scriam Trei Eta­je, am avut sen­ti­men­tul că ce­ea ce fac e un oma­giu, pro­pria mea in­ter­pre­ta­re a ace­lei con­fe­si­uni din acel bar.

Ca­re e cel mai ma­re dușman al unui scri­i­tor?

Fa­ce­book-ul. Inter­ne­tul, te­le­foa­ne­le mo­bi­le, toa­te aces­te ten­tații ca­re-ți dis­trag ate­nția. E mult mai ușor să te pi­er­zi pe in­ter­net de­cât să stai în spa­te­le bi­ro­u­lui și să con­fru­nți pro­ble­me­le de pe foaie. Îmi as­cund te­le­fo­nul în cea mai înde­păr­ta­tă ca­me­ră din ca­să atunci când mă apuc de scris.

E ce­va im­po­si­bil în li­te­ra­tu­ră? E vreun su­bi­ect de nea­tins, de exem­plu?

Nu aș scrie ni­ci­o­da­tă despre pă­ri­nții mei, adi­că nu di­rect. Mi-ar fi foar­te greu să pu­blic o car­te despre ca­re știu că ar răni pe ci­ne­va ca­re îmi es­te apro­piat. Nu spun că n-am fă­cut-o. De exem­plu, am scris frag­men­te ca­re au fost, într-un fel, ex­plo­zi­ve din punct de ve­de­re per­so­nal, dar le-am dat per­soa­ne­lor im­pli­ca­te di­rect șan­sa de a-și spu­ne pă­re­rea înain­te de a pu­bli­ca ma­nus­cri­se­le res­pec­ti­ve. La un mo­ment dat, am de­cis să nu pu­blic o po­ves­ti­re pen­tru că mama mea mi-a ce­rut asta. M-am gândit la ce e mai im­por­tant pen­tru mi­ne, o po­ves­ti­re sau mama mea? Răs­pun­sul a fost ex­trem de sim­plu. ■

INTERVIU DE RO­XA­NA DO­BRIȚĂ FO­TO: RA­DU SANDOVICI

Trei Eta­je, Eshkol Ne­vo, 32 lei, Edi­tu­ra Hu­ma­ni­tas Fic­ti­on

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.